NU TOȚI ÎNȚELEGEM
ACELAȘI LUCRU
PRIN „DEGEABA”*
ACELAȘI LUCRU
PRIN „DEGEABA”*
Pe cît de dezirabil este naționalismul autentic (al lui Eminescu, al ctitorilor României Mari și al neomartirilor din temnițele comuniste), pe atît este de indezirabil pseudo-naționalismul populist al rămășițelor național-comunismului ceaușist. Prima urgență a naționalismului adevărat – dacă și cît mai există în tîrziul turmentat al lumii românești – ar fi se delimiteze ferm de aceste turpitudini patriotarde. Din păcate, noi vedem mai degrabă neolegionarismul epigonic dîndu-și mîna cu național-comunismul rezidual, în larma aiuritoare a unor conștiințe rudimentare, care confundă tradiția identitară cu stupiditățile ocoșe ale protocronismului și cu cecitățile neaoșiște ale mîrlei troglodite și complexate. Dacă 30 de ani au trecut „degeaba”, atunci e pentru că n-am scăpat încă de aceste inerții sinucigașe ale primitivismului acefal și izolaționist.
Avem nevoie de naționalism, dar de un naționalism în același timp critic și creator, seniorial și dialogal, conservator pe linia europeană, nu pe cea asiatică, inteligent conectat la cultură și la civilizație, la o adică sacrificial, iar nu ditirambic. În mod sigur, naționalismul nu se învață de la Ceaușescu, Păunescu, Vadim și Tudor Gheorghe! Pe cei de la care se poate învăța i-am trecut în Cartea mărturisitorilor...
Așadar, de ziua lui Ceaușescu (26 ianuarie), cu complicitatea TVR, în ovațiile Sputnik-ului și ale Antenei 3, PSD, în alarmantă pierdere de popularitate, și-a propus să joace tare, băgînd „menestrelul” la înaintare! Ceea ce a ieșit pare să fie mai degrabă CÎNTECUL DE LEBĂDĂ AL NAȚIONAL-COMUNISMULUI CEAUȘIST. Adrian Păunescu, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor pe o singură voce și în cheie dughinistă! Manifest lăutăresc pentru Eurasia mioritică! Ce cîntă lăutarul „ciumei roșii”, gătit, la derută, în costum și cu papion? „SCOATE-MĂ DIN NECUVINTE,/ DĂ-MĂ-N TOTALITARISM...!”.
Să fim serioși cu „troaca” în care ar fi fost tîrît peste noapte „maestrul” Tudor Gheorghe! Ce troacă poate fi mai fetidă decît cea cu Victor Ponta, Adrian Năstase și Dan Voiculescu? Cine și-n ce troacă e băgat? Pe de altă parte, pot să vă mărturisesc că și eu l-am ascultat cu plăcere pe Tudor Gheorghe adeseori de-a lungul vremii, dar aici e vorba și de un anumit context actual, puternic ideologizat. Nu te poți lepăda astfel, lăutărește, de europenitate, oricît de problematică ar fi ea astăzi, cînd singura ta alternativă e „blestemul rusesc”. A face jocul antioccidental al imperialismului putinist, dînd apă la moara „nostalgicilor” ceaușismului, a mafiei neo-cripto-comuniste și a delirurilor protocroniste, cu recuzită de „Cîntarea României”, „Cenaclul Flacăra” și „România Mare”, nu cred că poate fi cartea pe care să ne mizăm viitorul. Iar uzurparea populist-propagandistică a naționalismului României vechi de către cercurile național-comuniste de sorginte securistică, corcite mai nou cu eurasianismul dughinist, mi se pare cea mai periculoasă tendință ideologică și psiho-mentală a României postdecembriste.
Și nu-i vorba doar de critica UE (care în multe privințe se impune). Omul are precedente diverse și grave. Nu știu dacă chiar a aruncat în decembrie 89 cu grenade ca să risipească manifestanții, cum susține cutare general, dar a fost tot timpul în cîrdășie cu neocomuniștii (începînd chiar cu Iliescu, care-l tîra după el prin vizitele oficiale) și i-a făcut propagandă deșănțată lui Ponta în 2014 („Președintele care unește: tînăr, inteligent și viu”!). Legionarismul tatălui său l-a stînjenit mereu, dar anturajul celui mai abject comunism, nu. Ca artist îl apreciez și eu (nu darurile artistice sînt în discuție), dar și-a prostituat arta cu o ideologie scabroasă și falimentară. E adevărat că termenii în care l-a atacat Daniel Funeriu au fost reprobabil de duri, dar nicidecum nemeritați.
Nu atît „diagnosticul” e în discuție, cît „terapia” reprobabilă, de tip dughinist. Sigur că au fost 30 de ani de haos sinistru, dar nu paseismul nostalgic și izolaționist e soluția cu care se poate redresa șandramaua. Nu pășunismul lozincard poate fi viitorul României (pe care cu toții o iubim și căreia toți îi vrem binele). Chiar nu vă pute demagogia asezonată cu „jumătăți de adevăruri”?! O, sancta simplicitas!
