Trăim scadența „postmodernă” a bezbojniciei sau luciferismului. Pe cît de „mari și tari” am ajuns să ne credem, pe atît de mici și slabi ajungem să ne dovedim. Ne-am
bătut îndelung și înverșunat joc de lumea lui Dumnezeu și de propriile noastre
vieți, iar acum suferim consecințele. Desigur, tot ce (ni) se întîmplă e cu
voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu (Care le poate pe toate cîte le vrea, dar
nu le vrea pe toate cîte le poate...). Dumnezeu ne pedepsește, dar nu în sens
punitiv sau vindicativ, ci în sens didactic sau pedagogic. Dacă ţinem seama de
arhaismul semantic a pedepsi = a învăţa (din gr. paideo), „pedeapsa” divină
trebuie înțeleasă etimologic, ca „învățătură de minte”. Vom înțelege această
„lecție”, ne vom „învăța minte”, vom fi în stare de o metanoia (schimbare a
minții)? Acesta este adevăratul „pariu” al încercării prin care trecem. Nu-i
vorba de sănătate sau boală, de viață sau moarte, ci de (RE)ÎNVIERE, în toate
sensurile cuvîntului. Ne vom pedepsi (învăța minte) sau vom fi pedepsiți
(osîndiți)? Căci Dumnezeu – numai El știe cum! – e și milos, și drept, dar nu e
nici drept pînă la a fi nemilos și nici milos pînă la a fi nedrept… Cine are
urechi de auzit, să audă!
Răzvan
CODRESCU
Frumos si pertinent articol, maestre!
RăspundețiȘtergereHristos in mjlocul nostru!
Ne e greu sa recunoastem ca meritam din plin sanctiunea divina.
RăspundețiȘtergere