Ne-ntrecem
în cuvinte, dar toate-s zarvă goală
și
vremea ca o știmă le-nghite-n goana ei:
abia
tăcerea morții e cel dintîi temei
al
veșniciei care ne ia pe toți în poală.
De-aceea
mut contemplu plutirea ta domoală
pe
sub mireasma crudă a florilor de tei,
cînd
ca un înger fața pămîntului o iei
și
visul de aievea îl vindeci ca de-o boală.
Nu-i
limbă să te-ncapă, nici gînd să te-nțeleagă,
ci
totu-i doar beție a văzului vrăjit,
ce
singur se pătrunde de taina ta întreagă
și
trage tot apusul din nou spre răsărit,
iar
Dumnezeu își pune nădejdea lui în noi
și
pe tăcute raiul ni-l dăruie-napoi.
Răzvan CODRESCU
Asta e o formă cuvîntattă a iubirii mistice.
RăspundețiȘtergereTare (și) frumos sonet.