Talentul nu e în discuție, nici bunele afinități cu folclorul tradițional. Tudor Gheorghe se află tot mai mult, mutatis mutandis, în situația unor personalități cultural-artistice din anii stalinismului, ca Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi, cărora nu le poți contesta valoarea, dar nici nu le poți ignora smintelile sau oportunismul.
Mîrla „patrioată” („țoapele prejignite”) se lasă lesne manipulată și sare să-și apere „menestrelul” ultragiat de „progresiști”, cu balele care-i curg prefăcute în spume la gură. Toată șleahta național-comunistă a intrat în fibrilație oligofrenică pe Facebook (și nu numai), de parcă Latrina 3 s-ar fi spart și și-ar fi deversat coronavirușii de Căcîna în tot spațiul virtual! Într-adevăr, 30 de ani prăpădiți degeaba: am rămas în prea mare măsură un popor de „nostalgici” acefali și nevertebrați, pendulînd excremental între „ciuma roșie” și „sifilisul terțiar” al protocronismului compensatoriu (alternativă paranoică a „neantului valah”)! „Lanternă roșie” a lumii contemporane și rușine larvară a întregii noastre istorii, constant vociferanți și constant incapabili, hoți cu fapta și cu cuvîntul, e o minune că ne mai rabdă pămîntul care pute sub noi!
Cît de „naționalist” român ești cînd te apără Sputnik? Aici nu mai e vorba de mîrla sentimentală, ci de un sinistru front ideologic, care se folosește de anumiți „maeștri” (cazul Tudor Gheorghe nu-i singular) pentru a-și urmări interesele imperialiste anti-occidentale, în continuitatea „cosmetizată” a totalitarismului bolșevic. Rușii agită și se folosesc astăzi de naționalismele periferice în lupta lor cu Occidentul, așa cum masonii au agitat și s-au folosit altădată (sec. XIX) de naționalismele romantice în lupta lor cu imperiile tradiționale. Altminteri, rușii nu dau mai mulți bani pe naționalismele altora decît dădeau masonii pe naționalism în general. Totul este un joc conjunctural al intereselor impure. Și cu cît lumea e mai prostită, cu atît aceste manevre prind mai ușor.
Una peste alta, și finul și-a găsit nașul (Adrian Păunescu), și nașul și-a găsit finul (Tudor Gheorghe)... Mîrla e toată pișată pe ea: de la „Daciada”, de la „Cîntarea României” și de la „Cenaclul Flacăra” n-a mai trăit asemenea voluptăți umede! Iar ierarhia BOR cum era să piardă un asemenea prilej de a da cu mucii-n fasole?! Atît să fi rămas din „românitatea” noastră la spartul istoriei? Îți vine să înjuri cu Eminescu: „Neamul nevoii!”.
Așadar, de ziua lui Ceaușescu (26 ianuarie), cu complicitatea TVR, în ovațiile Sputnik-ului și ale Antenei 3, PSD, în alarmantă pierdere de popularitate, și-a propus să joace tare, băgînd „menestrelul” la înaintare! Ceea ce a ieșit pare să fie mai degrabă CÎNTECUL DE LEBĂDĂ AL NAȚIONAL-COMUNISMULUI CEAUȘIST. Adrian Păunescu, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor pe o singură voce și în cheie dughinistă! Manifest lăutăresc pentru Eurasia mioritică! Ce cîntă lăutarul „ciumei roșii”, gătit, la derută, în costum și cu papion? „SCOATE-MĂ DIN NECUVINTE,/ DĂ-MĂ-N TOTALITARISM...!”.
Să fim serioși cu „troaca” în care ar fi fost tîrît peste noapte „maestrul” Tudor Gheorghe! Ce troacă poate fi mai fetidă decît cea cu Victor Ponta, Adrian Năstase și Dan Voiculescu? Cine și-n ce troacă e băgat? Pe de altă parte, pot să vă mărturisesc că și eu l-am ascultat cu plăcere pe Tudor Gheorghe adeseori de-a lungul vremii, dar aici e vorba și de un anumit context actual, puternic ideologizat. Nu te poți lepăda astfel, lăutărește, de europenitate, oricît de problematică ar fi ea astăzi, cînd singura ta alternativă e „blestemul rusesc”. A face jocul antioccidental al imperialismului putinist, dînd apă la moara „nostalgicilor” ceaușismului, a mafiei neo-cripto-comuniste și a delirurilor protocroniste, cu recuzită de „Cîntarea României”, „Cenaclul Flacăra” și „România Mare”, nu cred că poate fi cartea pe care să ne mizăm viitorul. Iar uzurparea populist-propagandistică a naționalismului României vechi de către cercurile național-comuniste de sorginte securistică, corcite mai nou cu eurasianismul dughinist, mi se pare cea mai periculoasă tendință ideologică și psiho-mentală a României postdecembriste.
Și nu-i vorba doar de critica UE (care în multe privințe se impune). Omul are precedente diverse și grave. Nu știu dacă chiar a aruncat în decembrie 89 cu grenade ca să risipească manifestanții, cum susține cutare general, dar a fost tot timpul în cîrdășie cu neocomuniștii (începînd chiar cu Iliescu, care-l tîra după el prin vizitele oficiale) și i-a făcut propagandă deșănțată lui Ponta în 2014 („Președintele care unește: tînăr, inteligent și viu”!). Legionarismul tatălui său l-a stînjenit mereu, dar anturajul celui mai abject comunism, nu. Ca artist îl apreciez și eu (nu darurile artistice sînt în discuție), dar și-a prostituat arta cu o ideologie scabroasă și falimentară. E adevărat că termenii în care l-a atacat Daniel Funeriu au fost reprobabil de duri, dar nicidecum nemeritați.
Nu atît „diagnosticul” e în discuție, cît „terapia” reprobabilă, de tip dughinist. Sigur că au fost 30 de ani de haos sinistru, dar nu paseismul nostalgic și izolaționist e soluția cu care se poate redresa șandramaua. Nu pășunismul lozincard poate fi viitorul României (pe care cu toții o iubim și căreia toți îi vrem binele). Chiar nu vă pute demagogia asezonată cu „jumătăți de adevăruri”?! O, sancta simplicitas!
Talentul nu e în discuție, nici bunele afinități cu folclorul tradițional. Tudor Gheorghe se află tot mai mult, mutatis mutandis, în situația unor personalități cultural-artistice din anii stalinismului, ca Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi, cărora nu le poți contesta valoarea, dar nici nu le poți ignora smintelile sau oportunismul.
Mîrla „patrioată” („țoapele prejignite”) se lasă lesne manipulată și sare să-și apere „menestrelul” ultragiat de „progresiști”, cu balele care-i curg prefăcute în spume la gură. Toată șleahta național-comunistă a intrat în fibrilație oligofrenică pe Facebook (și nu numai), de parcă Latrina 3 s-ar fi spart și și-ar fi deversat coronavirușii de Căcîna în tot spațiul virtual! Într-adevăr, 30 de ani prăpădiți degeaba: am rămas în prea mare măsură un popor de „nostalgici” acefali și nevertebrați, pendulînd excremental între „ciuma roșie” și „sifilisul terțiar” al protocronismului compensatoriu (alternativă paranoică a „neantului valah”)! „Lanternă roșie” a lumii contemporane și rușine larvară a întregii noastre istorii, constant vociferanți și constant incapabili, hoți cu fapta și cu cuvîntul, e o minune că ne mai rabdă pămîntul care pute sub noi!
Cît de „naționalist” român ești cînd te apără Sputnik? Aici nu mai e vorba de mîrla sentimentală, ci de un sinistru front ideologic, care se folosește de anumiți „maeștri” (cazul Tudor Gheorghe nu-i singular) pentru a-și urmări interesele imperialiste anti-occidentale, în continuitatea „cosmetizată” a totalitarismului bolșevic. Rușii agită și se folosesc astăzi de naționalismele periferice în lupta lor cu Occidentul, așa cum masonii au agitat și s-au folosit altădată (sec. XIX) de naționalismele romantice în lupta lor cu imperiile tradiționale. Altminteri, rușii nu dau mai mulți bani pe naționalismele altora decît dădeau masonii pe naționalism în general. Totul este un joc conjunctural al intereselor impure. Și cu cît lumea e mai prostită, cu atît aceste manevre prind mai ușor.
Una peste alta, și finul și-a găsit nașul (Adrian Păunescu), și nașul și-a găsit finul (Tudor Gheorghe)... Mîrla e toată pișată pe ea: de la „Daciada”, de la „Cîntarea României” și de la „Cenaclul Flacăra” n-a mai trăit asemenea voluptăți umede! Iar ierarhia BOR cum era să piardă un asemenea prilej de a da cu mucii-n fasole?! Atît să fi rămas din „românitatea” noastră la spartul istoriei? Îți vine să înjuri cu Eminescu: „Neamul nevoii!”.
Răzvan CODRESCU
* Am reunit aici considerații risipite în comentariile de subsol ale mai multor postări recente de pe Faceebook. Îmi propun să nu mai revin pe pagina de față asupra acestui subiect. Cine se simte în dezacord cu punctul meu de vedere n-are decît să nu mă mai frecventeze (nici pe blog, nici pe pagina de Facebook).
Cel mai bun articol despre ”caz”! Ca de obicei, scrieți excepțional domnule Răzvan Codrescu!Cum excepțional este și capitolul din Cartea Mărturisitorilor despre tatăl lui T. G., Ilie Tudor! Apropo de această carte: am achiziționat 20 de exemplare de la editura Manuscris (puteți verifica!) pentru a o dărui prietenilor! Cartea aceasta, despre demnitatea și faptele românilor, ar trebui tipărită în sute de mii de exemplare și utilizată ca material bibliografic în școlile și facultățile românești!Vă mulțumesc pentru ce și cum scrieți!
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru aprecieri! Mă voi strădui în continuare să le merit măcar în parte.
RăspundețiȘtergere