Am obosit de lumea aceasta
amîndoi
și de acum începem să obosim de
noi...
Măcar de n-am ajunge prea obosiți,
iubito,
și de iubirea sfîntă pe care-am
răstignit-o!
E Dumnezeu, la urmă, cam tot ce
ne rămîne:
mai pot să-i poarte crucea
aceste brînci bătrîne?
Mai poate duhul nostru, smintit
de-atîtea ori,
să-i mai urmeze steaua ce s-a
ascuns în nori?
Măcar dacă-am rămîne împreunați
în rugă,
oricît ar lua-o anii și visele
la fugă,
încît, precum din bobul de grîu
atunci cînd moare,
din noi o altă viață să dea
cîndva în floare!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu