INTERMEZZO LIRIC: TÎRZIU DE LEAT

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ştefan Câlţia, Calea albă

LĂUNTRICĂ

Splendorii-apuse-a castei tinereţi

abia-i mai simt în amintiri fiorul,

dar musai tu, mlădie, îţi răsfeţi

în unda rece-a gîndului piciorul.

De tine-i plin, din tîmplă-n tîmplă, visul

şi umbra ta din vechile amiezi

se alungeşte leneş pe zapisul

iubirii-n care te-ai sfiit să crezi.

Povară azi mi-ai fi aievea poate

şi nici nu ştiu de te-aş dori-n alcov,

căci vremea lor şi-o au pe lume toate.

Dar din trecutul care-n duh se-adună

ce-a fost frumos nu piere de istov,

ci moartea-n noi de-a pururi o răzbună.

ÎNTRU IUBIRE

De ce-am trăi de nu ar fi iubire

şi n-am spera să nu murim de tot,

ci, căţăraţi pe vrejul ei subţire,

să prea putem şi cîte nu se pot?

Măriri s-avem cît nu visează firea

şi de plăceri să nu mai prididim,

nimic n-ar fi de n-ar dura iubirea

peste cumplitul lumii ţintirim.

Iubirea face viu şi-nveşniceşte

tot ce-i în noi mai pur şi mai deplin,

ca rugul care nu se mistuieşte

în vîlvătaia focului divin,

ci chipul îl ridică-n fiecare

la negrăita lui asemănare.

SCRISOARE LEATULUI MEU

I

De-acum noi sîntem cei care am fost.

Azi hramul lumii alt norod îl poartă

şi tot ce-a dat trăirii noastre rost

ajunse gînd nebun şi slovă moartă.

Cînd însuşi Dumnezeu s-a veştejit

în suflete, la ce să ne mai mire

că neamul pare doar un vis smintit,

iar ţara doar un hîrb de amintire?

Doi bani nu face dragostea curată,

nobleţea-i moft şi-onoarea e prostie,

şi cine-ar da o ceapă degerată

pe-un glas ce strigă otova-n pustie?

Nimic de jertfă n-a rămas şi sfinte

nu-s nici măcar aducerile-aminte.

II 

De-aceea ne-om retrage încet şi pe tăcute,

scăpînd şi noi de lume, scăpînd şi ea de noi,

înalţi şi trişti în zarea speranţelor pierdute,

întorşi ca don Quijote acasă înapoi.

Adio, Dulcinee, adio, mori de vînt!

Doar Dumnezeu le ştie de-a fir a păr pe toate,

şi-odată din sămînţa ce-o putrezi-n pămînt

va încolţi o viaţă mai grea de roduri poate…

Să ne mai dăm bineţe o dată, la apus,

şi-apoi să ne încredem iubirii răstignite,

ţinînd măcar panaşul credinţei noastre sus,

oricît ne-ar fi, sub zale, ciolanele zdrobite.

Iar îndărăt să facem, cu dreapta sfintei cruci,

un semn ca de iertare urmaşilor uituci.

Răzvan CODRESCU