Antoine de Saint-Exupéry, în romanul-eseu Citadelle [1], pune pe seama imperialului său Înţelept această meditaţie de o solemnă şi amară luciditate: „Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri nu mai vor SĂ LUPTE?». Ca şi cînd ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: «Pentru ce nu mai vor să secere grîul?». Iar eu schimbam întrebarea, care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam deci, în liniştea iubirii mele: «Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor SĂ MOARĂ?». Şi înţelepciunea mea căuta un răspuns”...
Anevoie s-ar putea închipui o întrebare care să privească mai direct şi mai adînc „civilizaţia” europeană a acestui timp crepuscular. Căci „Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor să moară?” înseamnă, de fapt, „Pentru ce lumea nu mai este ÎN STARE DE JERTFĂ?”. Mi-e însă teamă că utilitarista noastră „înţelepciune“ nu doar că nu caută vreun răspuns la această întrebare, dar nici măcar nu-i mai înţelege teribila gravitate.
Şi totuşi, în urma noastră stă o întreagă „civilizaţie a jertfei”: lumea creştină, de două ori milenară, a cărei piatră unghiulară este JERTFA LUI HRISTOS. O lume care s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Lipsa spiritului de jertfă este măsura cea mai exactă a des-creştinării lumii în care trăim.
Împăratul-Înţelept meditează mai departe, „în liniştea iubirii” sale: „Căci nu-ţi dai viaţa nici pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva NODUL DIVIN care le leagă, transformîndu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare. Moartea capătă preţ numai prin dragoste”...
Lipsa jertfei e, pînă la urmă, lipsa iubirii. A fervorii pe care o poate da numai iubirea luminată de credinţă. În absenţa credinţei şi-a iubirii, care sînt ale „omului” din noi, nu rămîn decît egoismul şi spiritul de conservare, care sînt ale „fratelui porc”. Dez-dumnezeirea lumii e echivalentă cu dez-umanizarea ei. Şi cu triumful „obiectelor” (care dăinuiesc şi fără jertfă) asupra „subiectelor” (ce se mîntuiesc jertfind).
„Dar cum ar fi putut aceia să accepte să-şi dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rînd este să trăieşti [...] Dar oamenii mei, nemaiavînd dragoste de nimic, de ce ar mai fi murit? Iar aceia dintre ei care mureau din pricina asprimii unor îndatoriri, pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mînioşi, zgîrciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor”...
Cînd un sens mai presus de „lume” sau de „vremuri” dă „gust” vieţii, atunci moartea poate fi valorificată şi „gustată” ea însăşi: fie la modul mistic (Vivo sin vivir en mí/ y tan alta vida espero,/ que muero porque no muero [2]), fie la modul eroic (De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă/ o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,/ cît încă-n noi Ierusalimul cîntă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag,/ sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,/ în sîngele rămas pe zale cheag? [3]), fie în orice alt mod de a fi întru ceva care te transcende [4]. Există moarte apoteotică şi împlinire prin moarte. Dar cînd viaţa aceasta nu mai găseşte nici un sens şi nici un „gust” dincolo de ea, moartea rămîne doar o ameninţare absurdă şi „dezgustătoare”; riscul trece drept „nebunie” şi eroismul drept „fanatism“. Neputinţa se asociază cu impietatea: lumea de azi nu doar că nu mai are disponibilitate pentru jertfă, dar nici nu mai e în stare s-o înţeleagă şi s-o preţuiască (în mod real şi autentic, nu demagogic şi retoric). Lumea lui „nu merită să mori pentru nimic” e, de fapt, o lume care „nu mai are nimic sfînt” – cea mai rea dintre lumile posibile.„Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegînd că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta [...], m-am rugat Domnului să mă lumineze”...
Cei doritori să afle mai departe soluţia Împăratului-Înţelept, aşa cum i-a descoperit-o „înţelepciunea divină”, citească al XIV-lea capitol din cartea lui Saint-Exupéry! (Eu mărturisesc aici că n-am izbutit, citindu-l, să mă lămuresc cine e „fascistul”: autorul mort ca un erou în războiul antinazist, personajul fictiv sau poate... Dumnezeu Însuşi?!)
Răzvan CODRESCU
[1] Apărut postum (în 1948), la Gallimard. În româneşte: Citadela, trad. Şerban Florea, Editura Junimea, Iaşi, 1977 (mai multe reeditări).
[2] „Trăiesc fără-a trăi în mine/ şi-o viaţă-atît de-naltă-aştept (sper),/încît mor că nu mai mor odată“ (versuri dintr-o faimoasă „Glosă“ spaniolă din secolul al XVI-lea, atribuită cînd lui Juan de la Cruz, cînd Teresei de Jesús).
[3] Radu Gyr, „Întoarcerea din Cruciadă” (cf. Poezii, vol. II: Stigmate, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 239).
[4] După vorba Fericitului Augustin, două verbe au ridicat două imperii: verbul A FI şi verbul A AVEA. Oamenii trăiesc (şi mor!) sub semnul unuia sau al celuilalt. Iată însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice, tradusă în dinamica mistico-istorică a celor două „cetăţi” augustiniene: una stă sub semnul „iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine”, a doua stă sub semnul „iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu“ (cf. De Civitate Dei, XIV, 28). E un comentariu subtil la cuvîntul evanghelic: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său, acela îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mîntui. Că ce foloseşte omului dacă va cîştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde...?” (Luca 9, 24-26). „Nebunia Crucii” preface moartea într-un pariu al vieţii adevărate. Diada VIAȚĂ-MOARTE este depăşită – practic, nu discursiv – în triada VIAȚĂ-MOARTE-ÎNVIERE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu