PSEUDOMORFOZE CONTEMPORANE ALE DREPTEI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

În a doua ediţie a cărţii mele În căutarea Legiunii pierdute (ieşită de sub tipar zilele acestea), în finalul celei de-a doua secţiuni (“Polemici actuale”), figurează un text (“Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”) care lipsea din prima ediţie. Semnalînd apariţia noii ediţii a cărţii, îl reproduc şi aici, mai ales că răspunde unor frămîntări actuale deloc neimportante într-un an electoral şi într-un moment de cumpănă pentru poziţionarea României în noul context european. Menţionez că am şters de pe blog postarea mai veche a textului astfel intitulat şi care s-a retopit în cel de faţă. (R. C.)

Coperta I a noii ediţii

 

Butaforii politicianiste la “dreapta stîngii”

Am încercat să arăt altădată, în Cartea îndreptărilor[1], în ce măsură ideea de dreapta a fost dema­gogic pervertită, la noi şi aiurea, în sinistrul bîlci ideolo­gic şi politicianist al ul­ti­­melor decenii. Dreapta autentică, în­teme­ia­­tă pe o lungă tra­diţie şi solid consolidată în plan doctrinar, s-a văzut aprioric etichetată ca “extremă dreap­tă” şi exmatriculată prin con­sens abuziv de pe scena poli­ticii curente. “Dreapta” tolerată azi – şi impropriu de­nu­mită astfel – nu reprezintă decît o al­ter­nativă incoherentă de centru-stînga în contextul stîngis­mu­lui globalizant al lumii contemporane: “o dreaptă a stîn­gii”, formal diver­gentă faţă de comunism şi social-demo­cra­ţie, dar esenţial convergentă cu bazele materialiste, ateiste şi internaţio­na­liste ale acestora. O astfel butaforie politică, me­nită să voa­leze mai ales criza internă a liberalismului, nu es­te şi nu poate fi decît o struţo-cămilă ridicolă şi perversă, năs­­cută din falimentul moral al stîngii şi din teama acesteia de propriile ei radicalisme. De altfel, ea este perfect con­sonantă cu toate taberele stîngii în diabolizarea dreptei tra­diţionale, de care nu o leagă nimic şi în raport cu care îşi re­simte – chiar dacă nemărturisit – inconsistenţa misti­fi­ca­toa­re. Aş zice, vulgari­zînd puţin, că această dreaptă sui generis, singura îngă­du­i­tă în cetatea postmodernă, re­prezintă ţărîna sub care stînga încearcă să-şi ascundă, asemenea pisicii, pro­priile excremente.

De speţa aceasta este (pe urmele unor false mişcări sau formaţiuni “de dreapta” din Occident, dar cu coeficientul de versatilism şi insolenţă al po­li­ticianismului dîmboviţean) şi aşa-zisul “pol de dreapta” despre care se tot delirează de la o vreme prin fundăturile liberalo-ţărăniste sau democrat-libe­rale ale vieţii politice româneşti. De unde dreapta, zică-şi ea “liberal-conservatoare”, “creştin-democrată”, “populară” sau oricum altcumva, într-o lume fără nici un Dumnezeu, fără naţiona­lism creator, fără simţ al tradiţiei, fără realism orga­nic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, fără ie­rarhii funcţionale, fără elite mărturisitoare, fără patos per­so­­na­list, fără spirit de sacrificiu şi fără vizionarism istoric?! Dreap­­­ta se alcătuieşte din toate aceste note definitorii, iar în lipsa lor – sau chiar numai a unora dintre ele – ea nu poate exista ca atare, ci poate cel mult să fie mimată demagogic, cum se şi întîmplă de fapt.

În realitate, pe scena politică românească de azi, nu se confruntă nicidecum dreapta cu stînga, ci două trusturi ma­fiote ieşite din vechiul F.S.N., între care se agită o caricatură de neoliberalism impotent şi clientelar, care nu are nimic de a face nu numai cu dreapta, dar nici măcar cu liberalismul nostru istoric. S-a ajuns de fapt, după 20 de ani de “demo­cra­ţie originală”, la un fel de formă mascată a soluţiei Bru­can: pluralism în cadrul Frontului, adică al P.C.R.-ului re­condiţionat, rebotezat şi conectat prin forţa contextului la noul stîngism european. Jucîndu-se de-a şoarecele şi pisica cu o rămăşiţă de liberalism decorativ, îşi dispută de fapt pu­te­rea reală comunismul rezidual hard, reprezentat de P.S.D.-ul lui Ion Iliescu, şi comunismul rezidual soft, reprezentat de P.D.L.-ul lui Traian Băsescu. Cele două formaţiuni fanto­ma­tice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, Fundaţia Creştin-Democrată şi Noua Republică, mai degra­bă tolerate decît agreate de “greii” partidului, sînt încă de­parte de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucru­rile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar[2]. Dreaptă antinaţio­nală (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în ima­ginarul vînzătorilor de fan­tome.

Deşi mărturisesc că eu unul n-am descoperit încă punc­tul ideal de fuziune între creştinism şi democraţie, am salutat principial iniţiativa tinerei elite pedeliste, admiţînd că este oa­­re­cum urgent să se facă măcar ceea ce se poate din ceea ce ar trebui, sub o firmă care poate nu ne vine mănuşă, dar care nu sperie Europa şi aminteşte măcar nominal de tradiţia ei creş­­tină. De natură să îngrijoreze este însă schimbarea de ton pe care am constatat-o recent, începînd cu ultimul supli­ment pe 2011 al revistei 22, la mai mulţi lideri sau purtători de cuvînt ai P.D.L. şi ai F.C.D., inclusiv la d-nii Teodor Ba­conschi şi Adrian Papahagi, cu exaltarea ideologică şi reto­rică a alternativei numite “Statele Unite ale Europei”[3] şi, im­plicit, cu disponibilitatea practic necondiţionată la desuvera­ni­zare naţională. De data aceasta lucrurile iau o turnură gra­vă şi inacceptabilă din nici o adevărată perspectivă de dreap­ta, pentru că, spre a se rezolva un impas al prezentului, este pus pe tarabă viitorul statal şi identitar al României, uitîndu-se în acelaşi timp, cu o serenitate care nu poate fi deloc creş­tinească, faptul că pentru independenţa, întregirea şi suvera­ni­tatea României moderne au murit sute de mii (dacă nu cum­va milioane) de părinţi, bunici şi străbunici ai noştri (care acum se răsucesc în morminte), floarea eroică şi marti­rică a unui neam necăjit, dar care şi-a avut visul lui de demnitate şi “neatîrnare”, peste toate vicisitudinile istoriei. “Statele Unite ale Europei”, să avem pardon, înseamnă cu totul alt­ceva decît Uniunea Europeană sau decît orice formă de eu­ro­penism principial. Sigur, impasul actual al ţării este poate fără precedent, situaţia este extrem de complexă, iar dacă am ajuns, într-adevăr, în starea lui “asta e şi altfel nu se mai poa­­te”, atunci nu d-l Teodor Baconschi ne-a adus aici, ba nici măcar d-l Traian Băsescu, ci două decenii postcomu­nis­te de nevrednicie şi iresponsabilitate, pentru care poartă vină întreaga clasă politică şi întregul electorat pe umerii căruia aceasta s-a cocoţat la putere. Că însă lucrurile nu stau chiar aşa, că nu este vorba chiar de o fatalitate istorică, o dove­deş­te, între altele, faptul că ţări care nu sînt cu mult deasupra noastră, şi care au trecut şi ele prin comunism, ca Ungaria sau Polonia, au întîmpinat deja acest proiect cu o opoziţie demnă şi responsabilă, iar rezerve serioase există şi din par­tea marilor puteri europene (cu excepţia Germaniei, care-şi face jocul ei, despre care nu e locul să vorbim aici). În orice caz, este cel puţin straniu să faci, pe de o parte, paradă de ide­ea de dreapta, iar, pe de altă parte, să vorbeşti, pradă con­juncturilor, ca din documentele clasice ale masoneriei! Eu n-aş contesta, pînă la proba contrară, bunele intenţii ale celor care au ajuns, sub presiunea unui anumit context, să pună ast­fel problemele, dar mă simt dator să reaminteasc că şi iadul e pavat cu bune intenţii şi să-mi exprim îndoiala că se poate (re)construi o dreaptă (şi, pînă la urmă, la ce bun?) pe asemenea clasice idealuri seculare de stînga. Şi dreapta au­tentică trăieşte cu respectul civilizaţiei europene, agreează principial “deschiderea” şi are do­rinţă firească de mai bine, dar nu cu orice preţ.

Spre deosebire de Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Re­publică (“Albă-ca-Zăpada” d-lui Sebastian Lăzăroiu în­tru­pată şi pusă în lucrare de d-l Mihail Neamţu) este chiar un partid politic, ieşit tot din frămîntările P.D.L.-ului şi nu fără încrucişare cu F.C.D.[4], dar deja cu marja lui de independenţă şi de specificitate. Demisionat între timp chiar şi din postul de secund al d-lui Vladimir Tismăneanu la Institutul de Inves­ti­gare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româ­nesc (I.I.C.C.M.E.R.), tînărul Mihail Neamţu este dezlegat de răs­punderile oficiale ale vreunei funcţii în stat şi se poate manifesta politic mult mai liber şi mult mai destresat decît au putut-o face, pînă deunăzi, un Teo­dor Baconschi şi chiar un Adrian Papahagi (la care devine tot mai greu de stabilit ce va fi fost angajament euro-comunitar, ce va fi fost pe li­nia P.D.L., ce va fi fost pe linia F.C.D. şi ce va fi fost notă per­sonală). De aici impresia că discursul d-lui Mihail Neam­ţu este cu mult mai proaspăt şi mai vioi – şi de aici şi poziţia sa mult mai cumpănită (şi chiar critică) faţă de declaraţiile furibunde mai noi ale preşedintelui Traian Bă­ses­cu şi ale subordonaţilor săi în privinţa “cedării de suvera­ni­tate” pe care ar implica-o absorbirea României în S.U.E. (pe lîngă nu­­meroase alte consecinţe, măsurabile şi nemăsu­ra­­­bile). Alt­minteri, şi poziţia d-lui Mihail Neamţu faţă de na­ţi­­o­nalism este una în mare măsură critică, cu aceleaşi ticuri de europe­ni­tate exorcizantă şi mai ales cu acelaşi patos con­tes­ta­­tar al drep­tei creştine tradiţionale, pe care n-o mai poate ad­mite ca for­mulă pentru mileniul trei[5]. Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura sa novatoare, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… “tovarăşi de drum”?

În felul lui, P.S.D. este cel mai cinstit partid politic din România, în sensul că nici nu poate şi nici nu vrea să joace altă carte decît cea a stîngii. Singura lui grijă şi pretenţie este ca social-democraţia lui asumată să nu mai fie percepută pu­blic ca paravan al comunismului reorganizat, ci ca o stîngă de­mo­cratică de vocaţie europeană. Altminteri, se simte bine ca pol absolut al stîngii româneşti actuale, iar în raport cu el es­te firesc ca toate celelalte formaţiuni politice existente să fie sau să pară mai la dreapta. Dar a fi mai la dreapta nu-i tot­una cu a fi de dreapta.

Tocmai pentru că în România postcomunistă dreapta a fost pînă astăzi aproape cu desăvîrşire absentă, ea a putut fi cu uşurinţă mimată şi invocată de orice impostură interesată a stîngii non-pesediste. E simptomatic că la noi nu numai ţără­niştii, liberalii sau mai nou democrat-liberalii au putut să se declare sau să pară de dreapta, dar de dreapta au putut să treacă chiar P.U.N.R.-ul, P.C.-ul sau mai recent P.N.G.-ul, ca să nu mai vorbim de P.R.M.-ul lui Vadim, calificat nu o dată ca... “extremă dreaptă” (aşa cum, din Rusia postsovie­tică, a putut fi calificat “de extremă dreaptă” în presa occi­den­tală unul ca Jirinovski!). Pe vremea cînd un Gabriel Li­icea­­nu sau o Doina Cornea ne implorau patetic să-l votăm pe Ion Iliescu “ca să nu iasă Vadim”, liderul P.R.M. a fost făcut de-a dreptul “fascist” şi “legionar”!

Tragicomedia nevredniciei româneşti se joacă de 20 de ani, pe mîna stîngii, între diabolizarea dreptei propriu-zise şi încercarea de constituire sau legitimare a unui fals “pol de dreapta”, capabil să se opună – nu atît în virtutea unor idea­luri, cît în aceea a unor interese personale şi de grup – polu­lui de stînga pesedist. Dar aglomeraţia a devenit atît de mare în acest spaţiu fictiv al “dreptei” încît o “dreaptă” nu mai are loc de alta (“dreapta” penelistă de “dreapta” pedelistă, bună­oa­­ră), iar electoratul – şi aşa destul de “turmentat” – a ameţit de tot, nemaiştiind care-i dreap­­ta şi care-i stînga – şi nebănu­ind decît în proporţie foarte mică adevărul deconcertant că de fapt stînga e peste tot, iar dreapta nicăieri.

În ultimă analiză, încununarea perversiunii este că fal­sul “pol de dreapta” (încu­rajat perfid, cînd cu Alianţa Popu­lară de acum cîţiva ani, pînă şi de un Silviu Brucan – genul de “pro­fet” pe care-l merită un “popor stupid”, ce învaţă greu şi uită repede!) tinde să creeze în ochii lumii im­presia unui echilibru democratic într-o ţară gu­ver­nată a­proa­pe dis­cre­ţionar de cea mai sinistră clică de avortoni ai comunis­mu­lui din tot sud-estul Europei.

Dacă un “pol de dreapta” – fie el autentic sau fals – nu s-a închegat pînă acum, în peste 20 ani de fermentaţie lar­vară, şi dacă nici în ceasul al unsprezecelea nu reuşeşte să se profileze într-un chip cît de cît convingător, e şi pentru că a­cestui precipitat con­junc­tural îi lipseşte “nota diferen­ţia­toa­re” faţă de politicianis­mul găunos al stîngii netravestite, de care s-au săturat pînă în gît chiar şi cei ce continuă să-l spri­ji­ne inerţial. În jurul figurilor mai mult sau mai puţin com­pro­mise care vor să parieze pe o dreaptă demagogică nu gra­vi­tează decît alte găşti politicia­niste cu mentalitate de stînga, incapabile structural să ofe­re o alternativă viabilă unei naţiu­ni care stă să iasă din is­to­rie[6]. Ba mai mult, în aceste jalnice condiţii, singura ten­­tativă de dreapta ce părea să aibă o anu­me coherenţă (dar simptomatic urzită nu în jurul vreunui ro­mân haris­matic sau măcar onest, ci în jurul unui armean deş­tept, pe care mai nimeni nu s-a grăbit să-l urmeze), s-a spul­be­rat peste noapte, atît din pricina şobolanilor dinlăuntru, cît şi din pricina indiferenţei şi cecităţii ambientale. Cazul Va­ru­jan Vosganian (care pînă la urmă s-a reîntors în tărîţele din care te mănîncă porcii) a dovedit însă că nu o dreaptă e­fec­tivă, fie ea şi moderată, e dorită azi de clasa noastră poli­tică sau intelectuală, ci doar o stîngă ceva mai mobilă, care să ne garanteze laşitatea moluscoasă şi condiţia de lingăi ai lu­­mii civilizate.

Lăsînd deocamdată la o parte orice reper transcendent al istoriei şi rezumîndu-ne strict la temeiurile imanente a­le u­­nei politici cît de cît responsabile, numitorul comun al ne­vred­ni­ciei tuturor actanţilor scenei noastre politice se vădeş­te a fi, mai degrabă decît oricare altul, proasta înţe­le­gere şi proasta slujire a organismului naţional. Aceasta este, de alt­fel, marca inconfundabilă a stîngii dintot­dea­u­na, indiferent de diversitatea etichetelor întrebuinţate.

Pen­­tru a înţelege mai bine falsitatea şi derizoriul dife­ri­telor surogate de dreapta din România perioadei postcomu­niste, voi încerca mai de­par­te o scurtă sinteză a autenticei po­ziţii de dreapta în pro­­blema naţională, întemeiată nu pe speculaţii personale, ci pe istoria doctrinară a dreptei, rapor­ta­tă la provocările spe­cifice ale lumii de azi. Nu ştiu în ce mă­­­sură aceste consideraţii sînt sau li se vor părea unora de­su­ete, dar în dispreţul lor poate exista orice altceva în afara unei reale “oferte de dreapta”.

 

Coperta IV  a noii ediţii

 

Dreapta de care avem nevoie

Dreapta – ca viziune conservatoare, deopotrivă antico­mu­nistă, antisocialistă şi antiliberală – recunoaşte existen­ţa obiectivă a entităţilor naţionale şi apără dreptul la iden­titate al comunităţilor, ca şi al persoanelor individuale.

Naţiunile moderne sînt realităţi complexe, dar înteme­iate pe o tradiţie istorică dominantă, asumată subiectiv de fie­­care cetăţean.

În toate statele moderne există majorităţi şi minorităţi et­­nice; caracterul naţional al unui stat de drept nu exclu­de di­versitatea etnică a cetăţenilor săi, ci atestă existenţa unei ma­jorităţi fondatoare, recunoscute ca prima inter pa­res. Toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, dar e firesc ca viaţa pu­bli­că să se coloreze cu precădere după tra­di­ţi­i­le, sensibilita­tea şi stilul de viaţă al elementului majoritar. Elementele mi­no­rita­re, la rîndul lor, sînt factori de nuan­ţa­re a vieţii naţio­nale, iar comunitatea de interese e che­ma­tă să ducă la o ar­mo­nizare a tuturor notelor compo­nen­te şi la un destin istoric solidar. Prin urmare, “specificul naţional” nu se reduce la tra­diţia etnoculturală a elemen­tului majoritar, ci reprezintă, în contextul dat, o sinteză com­plexă de convergenţe istorice, de negăsit ca atare la un alt meridian.

Sentimentul naţional ţine de firescul apartenenţei la o naţiune, la o magna familia deopotrivă sincronică şi dia­cro­nică. El este un liant al vieţii comunitare şi se împli­neş­te, res­ponsabil şi creator, pe planul superior al con­ştiinţei naţio­nale. Particularizînd, “ideea naţională”, valo­ri­ficată în diferi­te registre socio-culturale, a fost factorul fon­dator şi mobili­za­tor al întregii istorii a dreptei româ­neşti (de la conservato­ris­mul junimist şi pînă la legionaris­mul interbelic). Stînga, dim­­po­trivă, a propagat – cu rare şi îndoielnice excepţii – fe­lu­rite forme de internaţionalism, cul­minînd cu sinistra aven­tu­ră dizolvantă a “internaţio­na­lismului proletar”, iar azi co­chetînd inerţial cu sirenele per­­fide ale diferitelor forme de globalizare (pe care încearcă să le prezinte ca pe o fatalitate a istoriei). După ce a adus, decenii întregi, cele mai grave pre­­judicii spiritului naţional, comunismul s-a deghizat fie în­tr-o formă de colaboraţionism parşiv cu “imperialismul de­mo­­cra­tic” de tip american, fie într-un po­­pulism naţional izo­laţionist, antieuropean şi xenofob, pe care dreapta, în virtu­tea principiilor ei fondatoare, este chemată să le deconspire şi să le combată ca atare, în nu­mele adevăratelor valori şi interese naţionale (care nu trebuie nicidecum confundate cu conjuncturile unui mo­ment isto­ric sau altuia[7]).

Desigur, o dreaptă actuală, reîntemeiată în forme luci­de şi constructive, se va delimita ferm atît de naţional-comu­nism, cît şi de excesele extremiste ale unor grupări de dreap­ta din trecut. Ea nu va diaboliza însă aprioric şi generic “na­ţio­nalismul”, ci numai devierile şovine ale a­ces­tuia şi/sau trans­­formarea lui într-o formă de suficienţă gregară (ca în cazul imund al peremismului).

Principial, toate naţiunile au dreptul să-şi apere şi să-şi a­firme fiinţa identitară (iar poporul evreu, dincolo de cîteva excese reprobabile, oferă, în această privinţă a con­servării şi mîndriei de sine, probabil cea mai pilduitoare lecţie din isto­rie). Înţeles astfel, naţionalismul, mai ales din­tr-o asumată per­­spectivă creştină, nu e doar un drept, ci şi o datorie; el rămîne perfect legitim atîta vre­me cît nu devine narcisist, a­gresiv şi exclusivist. Umanitatea nu este o massă amorfă, ci o simfonie de specificităţi; uni­ver­salul creşte organic din na­ţio­nal, iar naţionalul autentic poartă în sine vocaţia universa­lului. Dumnezeu a creat şi a binecuvîntat unitatea în diversi­tate a lumii: unitatea e principiul Binelui, iar diversitatea e principiul Frumo­su­lui, amîndouă mărturisind, kaloka­gathic, Adevărul or­di­nii divine. Or, dreapta, principial spiritualistă şi tra­­diţio­na­lis­tă, crede şi mărturiseşte că omul trebuie să res­pec­te or­dinea divină a lumii, căutînd conformitatea, iar nu concu­renţialitatea cu Dumnezeu.

În concluzie, însuşi autenticul spirit naţional ne so­mea­ză, pe urmele tuturor marilor conştiinţe româneşti ale trecu­tu­lui, să participăm în mod liber, cu specificitatea noas­tră creatoare, la o civilizaţie a dialogului, la circuitul european şi universal al valorilor, fără ezitări, complexe sau prejude­căţi. Europenita­tea noastră de sînge, limbă şi tradiţie trebuie să se confirme şi să se consolideze, cu di­fe­renţa ei specifică, în marele con­cert al naţiunilor euro­pene, al căror centru civi­lizaţional este astăzi Occidentul (aşa cum acum o mie de ani era Răsăritul, cu Bizanţul orto­dox şi imperial). Orice altă o­rientare dată astăzi statu­lui român şi conştiinţei naţionale, fie că ar veni dinspre dreap­ta sau dinspre stînga, ar reprezenta un semn de ceci­tate sinucigaşă, o specie perversă de “româ­nism antiro­mânesc”.

Un nou naţionalism, dacă se vrea unul lucid şi onest, nu mai poate adopta nici o poziţie izolaţionistă (în sensul ex­clusivist al lui “prin noi înşine” – gen de autarhism uto­pic şi decerebrat), nici o complicitate necondiţionată cu Golemul de­­vorator al imperialismului anglo-american (a­ler­gic la mai tot ce ţine de tradiţia Europei creştine), nici o or­ien­tare spre Răsăritul asia­to-moscovit (oricît ne-ar îmbia afinităţile con­fesionale). Sin­gurul lui drum plauzibil rămî­ne acela spre o (în­că) po­si­bi­lă “Europă a naţiunilor”, de­mo­cratică şi ecume­nică, echi­distantă atît faţă de america­nis­mul plutocratic, cît şi faţă de panslavismul neo/cripto-comunist.

Acest europenism, axat pe convergenţa realistă şi ci­vi­lizată a factorilor naţionali şi inseparabil de tradiţia poli­mor­fă a creştinismului, n-are nimic de-a face cu proiec­te­le de glo­balizare abstractă, care sînt prin esenţa lor antina­ţio­nale şi anticreştine, străine de adevăratul spirit euro­pean şi po­triv­nice legilor fireşti, lăsate de Dumnezeu, ale existenţei is­to­rice. Perversiunea acestor proiecte de tip masonic rezultă, de altfel, şi din faptul că încearcă să se im­pună prin metode teroristice şi şantajiste, bazate pe presiuni coercitive de natu­ră economică, ideologică sau militară, pe care orice conştiin­ţă trează şi responsabilă este datoare să le dezavueze, dacă vrea să rămînă egală cu sine în faţa lui Dumnezeu.

Din punctul de vedere al dreptei autentice, integritatea şi independenţa naţională nu sînt aspecte negociabile în nici o conjunctură internaţională. Naţionalul şi tradiţia (intim le­gate) sînt dimensiuni sine quibus non ale dreptei (aşa cum sînt deopotrivă principalele pietre de poticnire ale stîngii).

Omul politic de dreapta are menirea să creeze şi să în­treţină cadrele cele mai adecvate şi să mobilizeze energiile ne­cesare existenţei şi afirmării creatoare a naţiunii, purtînd în acelaşi timp de grijă ca ea să se relaţioneze permanent cu celelalte naţiuni, în mersul general al culturii şi civilizaţiei.

Dacă toate acestea nu mai pot fi asigurate (fie din cauze interne, fie din cauze externe), dreapta face opoziţie de o­noa­­re şi devine front militant – şi la nevoie jertfelnic – pen­tru recucerirea poziţiilor legitime. Dreapta îşi poate îngădui mici compromisuri de traseu, dar niciodată mari compromi­suri de principii. Dacă stînga se caracterizează prin maxi­mum de compromis, dreapta se caracterizează prin mini­mum de compromis, acceptînd mai bine eşecul şi suferinţa de­­cît nedreptatea şi dezonoarea.

O dreaptă incapabilă să-şi asume răspicat o astfel de li­nie îşi vădeşte tocmai prin aceasta impostura morală şi doc­trinară, trădînd interesele şi demnitatea noastră de na­ţi­une eu­ropeană liberă, precum şi chemarea noastră istorică de a fi, cum zicea Eminescu, “strat de cultură la gurile Dunării” şi punte vie de legătură între Ortodoxie şi latinitate. Iar o cla­­să politică ce nici măcar nu-şi pune asemenea probleme, ci al cărei orizont istoric se acoperă cu “economia de piaţă”, nu e altceva decît o adunătură de ciocli-contabili sau de ari­vişti grobieni, de care s-ar cădea să ne ferim cu mintea, cu inima şi cu votul, spre a nu deveni complicii celor ce proiec­tează naţiunii române o moarte cu burta plină şi cu creierul spălat!

Răzvan CODRESCU

---

[1] Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asu­pra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (cf. mai ales cap. “Noţiunile politice de dreapta şi stînga. O redefinire critică din per­spec­tivă creştină” – text reluat în numărul pe februarie 2012 al revistei Rost).

[2] Oameni de talia d-lor Teodor Baconschi, Adrian Papahagi sau Mi­hail Neamţu – cu prea multă uşurinţă calificaţi depreciativ, alături de alţi cîţiva, drept “intelectualii lui Băsescu” – sînt greu de bănuit că n-ar avea bune intenţii sau că n-ar fi potenţial capabili de isprăvi impor­tante pe scena publică (inclusiv pe linia dreptei creştine). Contextul e însă ingrat (şi pe plan intern, şi pe plan extern), iar “pîinea şi cuţitul” le au deocamdată alţii. Ceea ce rămîne de sperat este ca toată această elită intelectuală să nu ajungă să-şi ardă de tot imaginea în actuala con­­­junctură nefastă, ci să-şi lase sieşi loc pentru adevărata măsură de mîine. Poate că abjecta demitere a d-lui Baconschi din funcţia de şef al diplomaţiei româneşti se va vădi, pînă la urmă, benefică pentru el şi pentru controversatul proiect creştin-democrat (în care sînt angajate - nota bene - şi personalităţi independente politic, cum este cazul teologului Radu Preda sau al politologului Radu Carp).

[3] Formula a fost făcută celebră, cu exaltare romantică, de Victor Hugo (1849), în analogie explicită cu Statele Unite ale Americii (marea cti­torie masonică a istoriei moderne, dar într-un cu totul alt context isto­ric, geografic şi spiritual): Un jour viendra où l’on verra ces deux grou­­pes immenses, les États-Unis d’Amérique, les États-Unis d’Eu­rope, placés en face l’un de l’autre, se tendant la main par-dessus les mers, échangeant leurs produits, leur commerce, leur industrie, leurs arts, leurs génies, défrichant le globe, colonisant les déserts, améli­o­rant la création sous le regard du Créateur…

[4] D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său (cine ar fi zis că e vremea teo­logilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţe­legere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii for­ma­ţi­uni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria „De­mo­craţia creş­tină”, găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugura­tă cu vo­lumul Creş­tinism şi democraţie al d-lui Baconschi, alcătuit con­­junc­tu­ral din tex­te ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum ca­ri­era in­telectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîl­nirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publi­că a fost pu­ter­­­­nic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a ară­tat teo­lo­­gul-di­plo­mat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).

[5] Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze ci­neva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista Puncte cardinale (exagerat re­ceptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară în care po­zi­ţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exa­gerărilor de tip “păşunist”. Avea, desigur, o imagine idealizată de­spre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe a­tunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu min­tea şi experienţa de la 16 ani). Am avut multe reproşuri atunci din­spre tabăra legionară că i-am publicat textele (“Cine mai e şi mu­co­sul ăsta care dă lecţii?!”) şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele res­pective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că exis­­tă la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe li­nia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice parti­za­nat îngust şi de orice pornire extremistă. S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de “auto-critică” şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie de infern verde): “Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani şi care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia dis­cu­ţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încor­daţi, uneori cu lacrimi în ochi, «Memorialul Durerii». […] Igno­ran­ţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Co­dreanu fusese «ucis mişeleşte» în 1938 – devenind, ca atare, «ido­lul politic» al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Elia­de, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în Mişcarea sau Puncte Cardinale sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de re­pe­re a unei întregi generaţii formate după 1989…”. (În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre arti­za­nii actuali ai noilor “oferte de dreapta” au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile Punctelor cardinale, care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispicil revistei: o publicaţie independentă de orientare naţională şi creştină.)   

[6] Aceasta s-ar cuveni să fie nu doar obsesia istoricului Neagu Dju­vara şi a cîtorva eseişti nemîngîiaţi, ci a fiecărui român lucid şi res­pon­sabil, pus zilnic în faţa atîtor tragice evidenţe. Un semn al secă­tuirii “celulei româneşti”, corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în 20 ani de postco­mu­nism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie ca­­pa­bil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neocomunistă. Poli­tica româ­neas­că s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor “partide istorice”, peste care s-a adăugat lus­trul imi­­tativ al unor “modele” occidentale străine de pul­sul realităţilor noas­­tre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în sta­diu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de con­stituire, pe seg­men­­­tul neocupat al dreptei, a unui partid “conservator”, “popular” sau “creştin-democrat”, mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei “sinteze liberal-conserva­toa­re”, de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta (poate cea mai puţin im­­pură dintre tentativele recente de “reconstrucţie a dreptei”), Ro­mâ­nia părînd căzută ireversibil sub blestemul lui “n-a fost să fie” (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevre­d­ni­ciei prefăcute în fa­ta­litate). Vom vedea curînd şi dacă N.R. va fi acea salva­toa­re „Albă-ca-Zăpada” sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…

[7] Omul de dreapta refuză să uite vreo clipă “că statul român, moş­te­nit de la zeci de generaţii care-au luptat şi suferit pentru existen­ţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e jucăria şi proprietatea esclusivă a generaţiei actuale...” (M. Emi­nescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Editura Academiei, Bucu­reşti, 1989, p. 104). Acesta este adevărul cardinal pe care par să-l fi uitat cu totul artizanii noilor politici şi inginerii sociale.