UN BUST PENTRU „URÎCIUNEA PUSTIIRII”!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Cineva se mira prin 2008, cînd cu scandalul împărtășirii cu catolicii, cum de poate lumea să creadă că un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu ştie ce face, sau se hotărăşte să trădeze peste noapte o ortodoxie pe care atîta vreme ar fi slujit-o în mod exemplar. Şi cum de lumea uită cît s-a dovedit el de cinstit şi de curajos, spre deosebire de alţii, cînd şi-a recunoscut spăşit colaboraţionismul cu Securitatea, încă de la începutul anilor ‘90, exorcizîndu-şi astfel trecutul şi dînd prezentului o lecţie de rectitudine creştinească. Ei bine, în cazul ierarhului învechit în rele de la Timişoara, nimic nu s-a întîmplat peste noapte şi nimic n-a fost cu totul nou în tîrziul vieții sale. El nu s-a hotărît brusc „să trădeze”, nici n-a căzut victimă propriei senectuţi, nici n-a trăit vreun moment de graţie vizionară, ci a fost toată viața un delator şi un oportunist, dovedit de-acum chiar cu documentele pe masă.

Cine este viitorul „sfînt ecumenic” (cum îl numise pe atunci un Cristian Bădiliţă)?

Este omul care, cum însuşi a precizat, încă din 1948 (adică exact din anul cînd Biserica greco-catolică primea lovitura de graţie din partea noului regim ateist!) a colaborat regulat cu Siguranţa/Securitatea comunistă pînă în 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind gras plătit şi răsplătit (o parte din documentaţie – pentru perioada 1950-1988 – a fost făcută publică de CNSAS, dar există dosare şi pe la alţii, cu chitanţele de plată cu tot).

Este omul căruia, în 15.01.1963, monitorul Securităţii îi făcea următoarea caracterizare: „Agentul «POPA VASILE» [unul dintre numeroasele nume „sub acoperire” ale agentului Nicolae Corneanu] a continuat şi în perioada 1962-1963, să se comporte satisfăcător în colaborarea cu organele noastre. Ca urmare a atitudinii sale pozitive atît cu organele securităţii, cît şi cu organele departamentului cultelor, precum şi cele administrative locale (regiunea Banat) în anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului [...]. În această perioadă agentul «POPA VASILE» a fost folosit atît pe plan intern cît şi extern. Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, […] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent. […] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, […] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului. Tot pe plan intern agentul a mai fost folosit pentru influenţarea directă a şefului Bisericii ortodoxe în contactele pe care le are cu acesta, aceasta în măsura în care există posibilităţi (avîndu-se în vedere că aceste contacte sînt destul de rare şi în acelaşi timp Patriarhul se poartă destul de distant cu el). Totodată agentul a avut şi sarcina de a ne sesiza toate aspectele ce se desprind din comportarea pe care o are Patriarhul. Pe plan extern agentul a fost folosit pentru cunoaşterea activităţii pe care o desfăşoară membrii unor delegaţii bisericeşti din care a făcut şi el parte, delegaţi care au participat la unele conferinţe religioase internaţionale, […] să-şi creeze legături cît mai multe în rîndurile celorlalţi participanţi la aceste conferinţe – în special dintre cei originari din ţările capitaliste, pe care să-i studieze în contactele pe care le aveau şi să ne informeze despre toate trăsăturile lor caracteristice. […] Apreciez că agentul «POPA VASILE» este foarte disciplinat, obiectiv în prezentarea diferitelor probleme pe care le sesizează, totdeauna întreabă cum să rezolve anumite probleme ce se ivesc în conducerea eparhiei, se străduieşte să aplice întocmai indicaţiile ce i se dau...” (din Dosarul Corneanu, accesibil la CNSAS).

Este omul care nu s-a dat înapoi, după ce a devenit ierarh (1961; la Timişoara din 1962), să caterisească preoţi la porunca Partidului sau Securităţii, mai ales dintre „calciştii” de la sfîrşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80 (pe unii – cazul grupului Negoiţă – continuînd să-i prigonească şi după 1989).

Este omul care, în răspărul întregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit necondiţionat greco-catolicilor lăcaşurile de cult revendicate din eparhia sa.

Este omul care, sacrificînd senin teologia ideologiei, a practicat ostentativ cel mai radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei BOR, favorizînd constant partea greco-catolică sau diferitele grupări protestante şi neoprotestante (cu o simpatie aparte pentru baptişti, mărturisită fără înconjur în nenumărate rînduri).

Este omul care a închis tot timpul ochii la apartenenţa declarată public a unor preoţi din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului profesor Eugen Jurcă, bunăoară, intervievat în revista Buletin masonic, nr. 2/2007, unde declara că nu vede nici o incompatibilitate între creştinism şi masonerie şi că şi-a înălţat biserică pe banii „frăţiorilor”), în cele din urmă încuviinţînd şi profanarea spaţiului sacru al Catedralei din Timişoara prin nişte ritualuri heterodoxe de tip masonic pe care oricine le poate viziona pe internet (Ceremonie a cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara).
Este omul care în 1998, mîngîindu-şi premiul de excelenţă acordat pentru promovarea de la amvon a „valorilor democratice şi umaniste”, la o masă rotundă a Grupului pentru Dialog Social (locomotiva antiortodoxismului şi laicismului intelectual postdecembrist), declara că „nu înţelege” ce-au ortodocşii lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii avortului liber (afirmaţiile sale stupefiante pot fi găsite în arhiva revistei 22).

Este omul care a declarat senin într-un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) că pînă la urmă şi românii ortodocşi vor trebui să-l recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, ca o „consecinţă” sine qua non a unităţii creştinismului.

Nu, nu-i nici o mirare că este şi omul care s-a împărtăşit mai nou cu catolicii, mai întîi minţind public că n-ar fi făcut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscînd (telefonic, la dezbaterea AZEC din 4 iunie 2008) că da, „e perfect adevărat”, dar „sincer” nu regretă. Gestul său „simbolic”, de aşa-zisă „frăţietate”, nu este, aşadar, decît încununarea senilă a unui lung traseu al trădărilor şi minciunilor de tot felul, început în urmă cu 60 de ani şi care n-a cunoscut aproape nici o clipă de răgaz, nici înainte, nici după 1989.

Cît despre aşa-zisa recunoaştere şi căinţă din 1990, să fim serioşi! A fost mai mult o manevră şmecheră, de captatio benevolentiae, decît un act efectiv de mărturisire şi de căinţă. Căci a mărturisit doar vag o colaborare conjuncturală, făcînd mai degrabă pe victima („Am acceptat – n-am protestat – să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut «legionar» care trebuia să fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe de a mă lăuda cu ce a fost înainte de decembrie ‘89. Decembrie ‘89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe CE şi CÎT a făcut. E – mutatis mutandis – ca şi cînd cineva (persoană importantă) ar declara într-o bună zi, cu titlu de pocăinţă publică (aşa cum se practica în zorii creştinismului), că nu i-a fost întru totul fidel soţiei sale. Lumea s-ar gîndi: s-o fi încurcat şi el o dată cu secretara, sau poate numai s-o fi uitat cu poftă la nevasta altuia, cînd de fapt „infidelitatea” sa ar fi însemnat un lung şir de acte de incest, de pedofilie şi de zoofilie (regulînd, să zicem, pînă şi „capra vecinului”). Cam acesta e şi raportul între ceea ce a declarat şi ceea ce a făcut ierarhul de pe Bega.

Or, în aceste condiţii, fiind de departe cel mai pătat membru al Sinodului, a avut totuşi incomensurabilul tupeu de a se complace să treacă, timp de două decenii, în ochii atîtor ignoranţi sau naivi (mai ales din specia vociferantă a intelectualităţii antitradiţionaliste), drept „ierarhul-model” al unei ortodoxii româneşti mereu atacate, pe drept şi pe nedrept.

Iată adevăratul portret al „sfîntului ecumenic” al d-lui Bădiliţă, căruia acum i se trage bust la Timișoara! Şi nu-i decît unul în linii mari...

Răzvan CODRESCU