FERNANDO DE HERRERA (1534-1597),
ZIS „EL DIVINO”
SONETUL XXXV*
Por un camino, solo, al Sol abierto,
de espinas y de abrojos mal sembrado,
el tardo paso muevo, y voy cansado
a do cierra la vuelta el mar incierto.
Silencio triste abita este desierto
y el mal que ahí conviene ser callado;
cuando pienso a caballo, acrecentado
veo el camino, y mi trabajo cierto.
A un lado levantan su grandeza
los riscos juntos, con el cielo iguales,
al otro cae un gran despeñadero.
No sé, de quién me valga en mi
estrecheza,
que me libre de Amor, y de estos males;
pues remedio sin vos, mi Luz, no espero.
***
Stingher
pe-un drum și dogorit de Soare,
mă
ostenesc prin mărăcini, spre unde
prind
pașii mei tîrzii să se afunde
într-un
abis ce cale-ntoarsă n-are.
Pustiul
trist dă mut să mă-nconjoare,
iar
răul lui mai grabnic l-aș ascunde;
de-ncerc,
în șa, cu mintea-a le pătrunde,
drumu-i
mai greu și zdroaba mea mai mare.
De-o
parte piscuri parcă vor să-și mute
de
jos în sus trufașa măreție,
de
alta stau să cadă stînci haíne.
Nu
știu, pe muche, cine-o să-mi ajute,
cînd,
rob Iubirii, pătimesc urgie,
căci
leac, Lumina mea, nu-i fără tine.
Tălmărire
românească de
Răzvan CODRESCU
* Dintr-o antologie a poeziei spaniole la
care am visat încă din anii studenției.
Un sonet cît un epitaf.
RăspundețiȘtergere