Sihastru în tîrziul pustiu al
vieții mele,
doar Dumnezeu mă bagă în seamă
cînd și cînd
și morții mei pe care îi pomenesc
în gînd,
rugîndu-mă
iubirii de ei să nu mă-nșele.
N-au
bunele în mine răgaz de-atîtea rele
și
cînd mă cred mai tare, mă aflu mai plăpînd,
talanții
risipindu-i cu mîna mea pe rînd
și-abia
purtînd povara acestei inimi grele.
Singurătatea-i
oare blestemul meu de-aci
sau
binecuvîntarea de-a nu mă pierde-n turmă?
Din
mine-o să rămînă măcar un zvon în urmă,
cînd
m-oi desface-n patru sau poate-n cinci stihii?
Curvim
cu viața, Doamne, dar viața-ncet ne lasă
și
nu mai știm ce-nseamnă, nici unde este-acasă…
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu