I
E-atîta amintire și
nimeni să o vadă.
E-atît trecut în tine
și nimeni să îl vrea.
Tu cazi din ursitoare
ca peste o saltea
Cusută-n os de ciută,
dar arcuită, iată.
Eu mă înalț ca praful
pe care nu îl ia
Nici zarea lenevită,
nici talpa alergată.
În iarna iasomiei e
liniște deodată
Ca într-un mers pe
apă, pe jar de catifea.
Și mîine-ncepe, iarăși
și nefiresc, din tine.
Din mîine tai în mine
un nesfîrșit firesc.
Cum să te-nchid cu
ochii cînd aripile cresc?
Această noapte zboară
așa cum se cuvine.
Te-ncolăcești pe fusul
înfășurat în sine.
Te-nchipuiesc departe
și-aproape te iubesc.
II
A fost atîta viață în
somnul meu de ieri.
E-atîta dimineață în
tine-mbrățișată.
De-o parte stă
întregul, de-o alta o să șadă
Suflare întreruptă,
frînturi de mîngîieri.
E mîine. Timpul cade
și nu o să ne creadă
Cînd vom cînta
prohodul firesc acestei seri
În care-și culcă
zestrea zefirii somniferi
Întorși din nepăsare
ca dintr-o cruciadă.
Te văd acum. Ești
poartă. Mă vezi acum. Sînt gard.
Dau foc și arde lemnul
cînd patul ne alintă
Cu ochiul primăverii
deschis ca să te prindă
În ochiul iernii-n
care am învățat să ard.
Întreg, te iau
deoparte. Întreagă, mi te-mpart.
Mă știu cînd ești.
Sînt dorul de tine în oglindă.
III
III
Departe doar privirea ne era.
Vedeam că vezi – vedenia nu doare.
Eu mă-ntorceam cu jarul în răcoare,
Tu adormiseși peste mîna mea.
Vînai un somn care să ne strecoare
Prin vama unei margini de perdea.
Pîndeai o zi, iar eu cădeam în ea
Ca visul săgetat în vînătoare.
Ce umbre au trecut atunci prin soare,
Ce soare a scăzut în fața ta.
Ne-mbrățișam, iar praful de pe stea
Punea pe noaptea noastră o prinsoare.
Erai departe cînd se întorcea
Sărutu-n noi și zarea-n fiecare.
Valentin DAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu