CUM L-AM FURAT EU PE DANTE
ȘI CUM M-A FURAT EL PE MINE
Să te îndeletniceşti cu re-traducerea Divinei Comedii astăzi, cînd se citeşte din ce în ce mai puţină poezie, iar cultura se emancipează tot mai mult de tradiţia spirituală, pare un exerciţiu de resemnată gratuitate. Bucuria pe care ţi-o dă experienţa în sine nu este însă mai mică. Aş fi retradus poemul dantesc şi singur pe o insulă pustie. Regret doar că viaţa nu-mi îngăduie mai mult răgaz cu Dante şi pentru Dante. Nu-i mai puţin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întîmplă să fie şi canonul unei ispăşiri...
Cînd mă uit înapoi, peste prispa anilor, pînă hăt, în mahalaua bucureşteană a copilăriei mele [1], mi se întîmplă mereu să mă poticnesc cu stînjeneală de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de bună seamă tîlcul ei şi se cere pînă la capăt mărturisită.
Acum mai bine de 35 de ani [2] am furat o carte. Eram elev printr-a şasea şi nu mă prea încurcam prin modesta bibliotecă a şcolii de cartier decît pentru vreun roman poliţist sau de aventuri, pe care şi pe acela îl înapoiam uneori fără să-l isprăvesc. Nu era cineva anume care să se ocupe de bibliotecă, ci în fiecare an, probabil peste normă, cădea în sarcina cîte unui profesor, care-i făcea un program zgîrcit şi nu avea niciodată vreme sau tragere de inimă să pună rînduială în cărţi. În anul acela dandanaua căzuse pe profesorul de fizică şi chimie, iar neorînduiala era mai mare decît oricînd. „Tovarăşul” I. V. (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că încă de pe atunci avea părul cărunt, aşa că o fi fiind demult oale şi ulcele) era moale şi distrat din fire, încurca mereu lucrurile sau uita cîte ceva, drept care îşi atrăsese, cu mult înaintea noastră, porecla de „Păcală”, atît de încetăţenită cu timpul încît mulţi nici nu-i mai ştiau numele adevărat, şi se întîmpla nu o dată ca pe la uşa cancelariei sau a secretariatului să bată şi cîte un părinte care să întrebe cu toată seriozitatea de... „Domnul profesor Păcală”. Nouă ne plăcea, cu un fel de cruzime copilărească, să-l enervam şi să-l facem să ne alerge printre bănci. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu era nici om nemintos, nici om rău, ci doar un suflet greu încercat şi adînc nefericit [3]. Azi mi se pare de neînţeles frenezia cu care pe atunci ne întreceam să-i facem pocinoage. Şi un astfel de pocinog infantil s-a vrut şi faptul de a profita într-o zi de zăpăceala lui ca bibliotecar şi de a-i şterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta întunecată, pe care se distingea un profil acvilin. Nu ştiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru că erau multe altele la fel de la îndemînă. Ajuns „triumfător” acasă, m-am gîndit însă că ai mei ar putea s-o vadă şi să mă întrebe de unde-o am şi de ce n-o mai duc înapoi, aşa că am ascuns-o cu grijă, nu înainte de a-i rupe foaia de gardă, de pe care m-ar fi dat de gol ştampila bibliotecii. Abia de am observat în treacăt (şi fără ca asta să-mi spună prea mult) că numele autorului era Dante Alighieri şi că titlul cărţii era Divina Comedie [4]. Îmi amintesc însă că am avut încă de pe atunci sentimentul pregnant că „pusesem mîna” pe o carte importantă... Probabil de aceea, cînd mă ştiam singur, îi mai dădeam tîrcoale, şi cred că am şi citit primul cînt, fără să pricep prea mult, dar totuşi cu un fel de obscură fascinaţie... Pînă la urmă a rămas însă abandonată în ascunzişul ei cîţiva ani buni, aşteptîndu-mă parcă, răbdătoare, să mă mai coc puţin... Şi într-o bună zi – eram deja în liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate şi stînjeneală, am redeschis-o aproape tandru şi n-am mai lăsat-o pînă ce nu i-am dat de capăt. Aşa s-a întîmplat: întîi l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut să am – destulă îndrăzneală pentru a mă întoarce după aceea în şcoala mea de cartier, să restitui cartea şi să-mi cer iertare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Acum însă, aşteptînd cu omenească emoţie să văd ieşită de sub tipar ediţia aceasta, m-a tot bătut gîndul să mă duc, chiar şi cu atîta impardonabilă întîrziere, şi să restitui înzecit ceea ce am răpit odinioară. Şi o voi face, în cele din urmă, aproape cu certitudinea că nimeni n-o va mai fura, dar şi cu o anume teamă că nici ea nu va mai fura pe nimeni...
Răzvan CODRESCU
(din „Prologul traducătorului” la Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006)
[2] Acum sînt 50.
[3] Își creștea singur, din cîte am auzit, o fată handicapată.
[4] Frumoasa ediţie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.
Faină poveste! De fapt, fain povestită!
RăspundețiȘtergereDumnezeu le aranjeaza pe toate.
RăspundețiȘtergere