Subscriu
cu amărăciune analizei atît de lucide și de actuale a prietenului Paul Cătălin
Curcă, amintindu-mi ce scriam eu însumi în urmă cu aproape 12 ani (cînd
situația era încă mai puțin gravă decît acum: http://razvan-codrescu.blogspot.com/.../automistificarea... ). Astfel de analize, care constată dezastrul, nu-l
pot rezolva, dar rămîn necesare în perspectiva unei (încă) posibile rezolvări.
Pentru că un tablou simptomatic cît mai complet și un diagnostic bine pus sînt
cheia oricărei scontate vindecări. (R.
C.)
Înainte cu puțină vreme întrebarea „cît de creștini mai sîntem?”
părea retorică. Aveam noi scăpările noastre, recunoșteam deschis, nu eram
exemplari în toate manifestările, dar rămîneam în mod fundamental credincioși,
iar acest lucru nu ni-l puteau nega nici măcar dușmanii. De unde știam că sîntem
credincioși? Așa se declarau românii la recensămînt, în sondajele de opinie
acordam Bisericii cea mai mare încredere, lăcașurile de cult erau pline, românii
se botezau, se căsătoreau și făceau slujba de înmormîntare numai în biserică.
Toate acestea indicau, fără putință de tăgadă, că românii erau poporul cel mai
credincios din Europa: cele mai multe biserici construite, cel mai mic număr de
atei declarați. De aici și un discurs plin de încredere al reprezentanților
Bisericii, care vorbeau în numele întregului popor, pentru că, și dacă nu eram
toți ortodocși, oricum doar 1% se declarau atei. Toate acestea erau semne că
există o Biserică foarte puternică și doar cîțiva inși, e drept că foarte
gălăgioși, care i se opun. Lucrurile stăteau bine pentru Biserică și nu prea
aveam motive să ne îngrijorăm.
Totuși,
erau foarte multe semne că o asemenea credința nu este reală. România este țara
europeană cu cel mai mare număr de avorturi, și pe locul doi în lume la numărul
de copii avortați la mia de locuitori, cu toate că orice credincios vede
avortul ca pe o crimă. Apoi, corupția înflorește, reușim să punem mereu în
fruntea statului – prin alegeri, nu ne sînt impuși cu forța – oameni fie
corupți, fie de o incompetență ce depășește pînă și imaginația umoriștilor.
Nivelul de întrajutorare între români este foarte scăzut, reacționăm la
campaniile lacrimogene abil orchestrate de trusturi de presă, dar sîntem foarte
adesea nepăsători la suferința aproapelui nostru. Românii sînt printre cei mai
individualiști cetățeni ai planetei. Iar individualismul nu este înțeles aici
ca un concept filosofic și sociologic de explicare a modului de agregare a
oamenilor în societatea contemporană, ci ca stare de nepăsare față de semeni,
ca lipsa disponibilității de a ajuta, ca deficit al organizării voluntare
pentru obținerea unor beneficii comune.
La
noi prind foarte bine manipulările, foști securiști și actuali lideri de opinie
de carton, influenceri, cum li se spune în epoca social-media, ne livrează ce
minciuni vor ei, fac agenda publică a românilor, căci impun subiectele care se
discută zilnic în presă. Sîntem gata să credem toate enormitățile, dacă vin de
la cei din tabăra noastră, și să respingem tot ce vine din tabăra adversă,
chiar dacă ar da dovadă de cel mai curat bun-simț, căci sîntem polarizați pînă
în măduva oaselor. Sîntem grupați în tabere antagonice, care se detestă una pe
alta și își atribuie reciproc cele mai infecte intenții și obiective. Tot aici
prinde foarte bine teoria conspirației, sîntem convinși că forțe oculte vin să
oprime mîndra noastră țărișoară, că sîntem o colonie pe care alții vin să o
distrugă. Și sîntem gata de toată ura noastră față de cei care gîndesc altfel
decît noi și grupul nostru de referință.
Românii
sînt printre cei mai nervoși oameni ai acestei planete. Sîntem într-o
surescitare permanentă, care se revarsă din ecranele televizoarelor, din
reacțiile celor ce interacționează în rețelele de socializare, din modul cum se
comportă șoferii în trafic, cumpărătorii față de vînzători, profesorii față de
elevi, patronii față de angajați, din discuțiile libere ale oamenilor cu opinii
diferite. Vedem zilnic nervozitatea, poate însă ne-am obișnuit cu ea, căci e
aerul pe care-l respiră relațiile dintre noi, dar ne vorbesc despre asta și români
care trăiesc în alte colțuri ale lumii și s-au întors aici ca să își petreacă
vacanțele. Cînd compară starea de spirit de aici cu cea din țările unde au
ajuns să trăiască, îi cuprinde jalea și li se aprinde rapid dorul de ducă.
România
e țara cu cei mai puțini cititori din Europa, cu cel mai mare număr de
analfabeți funcționali, cu un sistem de învățămînt despre care profesorii
înșiși spun că este la pămînt, iar noi îl constatăm permanent privind la
tinerii care termină diverse forme de învățămînt și îi vedem ce valori au, cum
se exprimă, ce își doresc de la viață, ce sînt în stare să facă. Probabil de
aceea prind atît de bine manipulările aici, căci pe oamenii fără cultură îi
poți prosti foarte ușor.
Nici cu sistemul medical nu stăm prea bine. În spitalele românești
se moare cu zile, mizeria și murdăria se văd ori de cîte ori intri în vreun
spital de stat, la fel ca indiferența unei părți din personalul medical, care
te tratează numai dacă vrea sau dacă își primește micile „atenții”, fără de care
nici nu ai curaj să te apropii.
România
e țara din care românii pleacă. Cei activi, cei buni de muncă, cei care ar fi
capabili să facă ceva aici, preferă să șteargă bătrîni la fund în Italia sau să
culeagă căpșuni în Spania, sau orice altă muncă prost calificată și prost
plătită din Occident. Preferă să trăiască și să muncească acolo, chit că sînt
umiliți și batjocoriți pe meleagurile pe care ajung. Dar și așa le e mai
convenabil să locuiască și să muncească în Occident, pe salariile minime de
acolo, uneori chiar mai puțin, dacă nu au forme legale, pentru că în România
chiar n-au nici o șansă la un trai decent.
Enumerarea
rapidă a cîtorva aspecte ne arată mai bine starea sumbră în care sîntem, și
este mai realist să privim și așa lucrurile. Cum de s-a ajuns aici, cine este
de vină? Fiecare în parte, de la decidenții politici la ziariști, profesori,
doctori și toți cei care trăim aici și perpetuăm această stare de lucruri. La
aceste vinovății mai trebuie adăugată încă una: și Biserica are contribuția ei.
Dacă, așa cum ni se spune adesea, este mamă a poporului român, atunci ar fi bine
să vadă în ce stare îi sînt copiii.
Situația
prezentată schematic anterior n-ar fi posibilă dacă oamenii ar fi atît de
credincioși pe cît se pretind în recensămintele și sondajele de opinie pe care
le citim prin presă. Biserica nu este formată numai din preoți și episcopi, ci
din toți credincioșii. De aceea eșecurile sînt ale noastre, ale tuturor celor care
purtăm numele de credincioși. Noi acceptăm senini avorturi, corupție,
incompetență, învățămînt slab, sistem medical prost, manipulări, contribuim la
norul toxic de nervozitate care ne învăluie pe toți.
Nu e Biserica de vină pentru toate cîte se întîmplă, dar
nici nu este în afara lor. Acum cîțiva ani, cînd a avut loc un viol în județul
Vaslui, au fost voci care au spus că, deoarece mulți vasluieni se declară
credincioși, înseamnă că și violatorii erau credincioși, deci Biserica este
direct vinovată pentru viol. Nu e cazul să acceptăm asemenea acuzații aberante,
dar nici nu trebuie negată partea de vină ce revine Bisericii pentru starea
generală în care se află România astăzi.
Paul Cătălin CURCĂ
Lucida si amara analiza.
RăspundețiȘtergere