„INTELECTUALII LUI BĂSESCU”
SAU DESPRE CULTURĂ ȘI POLITICĂ
Ultimul moment în care politica și cultura înalte s-au întîlnit în România a fost sub președinția lui Traian Băsescu. Precedentul moment se consumase sub Carol al II-lea. (Președinția lui Iohannis e la fel de vidă cultural ca protagonistul ei.)
Traian Băsescu nu avea rafinamentul intelectual al lui Carol II, dar era la fel de abil și inteligent (nu discut acum despre moralitatea celor doi), sau, în orice caz, suficient ca să înțeleagă importanța culturii înalte.
Totuși, aș vrea să fie clar ceva. Cultura înaltă e mereu mai înaltă decît politica. Shakespeare e mai important decît Elizabeta I, Mozart decît Iosif II, Iorga decît Carol II, Pleșu decît Băsescu.
S-a vorbit despre „intelectualii lui Băsescu”, ca și cum Băsescu i-a făcut oameni, sau chiar intelectuali. De fapt, au fost intelectuali care l-au sprijinit pe Băsescu, fiindcă reprezenta alternativa la mereu detestabilul PSD. Nu Băsescu i-a făcut intelectuali pe Pleșu sau Liiceanu, ci geniul lor și întîlnirea cu Noica. Nu grație lui Băsescu e tradus Cărtărescu în toate limbile (de curînd, Nostalgia a apărut la Penguin). Nu lui Băsescu îi datorează cel mai rafinat intelectual creștin, Teodor Baconschi, opera. Nu Băsescu a operat cu bisturiul analitic al celui mai inteligent critic al nebuniilor veacului, Horia-Roman Patapievici. Nici unii dintre cei care l-au sprijinit pe Băsescu, la un moment sau altul, nu-i datorează ceea ce sînt, și s-au descurcat foarte bine ca intelectuali și după ce s-a consumat acel episod.
Nu Băsescu i-a făcut intelectuali; de altfel nici nu i-a îmbogățit sau consacrat, ci le-a produs mai degrabă dificultăți și sincope în carieră. Prestigiul cultural nu-l dau funcțiile. O știu și cei care-și înșiră 15 titluri și defilează ca acad. prof. univ. dr., și de care dai în toate funcțiile publice, de obicei cîte două, trei în același timp. Își cunosc de fapt precaritatea intelectuală și provincialismul. Strălucirea intelectuală nu poate fi mimată, nici precaritatea nu poate fi mascată prea mult.
Ca morală: din întîlnirea între marea cultură și politica de vîrf, politica iese cîștigată. Politicienii care au știut să-și atragă marile spirite ale veacului au căpătat legitimitate și, dacă nu și-au distrus-o singuri iremediabil, o posterioritate. În schimb, marile intelecte care s-au apropiat de puterea politică mai degrabă au suferit decît au cîștigat ceva din asta (Iorga sau Blaga sînt exemple elocvente).
Adrian PAPAHAGI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu