Bunicii erau ciobani din Ardeal care au trecut Carpații în
Oltenia cu climă mai blîndă și taxe mai mici. Plecat de acasă, tînărul Valeriu
a făcut seminarul la București și a intrat în monahism la Mănăstirea Antim alături
de prietenii lui de o viață Sofian Boghiu și Grigorie Băbuș. A continuat
studiile la Universitatea din Cluj, s-a refugiat, după ruperea Ardealului de
Nord, la Sibiu. A revenit, după război, la Cluj, pentru a fi alungat de noua
putere comunistă, răspuns la greva anticomunistă și antirevizionistă din 1946.
A umblat prin munți, pe creste, mereu însoțit de busola dăruită de un fost
general din Armata Regală. A ajuns iarăși la București, adus de Patriarhul
Iustinian, unde la scurt timp a fost arestat, fiind „plimbat” de la Jilava la
Aiud, cu diferite alte „popasuri” carcerale. Eliberat, în 1964, își face un
neverosimil pentru epocă debut literar cu piesa în versuri scrisă în
închisoare, Miorița. Cerut de românii
din America, pleacă peste Atlantic, trăind în lumea liberă 11 ani, timp în care
drumurile l-au purtat din Canada în Hawai. Împiedicat să revină în America de
Securitatea ceaușistă, a mai lucrat la București, la Institutul Biblic, pentru
a ieși la pensie cît de repede a putut, în 1982. De atunci, mănăstirea Văratec
i-a devenit a doua casă. Avea să locuiască în casa construită de Partenie
Ciopron, ultimul episcop al Armatei (Regale). Acolo avea să îi ajungă, în
ianuarie 1993, vestea alegerii ca arhiepiscop al Clujului, orașul din care
fusese izgonit și în mijlocul căruia, pe Strada Clinicilor, avea să își
încredințeze, 18 ani mai tîrziu, sufletul Domnului. Desigur, statornicia
chiliei este idealul monahului îmbunătățit. Dar și cînd Dumnezeu te scoate
teafăr din toate încercările și din locurile în care, trupește sau sufletește,
ai fi putut să te pierzi, nici această lecție nu este de lepădat. Dumnezeu să
îl odihnească iar pe noi, nomazii lumii moderne, ținuți acum cu forța la sol de
pandemie, să ne lumineze!
Pr. Radu PREDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu