„Pedepsește-ne*, Doamne, întru Tine...”
Cîteva pandemii (precum cea „emanată” din China), cîteva
incendii de vegetație (ca-n Australia), cîteva cutremure (eventual urmate de
tsunami, ca-n Japonia), cîteva accidente nucleare (ca-n Rusia și Ucraina), mai
o gaură în pătura de ozon, mai cîțiva ghețari topiți, mai cîteva uragane cu
ploi și inundații – și praful se alege de lumea și de civilizația omului. Toată
experiența cumulată a umanității, toate creațiile ei „geniale”, toate performanțele ei tehnico-științifice, toată
uriașa ei forță militară, toate resursele ei de hrană și energie, toată finanța
mondială și toate paradisurile ei fiscale – toate sînt nimic în fața „stihiilor
dezlănțuite”, dacă Dumnezeu „Își ia mîna de pe noi”. Am nutrit iluzia
luciferică de a fi creat „o lume perfectă”, la concurență cu creația divină,
dar cît de fragili rămînem în trufia noastră și cît de lesne i-ar fi lui
Dumnezeu să ne piardă, lăsîndu-ne la cheremul răzbunător al firii/naturii pe
care am pervertit-o! Vorba poetului: „La ce bun toată această perfecțiune
înainte de moarte?” (A. E. Baconsky). „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate
sînt deșarte” (Ecclesiastul 1, 2).
Șansa – unica și marea noastră șansă – este că Dumnezeu, după cuvîntul
Sfîntului Ioan Damaschin, „le poate pe toate cite le vrea, dar nu le vrea pe
toate cîte le poate. Că poate să și piardă lumea, dar nu vrea”. Dacă însă omul,
în virtutea libertății sale, ține morțiș s-o ia razna și să se nimicească pe
limba lui, Dumnezeu NU VREA SĂ POATĂ să-l împiedice... Așa că Dumnezeu – gata
oricînd să ne dea totul și să ne sară în ajutor – ne lasă să fim pariul nostru
cu noi înșine. Mai avem ochi de văzut și urechi de auzit? Dă, Doamne!
Răzvan CODRESCU
* În limba veche, „a pedepsi” își păstra înțelesul
originar de „a (se) învăța minte” (etimonul e grecesc: paideo = a învăța). Pedeapsa ca învățătură de minte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu