ÎN APĂRAREA MITROPOLITULUI IOAN AL BANATULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

Răspuns la scrisoarea deschisă

a deputatului Vasile Popovici

către Mitropolitul Ioan al Banatului

La mai puțin de două ore de la anunțarea rezultatului referendumului pentru familie, tratat cu defetism de către decoctul social românesc, împărțit în tabere ce își serbau victoria ori își înghițeau cu întîrziată demnitate lacrimile, s-au auzit voci căutînd vinovații ce trebuie să răspundă în fața mulțimii instigate. Am remarcat un nume în capul listei vinovaților, un nume ce are o rezonanță de rug aprins, un nume cu rezonanță de stejar, în jurul mîinilor căruia s-a așternut un lanț al acuzării, la fel de greu ca al condamnaților la galeră. Marile talazuri ale amenințărilor cu excluderea din UE au încetat subit, teama că Alianța pentru Familie va deveni partid s-a topit, vuvuzelele și petardele aruncate în timpanul nostru, legate de indecenta sumă cheltuită pentru organizare, din care s-ar fi putut face restul autostrăzii abandonate de Bechtel, spitalele și școlile închise, au încetat, agitatorii de profesie au folosit mașina de fum, reclamele și-au făcut efectul. Circul s-a terminat, iar rezultatul i-a surprins pe toți, mai puțin pe cei care au pregătit minuțios scenariile pentru deturnarea unui moment în care decența putea să își ia revanșa în cartea românească de istorie.

Cineva trebuia să plătească pentru asta, cineva important, al cărui nume e nepătat, pentru ca, o dată cu lovitura în coaste dată corabiei, să fie lovită și pe punte, și catargul ei uman, sprijinul, scripetele de care se lega speranța, să fie smuls și aruncat în adînc.

Scena acestei scrisori deschise parcă e desprinsă dintr-un film antologic, „Țarul”, în regia lui Pavel Lunghin, în care Mitropolitul Filip, interpretat magistral de Oleg Iankovski, e lăsat pe mîna opricinicilor care îi vor reproșa, îl vor condamna și vor executa sentința, în numele țarului. Între Mitropolitul Ioan al Munților și Mitropolitul Filip, personajul din film, există numeroase asemănări de conduită. Le vom analiza pe rînd, la vremea potrivită. Pe fondul comunicării sociale debreiate de informațiile contradictorii și presiunile media, referendumul generat de Coaliția pentru Familie a eșuat într-un banc de nisip, ironii și indiferență, revelînd mai multe aspecte ce au fost ignorate în timp.

Ce anume i-a reproșat Vasile Popovici, semnatarul scrisorii deschise, Mitropolitului Ioan al Banatului?  Faptul de a fi fost printre inițiatorii referendumului, citez, ,,deși rolul dvs. ca ierarh nu e cîtuși de puțin să inițiați legi.Căderea referendumului ar trebui să fie un moment de reflecție profundă – pentru dvs ca și pentru acei preoți care s-au implicat în politică și-n treburi lumești, de aici și din toată țara. Mesajul pe care l-au transmis cetățenii români ieri și azi e clar ca lumina zilei pentru ierarhii bisericii noastre ortodoxe: e momentul renunțării la lux, la iubirea de arginți, la legătura veche cu un partid anume și cu toate partidele. E de multă vreme momentul să uitați de milioanele de la buget. E momentul, Părinte, să redescoperiți creștinismul, care înseamnă iubire necondiționată pentru aproapele, și mai ales pentru aproapele în nevoie. E momentul, Părinte, să vă reîntoarceți la operele sociale, cu modestie și dedicație curată. E momentul, Părinte, o tot repet, să vă lepădați ca de Necuratul de tentația politică. La ora bilanțului nu numai liderii politici trebuie să-și prezinte demisiile, ci și preoții implicați în această făcătură. Dvs. cel dintîi. Să vă luați haina călugăriei și să vă retrageți în meditație și penitență lungă. Mai ales pentru dvs. sună acest îndemn, Părinte, ca Mitropolit al Banatului, naționalist într-o regiune multiculturală, închistat într-o societate locală deschisă la minte, anti-ecumenic într-o Timișoară ecumenică. Să faceți bine, ca inițiator al demersului, să vă puneți întrebarea grea, grea de tot, de unde returnați la vistieria statului cele 35 de milioane de euro, cît ne-a costat fantezia dvs de aventurier în lumea legilor lumești. Și nu uitați: e momentul, Părinte, să vă retrageți la mănăstire, spre iertarea păcatelor și îndreptarea minții!”.

Înainte de a răspunde acestor acuzații, să vedem cine sînt cei doi, acuzator și acuzat, intrați sub lupa analizei. Vasile Popovici, deputat de Timiș PL 93 PAC, ambasador în Portugalia în perioada 2006-2011 și în Regatul Maroc 2011-2016, profesor la Universitatea de Vest Timișoara de literatură franceză. Activitatea sa parlamentară, în cifre, conform siteului cdep.rp al Parlamentului României, în date publice, prezintă 13 luări de cuvînt în 11 ședințe, declarații politice 2, interpelări 17. Cu cinci ani mai mic decît Ioan Selejan, cel către care arată cu degetul.

Cine este acest Ioan, ajuns din vrerea omului și mila Domnului, păstor al Arhiepiscopiei Banatului? Ce anume l-a îndemnat să susțină Coaliția pentru Familie? A fost oare încercarea de fundamentare a familiei, în formula conformă cu Sfînta Scriptură, o îndepărtare de la misiunea sa ca reprezentant al Bisericii?

Vom apela, pentru o ilustrare cît mai elocventă chiar la cuvintele mitropolitului, desprinse din puținele interviuri acordate presei, dar și din bogăția pergamentelor, predicilor, epistolelor, cuvîntărilor ocazionale, referitoare strict la subiectul în cauză: familia creștină românească.

Născut la 16 noiembrie 1951 la Pietrani, Crișana, adică, în ținutul Bihariei, așa cum ne prezenta Alexandru Mitru în Țara Legendelor județul Bihor, în apropierea deloc întîmplătoare a Crișului Negru (ca semn al hainei monahale, de care nu se va despărți nicicînd), e de formație inginer. Biografia sa, însumînd Liceul „Constantin Brîncuși” Oradea 1971, Facultatea de Instalații și Automatizări, 1976, Seminarul Teologic Craiova 1986, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu 1990, Institutul Biblic din Ierusalim 1994, cu două doctorate, unul în Studii Biblice și altul în Egiptologie și Orientalistică. La 29 de ani, călugărit la mănăstirea Lainici, din Gorj unde a fost și stareț și a restaurat mănăstirile Tismana, Polovragi, Bucovăț. Ca arhimandrit, a fost Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, de unde a fost chemat în țară pentru treapta de episcop. Cuvîntul lui la intronizarea ca Mitropolit denotă nu aroganță, ci contrarul: ,,Eu n-am venit să stau pe tron, ci să slujesc”. Despre sine a spus că este ,,Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu”, ,,Clopotarul unui oraș de aur”, ,,mecanic la trenul veșniciei”, iar reședința episcopală considerînd-o doar o ,,haltă a pelerinajului vieții”, spunînd despre sine că este un simplu lucrător al viei lui Dumnezeu. ,,Şi azi, cînd iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sînt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei profunde vieţi morale?” (Lăcrămioara Ursa, „Eu n-am venit să stau pe tron. Mitropolitul Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu, în lecția de iubire”, publicat în Renașterea Bănățeană, 29.02.2016).

Mai mult, cu un umor și un comportament amintind de Adeț Anatoli, călugărul portretizat în capodopera cinematografică despre lumea ortodoxă, Ostrov, părintele Ioan, aduce înaintea obștii, firul unei vieți urzite și țesute în jurul lui Dumnezeu. Biografia sa e presărată cu întîlniri abisal radicale cu spațiul transcendent. Lumea satului pe care o evocă are irizații din alt timp și îl obligă să o apere, căci mama și tata îi sînt coloanele de templu la întîlnirea cu destinul. Citez: ,,Încă din secolul al XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cîntăreţi de biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cînţi poate era mai mult decît o licenţă astăzi. Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cîntau aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, cînd peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfînt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă” (Lăcrămioara Ursa, art. cit.).

Cuvîntînd de parcă ar fi continuat istoria românilor în chipuri și icoane a lui Nicolae Iorga, evocă chipul mamei cea care,, m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sîn (un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întîlni pe cei din familie, pe nepoţi…Veneau şi la mine rude cu cîte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat mai tîrziu cu primirea unui pomelnic. În munţi [la Episcopia Harghitei şi Covasnei – n. r.], am stat foarte puţin în această strană, deoarece cîntam. Poate de cîteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe cînd eram mic. Cînd am mers la şcoală, am făcut un pas înapoi, trecînd în strana diecilor”.

A îndrăznit să apere sfînta alianță a părinților cu următorul argument „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii [fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model acasă – n.  r.], iar eu le-am spus că profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama – patru, iar tata – trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. […] Cînd am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar cu patru clase, aflînd despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cîntat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cîntatul cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă”.

Mai tîrziu a ajuns şi la Ierusalim ,,la un pas de Mormîntul Mîntuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pîine de cel despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfîntul Ioan Iacob din pustia Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborînd chiar mai jos, spre zona păgînă”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de ÎPS Ioan poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia, Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi›, spune mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului”.

Însă noi, pentru aflarea profundă a adevărului, nu ne vom opri doar la declarațiile, considerate poate de unii duioase, ale episcopului. Vom cere, în numele celor 35 milioane din contul referendumului, explicații privitor la ce anume a stat la baza nevoii de a defini familia formată dintr-un bărbat și o femeie, așa că am intrat pe siteurile de statistică referitoare la comportamentul demografic al României. Vorbim de cifre acum: total avorturi 1958-2014, căci în 2015 mitropolitul a simțit nevoia să ființeze referendumul. Număr total de avorturi 21.904.658, cifră ce reprezintă cca 120% comparativ cu populația recensată. Numărul nu cuprinde statisticile din mediul privat. În județul Timiș, conform siteului ProVita București, în anul 1970 au fost 8636 de avorturi, în 1990, 11.837 de copii avortați. Părintele Selejan vine dinspre Covasna și Harghita, în Covasna în 1970, erau 1751 de avorturi, Harghita 2907, la Iași în 1970 erau 11370 de avorturi, iar în 1990, 39.145 de cazuri, ceea ce semnifică faptul că perioada de avort liber a coincis și coincide cu perioada de amor liber. Nupțialitatea, termen ce definește numărul de căsătorii ne arată un indice de comportament aberant între 1949-1958 era de 10 căsătorii la 1000 de locuitori, spre 1982 a scăzut la 8,7 iar după 1994 este de sub 7 căsătorii la 1000 de locuitori, iar concubinajul, cităm din studiu,,considerat marginal, devine frecvent, adică central, căci exigențele individuale devin mai importante decît conveniențele tradiționale.” Numărul de copiii născuți în afara căsătoriei crește alarmant, atît la mame aflate în coabitare cît și de mame singure, de la 15% în 1992 la 27% în 2010.

Timișul are una din cele mai scăzute natalități din țară, iar între 1990-1991 erau 315 avorturi la 100 de copii născuți vii. Familia numeroasă devine familie restrînsă. Politicile demografice au dus în primă fază la dispariția modelului fertilității de tip maltusian, înlocuirea cu controlul nașterilor de rang superior, ce a dus la întărirea familiei privită ca o instituție ce are grijă de generațiile viitoare”. Tot din respectivul studiu cităm ,,modelul familial altruist se metamorfozează în model familial individualist” centrat pe ,,cariera profesională și ale forme de împlinire profesională, iar copilul joacă un rol mai modest în viața părinților”. Deciziile individuale de fertilitate reduc șansa copilului secund astăzi la 0. (Deci, nu aveam nici o șansă să mă nasc azi.) 

Studiul Generații și Gen din fondul ONU pentru populații arată că 70% din cupluri nu își doresc copii și că politicile guvernamentale răspund nevoilor actuale de a avea numărul de copii dorit (adică 0). De asemeni, degradarea factorului economic a dus la îngrădirea dorinței de a avea copii.

Acestea sînt doar cifre. Statisticile nu sînt oameni, ci numere. M-a surprins un lucru. Anexa cu evoluția demografică din România între 1968-2012 descrie forma unui brad de Crăciun. Se află la pagina 4 din Anexa cu evoluția populației demografice a României. A avut aceeași soartă cu cea a brazilor din munții Bihariei pentru ca eroii și uriașii să nu mai aibă unde să se întoarcă acasă. Tot din statistici, aflăm că după numărul de copii rămași prin desfacerea căsătoriilor, în 2012 erau 18929 cupluri fără copii, cu un copil 12825, cu doi copii 3851, iar cu 3 copii, 524 cupluri. În 2012, 17322 cupluri fără copii, cu un copil 9895, cu doi copii 3484 cupluri ce s-au separat, cu trei copii 445 de cupluri.

Revin la tezaurul negru, de nerecuperat: 21.904.648 de copii. Vieți frînte. Vieți pentru a căror șansă preoții au menirea să lupte căci a face avort e un păcat strigător la cer. Adică din categoria păcatelor demne de fundul iadului. 21.904.648 de crime. In Holocaust, au murit 9milioane de oameni. Noi, românii, am efectuat, prin propria voință, asupra propriului popor, aproximativ de trei ori un Holocaust. Au murit în Holocaust 1,1 milioane copii exterminați. Noi am exterminat de 21 de ori acest număr. De 21 de ori. Imaginați-vă căpușoarele acestor îngeri, nu mai mari decît cel al unui porumbel, o movilă cu 21.904.648 de capete de îngeri! Din numărul acesta de pietre scumpe se poate zidi o piramidă aztecă, și ei aveau obiceiul acesta barbar. Un munte de cranii. Un cimitir mare cît România, dar nu e o problemă acest tip de crimă. E pace, avortul e liber, e îngăduit de stat, nu și de Biserică. Ea își plînge fiii care, la Judecata de Apoi, ne vor osîndi pe cei care am preferat autostrăzi curate și pașaport liber în UE și să dispunem de corpul nostru cum vrem. Prețul acestor autostrăzi a fost că trotuarele le-am pardosit cu copiii și soțiile și mamele și fiicele și surorile noastre. Dar nu ne reproșăm nimic, dimpotrivă, îl acuzăm pe ierarh că a inițiat legi. Uită cel ce nu a citit poate niciodată Biblia că, în epistolele către credincioși, Apostolii dădeau indicații cu titlul de lege pentru viețuire curată, de la Tablele Legii aduse din munte de Moise la Legile Noului Testament. Ierarhul are cămara împărăției cerești pe mînă, e vistiernicul ce va da primul seama de orice fir de viață smuls din ogorul lui, de fiecare boabă de sînge vărsată din potirul anilor netrăiți de fiecare credincios. Veșmintele lui sînt murdărite de păcatele noastre, i le punem în spate să ni le albească prin rugăciune. Să nu uităm, Hristos a dat desfrînatei iertarea dincolo de care e un alt început. Să nu mai greșești! Noi ce facem? Ne complacem să fim la final de partea luciferică a Titanicului spre iad?

Adeț Anatoli din Ostrov o alungă pe tînăra care voia să facă avort, îi spune ce copil de aur va avea și că nu o va vrea nimeni dacă va renunța la el. Jocul nu e mimat, e pe bune. Avortul poate fi stopat dacă tinerii aleg să întemeieze o familie și să dea șansa la viață unui copil. Așa că voi, dragi mame din România, care știți adevărul, dar nu ați fost la vot, lăsați în fotografiile voastre de familie un loc gol pentru ca lacrima unui înger să completeze vidul. Nu v-ați întrebat niciodată cum ar fi arătat? Ce ar fi ajuns? Cum v-ar fi strîns în brațe? De ce ați scăpat de ei ca de o tumoră cînd ei sînt singura binecuvîntare ce vă ferește de cancer? știați că un prunc în uter fabrică celule stem protectoare pentru amîndoi? Că s-a gîndit Dumnezeu și la asta? 21 milioane de brazi, 42 milioane de brațe de muncă, 42 de milioane de ochi privind spre cer…cît o boltă înstelată. Pentru că a încercat să îndrepte situația îngerilor netrecuți în catastifele omenești e vinovat Ioan Selejanul?

Ce spune el care semna pe vremea cînd păstorea în munții Covasnei și ai Harghitei, Ioan al Munților, haiduc al lui Dumnezeu, și ultim mohican din ceata uriașilor care trăiau cîndva prin aceste locuri în predicile sale? Vom cita doar cîteva, referitoare la raportul mamă-copil: ,,Învierea este prilej cu care Domnul ne-a împărtășit două mari bucurii: sosirea primăverii, înnoirea firii înconjurătoare și trăirea unei clipe din primăvara învierii lui Hristos”. În sala de așteptare a Învierii, ierarhul spune că ,,Un Iordan de lacrimi a curs din ochii celor care s-au întîlnit cu Hristos în minunata taină a Spovedaniei”. Lacrimi roditoare, spre folos duhovnicesc. Ce este pentru Ioan al Munților Golgota, locul răstignirii lui Hristos? ,,Everestul durerii”. La fel cum e pîntecul mamei. ,,Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, Este trimis în lume să ne caute pe noi cei ce l-am părăsit pe Tatăl, pe Dumnezeu. Hristos n-a fost trimis în lume de Tatăl să ne răscumpere cu aur și argint, ci să ne răscumpere cu sîngele Său. Aceasta este partea de avere a lui Hristos, Care n-a venit să-I răscumpere doar pe cei vii, ci și pe morți”, căci tot el continuă ,,Omul, ființă dihotomică, nu sfîrșește în țărînă, ci trece prin țărînă, dincolo, unde legile biofizice nu mai au nici o putere”. Care om? Ființa dihotomică devenită dihonică în relația lui cu Sine, căci pe Dumnezeu îl răstignise demult. Tot Ioan al munților continuă ,,Însă, spre cărarea către Cer, noi, oamenii, L-am așteptat ca pe un tîlhar. Dacă în drepturile omului intră și dreptul de a-l răstigni pe Dumnezeu. ,Noi, oamenii, L-am făcut să plîngă și pe Dumnezeu”.

,,Tu, mamă creștină, cîți prunci ai răstignit pe Golgota pîntecelui tău?”, căci ,,trăim într-o țară plină de cruci pe care au fost răstigniți atîția copii care voiau să se întoarcă la Tatăl și la mama lor și la al lor Creator”.

Munți de cruci străvezii, cînd infierea a devenit înfierare, vorbim despre sufletul de fier forjat al avortului. Copii, întrebați-vă mama: Cîți frați ar fi trebuit să am? Cîți frați, dați din pîntecul vostru afară? Bărbaților, aduceți-vă aminte, de cîte ori ați îndemnat sau constrîns o femeie să renunțe la rodul dragostei pentru voi? Cîte irodiade și salomei care nu au votat căsătoria și familia au un talger pe care se află căpușoarele copiilor lor nenăscuți, jucînd cu această tipsie dansul macabru al morții?

,,Dumnezeu a semănat pe pămînt viață, iar omul seamănă cruci” (Mitropolitul Ioan al Banatului).

,,Floarea de trandafir trăiește între spini. Oare de aici să se fi inspirat omul cînd, pe Cruce, L-a încununat pe Hristos cu spini?! Iată Trandafirul iubirii pus de om ntre spini! Spinii apără floarea trandafirului, însă Hristos, pe Cruce, nu Se putea apăra, căci avea piroane în mîini. O, Trandafir, Ce ai înflorit pe Crucea de pe Golgota, mireasma Ta a fost scump Sîngele Tău! Tu, nici azi nu Te-ai veștejit, ci ai rămas în Potirul Crucii, de unde, cei însetați de iubire vin să-și astîmpere dorul întîlnirii cu Cel de Sus. Omule, ai pironit un Trandafir, ai pironit pe Cruce pe Soarele Dreptății, dar nu ca să-I înveșnicești lumina acolo, pe Golgota, ci să-L stingi. Cîtă îndrăzneală a avut omul! Voia să stingă Soarele, să nu mai fie lumină ca să nu i se mai vadă ale lui fărădelegi. O, cîtă îndrăzneală să bați piroane în Soare! Pe Cruce, omul răstignește Trandafirul, sublimul frumuseții, iar lîngă Cruce vedem urîțenia frumuseții umane. Hristos, însă, cu piroanele din mîinile Sale, îl va restaura pe om aducîndu-l la frumusețea cea dintîi pe care o pierduse. Adam a fost izgonit din Rai pentru că a păcătuit, iar Hristos a fost izgonit de pe pămînt pentru că a iubit. Din doi ochi curgeau lacrimi care udau Trandafirul de pe Cruce. Erau ochii Maicii Domnului. Lacrimile Maicii Domnului au luat atunci chipul Cerului spre care Se îndrepta Fiul său. Privind în ochii Maicii Sale, văzu în ei chipul veșniciei, căci Cerul și veșnicia se topesc în ochii mamei. Zorile veșniciei răsar din ochii mamei. Ochii mamei sînt două stele pe bolta veșniciei. Tinerilor, vouă vă grăiesc: Iubiți-vă părinții și nu ardeți lacrimile mamei!” (Pastorala de Înviere a ÎPS Ioan, 2014).

,,Taina Bisericii nu poate fi înlocuită, căci vîrsta de aur a omenirii este cea pe care o trăim în Hristos”. La ora actuală, cînd societatea românească se vrea a deveni o structură diatomee.

Vom răspunde la și la celelalte capete de acuzare. ,,Arogant, trăind în lux”. Presa bănățeană consemna cum Mitropolitul Ioan își serbase ziua de naștere la o cantină socială, luînd masa cu săracii orașului și, întrebat fiind de ce se uită la coada de nevoiași ce așteaptă blidul cu mîncare, el ne-a dat o lecție tuturor ,,mă uitam să văd unde ar fi fost locul meu dacă nu era mama”.

E adevărat, Mitropolitul Ioan a fost la masa politică a vremii sale, intermediind pacea de la Cozia. Cînd minerii lui Miron Cozma împînziseră și ocupaseră capitala, iar guvernul de la București se declarase depășit, haiducul din munții Covasnei, a coborît din rugăciune și împăcînd un om cu altul, pe mineri i-a convins să se întoarcă la casele lor și în abataj, iar pe domnii de la București să redevină domni în fața țării și a lumii. Haiducul acela a îmbătrînit și a devenit sihastru, sihastru cu un codru în piept, trăind în mijlocul lumii, și la care și astăzi vlădicii vremii vin și cer sfat. Astăzi, obrajii Mitropolitului Ioan amintesc de cei ai bunicului din scrierile lui Delavrancea, pe care ne amintim cum îl pălmuiseră nepoții de pe genunchi, o fată și un băiat, Care parte e mai frumoasă? Partea jertfelnică.

Nu a fost singurul ,,aventurier”, după cum a fost acuzat, plecat în goana nu după aur, ci după aurul sufletului omenesc, alături de el în Coaliția pentru  Familie se regăsesc, cităm: Asociația Familiilor Catolice din România Vladimir Ghika, Asociația națională de Hemofilie, Asociația Înțelege Autismul, Sănătate mintală pentru copii Sf. Serafim de Sarov, Brașov, Asociația Juriștilor pentru apărarea drepturilor și libertăților, Asociația Dascălilor, Asociația Leeman Ahai – De dragul fraților mei, Asociația Inimi noi... și lista e departe de a se fi încheiat, abia începe.

Revin. Peste 21 de milioane de crime. Fiecare din noi duce cîte un Abel spre Dumnezeu. Dacă cele 21 de milioane de cranii ar fi fost cărămizi de hebel, s-ar fi putut construi un spital și o școală din ele. Și o universitate la care ar fi putut învăța. Pămîntul nostru sufletesc e un crater selenar de atîtea gropi și morminte fără cruce. Ioan al munților a fost aventurier în lumea lui Hades, scoțînd din lumea umbrelor sufletele celor ce nu se pot apăra. A mers pentru ele mai jos de Hades, a mers cu Hristos înainte, pînă la iad. A luptat și luptă donquijotic cu morile de vînt ale vremii. Avortul, la care sîntem părtași prin acceptare, toți, homosexualitatea, concubinajul, adică desfrîul.

Pentru cei 21 de milioane de copii pe care nu i-a vrut, nu nici o țară, ci nici o mamă din România, cine răspunde? Acest referendum s-a făcut și pentru ca numărul acesta să nu se dubleze.

De ce m-am ridicat, eu, un om din mulțime, pentru a spune toate acestea?

Creștinul e un avocat din oficiu atunci cînd Dumnezeu este băgat la închisoare în locul unui infractor de drept comun.

Ioan al Munților, coborît din munții Covasnei, pășind desculț și pribegind prin pustiurile Iordanului, a venit să ne aducă acasă sufletul nostru pierdut.

Katya KELARO

Autoarea textului