O anchetă inițiată de revista Formula AS
Cum în numărul 1354 (14-21 februarie 2019) al revistei Formula AS au apărut - îmi place să cred că din motive de spațiu - numai selecțiuni din răspunsul care mi-a fost solicitat*, postez aici textul meu integral:
Credința în Dumnezeu e una și religia e alta. Religia implică credința, dar credința singură nu tine loc de religie. Confuzia dintre ele este opera unei modernități ce a pierdut farul Tradiției și s-a refugiat într-un individualism discreționar, care face casă bună cu orgoliul și comoditatea. Este disoluția religioasă de tip protestant, întemeiată pe imbecilitatea grațioasă a lui sola fide. Cred (dacă vrei să mă crezi) și cu asta treaba s-a rezolvat, i-am dat lui Dumnezeu ce-mi cerea (să cred în El), iar datoria Lui este, în schimb, să-mi dea și El ce-i cer. L-am îndatorat cu credința mea și restul nu mai contează: e un troc între noi și nu-i treaba altora să se bage (fiecare să-și vadă, în intimitate, de trocul lui). Treaba lui Dumnezeu cum se descurcă pe șest cu fiecare și treaba fiecăruia cum se descurcă pe șest cu Dumnezeu! Nu ne complicăm inutil cu moștenirea pe care ne-au lăsat-o proștii dinaintea noastră (mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu-s și eu prost ca ei!), nu pierdem timpul cu detaliile și apucăturile, avem treabă, trebuie să ne amenajăm lumea și să ne bucurăm de ea, e o întreagă gestiune (time is money) care nu ne permite risipa în „ritualuri”…
Or, religia, chiar în înțelesul etimologic, este legătură, comuniune – cu Dumnezeu și cu ceilalți. Creștinismul, mai ales, nu poate fi conceput în esența lui fără dimensiunea aceasta eclesială (ecclesia = adunare), consfințită liturgic, în și prin Biserică. Credința se traduce în împlinirea Sfintelor Taine, care nu pot fi oficiate de oricine, ci numai de cei care au primit anume harul de a le oficia, conform unor rînduieli bine stabilite, cu origini hristice și apostolice. Nucleul și modelul Bisericii (în care Dumnezeu lucrează tainic prin Duhul Sfînt) este adunarea apostolilor și ucenicilor Domnului, chemați la împreună-slujire și la a fi una întru El. Biserica vie e trupul lui Hristos, Care-i este cap. Credincioșii sînt mădulare ale acestui trup mistic, ce se întîlnesc în același crez și în același duh. Creștinismul, așa cum ni l-a lăsat Mîntuitorul Însuși, este comuniune/cuminecare, iar Biserica/Ecclesia, cu tot ce implică ea ca ritual și ca ierarhie, nu este o invenție omenească, ci un dat divin (cum mărturisim și-n Crez: „Cred într-una Sfîntă, Soborniească și Apostolească Biserică...”), de care Hristos Însuși ne-a încredințat că „iadul n-o va birui”.
Dincolo de rațiunile ei mistice, Biserica e menită să apere viața religioasă de arbitrarul individual: nimic nu e după cum îl taie capul pe fiecare, ci după cum au lăsat Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți. Rostul Bisericii este paza supraindividuală a dreptei credințe, întruchiparea ei liturgică și predania ei obștească. Raportul păstori-păstoriți nu poate fi înlocuit aleatoriu cu aventurile individuale „pe cont propriu” (cum îți vine ție la socoteală sau cum ți se pare ție mai ușor).
Creștinește vorbind, e mai mic păcatul de a nu te putea înălța la exigențele tradiționale ale vieții religioase/bisericești decît de a le contesta rostul și legitimitatea. Ne străduim cît putem, în cadrele consfințite, iar Dumnezeu înțelege și iartă că nu sîntem perfecți. Rîvna curată și smerenia cuminecătoare îi sînt plăcute lui Dumnezeu, dincolo de măsura fiecăruia. Iar unde avem un deficit de vrednicie, ne ajută El, în și prin Biserică, pe care tocmai de aceea ne-a lăsat-o și ca pe un cadru asistențial (în care relația duhovnic-fiu duhovnicesc este una esențială, cu prezența tainică a lui Dumnezeu).
„Nu e bine să fie omul singur” – nici în viață, nici în credință. Eul, ca persoană, nu aspiră la însingurare, ci la comuniune. Eul nu-i pariu omenesc al anarhiei individualiste, ci pariu divin al armoniei interpersonale. Fiecare „eu” personal se împlinește într-un „noi” care îl transcende. Cuvintele se împlinesc în „poem”, pietrele se împlinesc în „templu”, oamenii se împlinesc în diferitele forme și trepte de comunitate (familie, neam, Biserică). În sensul acesta spunea Saint-Exupéry: „Recunosc dreptul poemului asupra cuvintelor, dar nu recunosc dreptul cuvintelor împotriva poemului. Recunosc dreptul templului asupra pietrelor, dar nu recunosc dreptul pietrelor împotriva templului…”. Parafrazîndu-l, am putea spune: „Recunosc dreptul Bisericii asupra oamenilor, dar nu recunosc drepturile oamenilor împotriva Bisericii”. Căci poemul dă sens cuvintelor, templul dă sens pietrelor, Biserica (Trupul lui Hristos) dă sens oamenilor credincioși (chemați să fie mădulare ale Lui, fiecare unic și insubstituibil în unitatea armonică a umanului). Altfel spus, creștinismul, în lamura lui, ne cheamă la convergență personală, nu la divergență individuală. Iar Biserica este expresia nevăzut-mistică și văzut-instituțională a convergenței noastre interpersonale cu Hristos și cu aproapele (el însuși chip al lui Hristos, Care-i prezent și viu în toți și în toate). Rupt de Biserică, de comuniunea tainică și vie cu Hristos și cu frații-surorile care cred în El, Îl trăiesc și-L mărturisesc laolaltă, „într-un duh și-ntr-un glas”, credința rămîne o simplă opțiune filosofică sau o simplă superstiție, care nu te pierde, dar nici nu te mîntuiește. Căci nu ești nimic în tine însuți cîtă vreme nu ești ceva în celălalt și nu sîntem nimic unii în alții cîtă vreme nu sîntem uniți în Hristos – în trupul Bisericii căreia El îi este Cap (și care nu-i „negociabilă” după capriciile umanului însingurat și gelos de sine însuși).
Pe de altă parte, religia creștină, asumată prin credință și trăită bisericește, nu se amestecă „la liber” cu alte credințe și practici religioase, căci Hristos ne-a pus la îndemînă prin ea tot ce ne este de trebuință spre viețuire și spre mîntuire. Nu-L pun la îndoială pe Hristos corcindu-L cu ce mi se poate părea mie fascinant pe aiurea. Hristos e plinătate fără rest. Și creștinismul, și iudaismul stau pe prima poruncă a Decalogului: „Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine!”. Sincretismul, amestecul credințelor și practicilor religioase, este moartea religiei adevărate. Religia nu-i bordel în care să preacurvim cu toate credințele. Cultura se poate baza pe însumare: și, și. Religia se bazează pe opțiune: ori, ori. Ca om cult, poți cerceta toate religiile. Ca om religios, te încrezi întru totul uneia dintre ele, respectîndu-i smerit toate rînduielile. Sigur, nu te poate opri cineva să te amăgești că ești de toate și cu toate, dar bagă de seamă ca, ambiționînd să fii de toate, să nu cumva să ajungi să fii nimic… Căci dracul nu doarme și are „logica” lui… (Răzvan Codrescu)
Or, religia, chiar în înțelesul etimologic, este legătură, comuniune – cu Dumnezeu și cu ceilalți. Creștinismul, mai ales, nu poate fi conceput în esența lui fără dimensiunea aceasta eclesială (ecclesia = adunare), consfințită liturgic, în și prin Biserică. Credința se traduce în împlinirea Sfintelor Taine, care nu pot fi oficiate de oricine, ci numai de cei care au primit anume harul de a le oficia, conform unor rînduieli bine stabilite, cu origini hristice și apostolice. Nucleul și modelul Bisericii (în care Dumnezeu lucrează tainic prin Duhul Sfînt) este adunarea apostolilor și ucenicilor Domnului, chemați la împreună-slujire și la a fi una întru El. Biserica vie e trupul lui Hristos, Care-i este cap. Credincioșii sînt mădulare ale acestui trup mistic, ce se întîlnesc în același crez și în același duh. Creștinismul, așa cum ni l-a lăsat Mîntuitorul Însuși, este comuniune/cuminecare, iar Biserica/Ecclesia, cu tot ce implică ea ca ritual și ca ierarhie, nu este o invenție omenească, ci un dat divin (cum mărturisim și-n Crez: „Cred într-una Sfîntă, Soborniească și Apostolească Biserică...”), de care Hristos Însuși ne-a încredințat că „iadul n-o va birui”.
Dincolo de rațiunile ei mistice, Biserica e menită să apere viața religioasă de arbitrarul individual: nimic nu e după cum îl taie capul pe fiecare, ci după cum au lăsat Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți. Rostul Bisericii este paza supraindividuală a dreptei credințe, întruchiparea ei liturgică și predania ei obștească. Raportul păstori-păstoriți nu poate fi înlocuit aleatoriu cu aventurile individuale „pe cont propriu” (cum îți vine ție la socoteală sau cum ți se pare ție mai ușor).
Creștinește vorbind, e mai mic păcatul de a nu te putea înălța la exigențele tradiționale ale vieții religioase/bisericești decît de a le contesta rostul și legitimitatea. Ne străduim cît putem, în cadrele consfințite, iar Dumnezeu înțelege și iartă că nu sîntem perfecți. Rîvna curată și smerenia cuminecătoare îi sînt plăcute lui Dumnezeu, dincolo de măsura fiecăruia. Iar unde avem un deficit de vrednicie, ne ajută El, în și prin Biserică, pe care tocmai de aceea ne-a lăsat-o și ca pe un cadru asistențial (în care relația duhovnic-fiu duhovnicesc este una esențială, cu prezența tainică a lui Dumnezeu).
„Nu e bine să fie omul singur” – nici în viață, nici în credință. Eul, ca persoană, nu aspiră la însingurare, ci la comuniune. Eul nu-i pariu omenesc al anarhiei individualiste, ci pariu divin al armoniei interpersonale. Fiecare „eu” personal se împlinește într-un „noi” care îl transcende. Cuvintele se împlinesc în „poem”, pietrele se împlinesc în „templu”, oamenii se împlinesc în diferitele forme și trepte de comunitate (familie, neam, Biserică). În sensul acesta spunea Saint-Exupéry: „Recunosc dreptul poemului asupra cuvintelor, dar nu recunosc dreptul cuvintelor împotriva poemului. Recunosc dreptul templului asupra pietrelor, dar nu recunosc dreptul pietrelor împotriva templului…”. Parafrazîndu-l, am putea spune: „Recunosc dreptul Bisericii asupra oamenilor, dar nu recunosc drepturile oamenilor împotriva Bisericii”. Căci poemul dă sens cuvintelor, templul dă sens pietrelor, Biserica (Trupul lui Hristos) dă sens oamenilor credincioși (chemați să fie mădulare ale Lui, fiecare unic și insubstituibil în unitatea armonică a umanului). Altfel spus, creștinismul, în lamura lui, ne cheamă la convergență personală, nu la divergență individuală. Iar Biserica este expresia nevăzut-mistică și văzut-instituțională a convergenței noastre interpersonale cu Hristos și cu aproapele (el însuși chip al lui Hristos, Care-i prezent și viu în toți și în toate). Rupt de Biserică, de comuniunea tainică și vie cu Hristos și cu frații-surorile care cred în El, Îl trăiesc și-L mărturisesc laolaltă, „într-un duh și-ntr-un glas”, credința rămîne o simplă opțiune filosofică sau o simplă superstiție, care nu te pierde, dar nici nu te mîntuiește. Căci nu ești nimic în tine însuți cîtă vreme nu ești ceva în celălalt și nu sîntem nimic unii în alții cîtă vreme nu sîntem uniți în Hristos – în trupul Bisericii căreia El îi este Cap (și care nu-i „negociabilă” după capriciile umanului însingurat și gelos de sine însuși).
Pe de altă parte, religia creștină, asumată prin credință și trăită bisericește, nu se amestecă „la liber” cu alte credințe și practici religioase, căci Hristos ne-a pus la îndemînă prin ea tot ce ne este de trebuință spre viețuire și spre mîntuire. Nu-L pun la îndoială pe Hristos corcindu-L cu ce mi se poate părea mie fascinant pe aiurea. Hristos e plinătate fără rest. Și creștinismul, și iudaismul stau pe prima poruncă a Decalogului: „Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine!”. Sincretismul, amestecul credințelor și practicilor religioase, este moartea religiei adevărate. Religia nu-i bordel în care să preacurvim cu toate credințele. Cultura se poate baza pe însumare: și, și. Religia se bazează pe opțiune: ori, ori. Ca om cult, poți cerceta toate religiile. Ca om religios, te încrezi întru totul uneia dintre ele, respectîndu-i smerit toate rînduielile. Sigur, nu te poate opri cineva să te amăgești că ești de toate și cu toate, dar bagă de seamă ca, ambiționînd să fii de toate, să nu cumva să ajungi să fii nimic… Căci dracul nu doarme și are „logica” lui… (Răzvan Codrescu)
* Întrebarea (formulată de d-l Claudiu Târziu) a fost: „Există mulți oameni care își afirmă credința în Dumnezeu, dar care resping «instituționalizarea» ei. Unii din anticlericalism, alții din comoditate, mulți din neputințe personale (unele poate obiective). Așa încît nu merg duminica sau în sărbători la biserică, preferă să se reculeagă într-un sfînt lăcaș singuri, cînd nu e nici lume, dar nici Sfîntă Liturghie, sau să se roage eclusiv acasă, în intimitate. Este o atitudine tributară modernității? De ce am ajuns aici? E normal? Săvîrșim un păcat dacă facem astfel? De ce e important să ne trăim credința și în comunitate? Cum împăcăm stilul de viață modern și firea noastră dată după el cu obligațiile față de Dumnezeu și de Biserică?”.
A se vedea AICI celelalte răspunsuri (Sorin Lavric, Cristi Pantelimon, pr. Visarion Alexa).
Foarte interesant articolul, multumesc pentru postare.
RăspundețiȘtergere