Petre Țuțea
O ÎNTÎLNIRE CU
BRÂNCUȘI
Mă
servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei – așa cum a definit-o
Kierkegaard, după cît îmi amintesc –, cu toate imperfecțiunile ei. De altfel,
istoria, memoriile și jurnalele, aceste alcătuiri din fapte și reflecții, nu
sînt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată ca arhetip, dacă
nu este relevată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.
* * *
Într-o
zi, înaintea ultimului război, căutam cu prietenul meu Haig Acterian un tip de
om pe care să clădim poziția noastră în frămîntarea vremii. Căutam o
certitudine spirituală; am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul
tehnic, și n-am putut citi în om decît preaomenescul
– folosind un termen al Nietzsche –, în care omenescul, neomenescul și
supraomenescul se amestecau haotic. Am
renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniți de ideea ordinii și de
neliniștile devenirii. Așa am ajuns la termenii gnoseologici: divinitatea,
omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul,
sensul, și la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se-mpletește cu forma
și sensul, căutate în om și în natură, sau în om, ca-n expresionism. Așadar,
căutam un artist pentru a constata care sînt limitele artei în cunoașterea
vieții și a lumii, și dacă limbajul artistic, alcătuit din imagini și semne,
este mai aproape de adevăr decît limbajul științei, alcătuit din semne
neevocatoare. În treacăt fie zis, imaginea și semnul alunecă – în artist și în
omul de știință – peste obiect, artistul autonom nedepășind frumosul închipuit,
iar omul de știință autonom nedepășind semnul util.
Atunci,
Haig mi-a spus că Brâncuși se află în București și locuiește la Hotelul
Bulevard. Mi-a spus să mergem la Brâncuși „ca să constatăm cum se oglindesc în
spiritul lui viața și lumea”. Apoi, a adăugat: „Desigur, trebuie să ținem seama
că nu ne întîlnim cu un teolog, cu un filosof sau cu un savant, ci cu un mare
artist”.
– Să
mergem – i-am răspuns –, fiindcă sînt curios să aflu conținutul acestor
termeni: vocație, inspirație, sens, căutare, expresie, imagine și simbol. După
cîte știu, Brâncuși nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea și infinitul, chiar
prin coborîrea lor în cuvînt sau materie, în sfera mijloacelor omului mărginit
la jocul dintre imagine și simbol, nu-și pierd caracterul lor inefabil. Apoi,
omul rămas aici, căutător de forme și sensuri, se poate situa arbitrar dincolo
de bine și de rău, ca Nietzsche. Perspectivism estetic (Charles Andler)…
– Un
lucru este cert – a spus Haig. Brâncuși este un artist adevărat, în stilul
căruia se oglindește sufletul neamului său.
– Vom
afla – am spus eu – dacă arta este mimesis,
plăsmuire autonomă sau manifestare a inspirației. Omul, această creatură, este
un dat primordial care se desfășoară în timp și în spațiu, în etape, ca un
damnat, sau stă sub semnul înnoirii, adică viața lui este constantă sau
permanent neliniștită de cum ar trebui să fie. Cu alte cuvinte, totul se află
în el din primordii – fixism sau evoluție ca desfășurare dintr-un început –,
sau evoluția este creatoare (Bergson)? Prin viață, așa cum trebuie [aceasta] să
fie, omul se mișcă în lumea valorilor [așa] cum au fost definite aceste
poziții comportamentale ale lui, determinate sau presupus autonome – am încheiat
eu.
Haig,
acest eminent regizor, mi-a spus:
– Vom
merge la Brâncuși, fiindcă artiștii se mișcă liber între cer și pămînt,
neconstrînși de limbajul științific sau comun.
Eu am
adăugat:
– În
poziția inactuală a artiștilor adevărați se pot întîlni: concretul, scopul,
idealul, tristețea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranța,
disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul și purul. Ca să aflăm
esențele acestor stări, trebuie să mergem la artist. În fond, totul se reduce
la semn, lucru, autonomie, eteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ,
sugestie, evocare, inspirație și căutare. Așa ne putem apropia de conținutul și
forma operei de artă.
* * *
Haig a
aranjat întîlnirea. Cînd am ajuns la Brâncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea:
– De ce
ați venit la mine?
I-am
răspuns eu:
– Cînd
vă aflați dumneavoastră în București, numai două primiri sînt deosebite: la
Palat și la dumneavoastră. Și-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă
arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît
comunicările științei.
– Luați
loc! – ne-a poftit Brâncuși.
Prima
mea întrebare a fost:
– Cum
suportați captivitatea naturii?
– Nu mă
simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir
alcătuirea pietrei și a lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat
vreodată cum sînt alcătuite aceste lucruri?
– În
liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu
indiferență. Apoi, am făcut o ușoară ironie: „Eu pot fi satisfăcut că, nefiind
artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul”.
Brâncuși
s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față
de obiectele contemplate. Apoi, i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului
și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația
deasupra inițierii, în aceasta din urmă fiind mult meșteșug.
–
Neinspiratul se îneacă în semne și materie – am spus.
– Este
foarte adevărat – mi-a răspuns Brâncuși. Poate cineva să doarmă în cameră cu o
statuie?
I-am
răspuns:
– Și eu
încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă și cea invizibilă, dar
neartistic.
Arătînd
spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig:
– Cu ce
se ocupă?
– Este
un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și a greșelilor morale,
ale sale și ale altora.
Brâncuși,
către mine:
– Și ai
reușit?
– Nu.
Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcîndu-se între rătăcire și
nimereală. De aceea Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Charmide, pentru a afla ce este
înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră arta
hieratică și arta voluptății.
– Vă
ascult!
A
început Haig, afirmînd că omul artist se mișcă liber între cer și pămînt. Am
continuat eu:
–
Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care
practică arta hieratică este stăpînit de pasiunea purului și vrea să înlăture
greșelile morale, să producă în contemplator și în consumatorul de artă catharsis-ul aristotelic, purificarea
sufletului și a moravurilor, împletind esteticul cu eticul.
Am mai
afirmat că știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știință se caută
înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare
și adaptare omul căutînd prin cunoaștere să se stăpînească și să stăpînească
natura.
Apoi
l-am întrebat pe Brâncuși:
– Cum
puteți evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?
– Opera
singură exprimă răspunsul. Adică dacă spune sau nu spune ceva.
Eu am
citat o definiție a artei, aparținînd lui Charles Maurras: „Arta este jocul
aparențelor”.
– Numai
atît?! – a zis Brâncuși.
– Nu,
nu numai atît. Artistul se mișcă la confiniul dintre vizibil și invizibil.
Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură.
Arta nefigurativă sugerează, cea
figurativă evocă. În ceea ce privește
rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la
strălucitul Giotto. În arta sa, se împletesc: sugestia, evocarea și pasiunea
adevărului. Dar, petrecîndu-se aici,
Giotto exprimă un joc în care dincolo
este oglindit aici, ca ideea
platonică, meșteșugul și mijloacele pămîntești menținîndu-l în calea spre
perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al
omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește,
deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit, fiindcă rămîne
debitor idealului său.
Apoi,
Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la
Brâncuși ca să obținem răspuns la o singură întrebare semnificativă, și anume:
care a fost ideea care a prezidat înfăptuirea operei Pasărea măiastră? Cînd l-am întrebat, a răspuns:
– Am
șlefuit materia pentru a afla linia
continuă. Și cînd am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva
nevăzut mi-a dat peste mîini.
* * *
Vizita
a luat sfîrșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru
conversație și am plecat. Pe drum, i-am spus lui Haig:
– Mă
gîndesc la arta combinatorie a lui Leibniz, întemeiată pe trei termeni:
infinitul, continuul și limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuși,
gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional,
neputînd depăși mărginirea impusă de condițiile lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice
mare artist care nu poate fi mulțumit de jocul ipotezelor.
(Text din arhiva scriitorului Marcel Petrișor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu