Cu toții sîntem imperfecți și avem defecte. Important
este să avem și anumite calități, prin care să ne răscumpărăm măcar în parte
defectele. Calitățile, dacă le avem, nu sînt anulate de defecte. La Călinescu,
de pildă, „Cronicile optimistului” nu anulează „Istoria literaturii române de
la origini pînă în prezent”. Avem nevoie de oamenii mari, chiar cu tot cu
defectele lor.
Mîrla e însă de altă părere. Nu de la comuniști, nu de la
securiști, nu de la penali, nu de la analfabeți, ci de la intelectuali ni se trage!
Nu mai are mîrla pace de ei, să-și mănînce micul și să-și asculte maneaua!
Ce să-i faci, ăștia-s intelectualii (știm încă de la popa
Grama)! Eminescu? Un reacționar sifilitic! Creangă? Un răspopit! Sadoveanu? Un
mason! Călinescu? Un colaboraționist! Lovinescu? Un impotent! Iorga? Un
psihopat! Bacovia? Un degenerat! Nae Ionescu? Un curvar! Nichifor Crainic? Un
bețiv („Ortodoxie cu țuică”)! Arsenie Boca? Un eretic (latura prea intelectuală
l-a pierdut)! Steinhardt? „Un creștin în plus, dar nu un evreu în minus”! Ce să
mai vorbim de ăștia mai recenți (Pleșu, „Liicheanu”, Patapievici, Baconschi,
Papahagi, Neamțu, Cărtărescu etc.)?! Nu putem să ne dorim decît să scăpăm de
ei, pînă la unul, ca să poată mîrla pură să facă istorie „creștină” și
„națională”!
Așa și-au spus și comuniștii, la vremea lor. Ei au
dovedit că nu-i imposibil să decapitezi națiunea, căci pretexte se găsesc mereu
și oamenii sînt imperfecți, chiar și dacă sînt geniali. Cînd ești acultural (ca
să nu zic anticultural), nu te mai interesează, de pildă, că Nae Ionescu a fost
cine a fost, ci îți aduci aminte numai că era afemeiat și stipendiat de Malaxa!
Asta am învățat de la comuniști și asta se vede că ținem musai să ducem mai
departe!
E povestea noastră de 28 de ani (dacă nu de 70). Comunismul
a vîrît elitele în pușcării, postcomunismul le-a înecat în flegme. Sîntem o
națiune decapitată și a început să ne placă așa. Pentru elite, națiunea n-are
decît un singur mesaj (proletar și democratic): „Hai sictir!”.
Nu-i mai puțin adevărat că o anumită elită intelectuală,
prea mîndră de deșteptăciunea ei și confundînd firescul cu banalul, n-a reușit,
în acești aproape 30 de ani de postcomunism, să intre într-un dialog viu și
într-o empatie reală cu publicul mai larg, ci s-a izolat tot mai mult în excelența
ei sfidătoare. De aici și identificarea apriorică și generalizatoare a
naționalismului cu populismul. România postdecembristă este și victima acestei
prăpastii sufletești și comunicaționale căscate între „elite” și „vulg”, cu
voie sau fără de voie, pe urmele toxice ale comunismului. Vina o poartă ambele
părți, dar a „domnilor” e mai mare, căci de la ei și pretențiile sînt mai mari.
Contextul a fost exploatat impur de populismul de stînga, cu toate consecințele
în plan electoral.
Desigur, totul e „la liber”: fiecare vede ce-l duce pe el
mintea și ce-l trage pe el inima. Pricepem ce vrem să pricepem (niciodată ce nu
vrem) – și e loc pentru toți sub cerul lui Dumnezeu. În orice caz, se vede că
nu-i vorbă goală aceea că „fiecare popor are conducătorii pe care-i merită” (în
cazul nostru, cu toată recuzita mitologică de care se vor amuza probabil
generațiile viitoare: „statul paralel” sau „perpendicular”, „conspirația #rezist”,
„intelectualii lui Băsescu” și alte asemenea enormități propagandistice ale
reziduurilor toxice ale comunismului). 28 de ani pierduți degeaba, mi se pare
mie, numai ca să ne satisfacem – în perfecta continuitate a mentalității
comuniste – complexele repulsive, de un primitivism gregar, față de „domni”, de
„intelectuali” și de „străini”. Mai bine penali și agramați – că pe ei îi
simțim cu adevărat „ai noștri, dintre noi, pentru noi”! Numele se schimbă, de
la o generație la alta, dar paradigma este tot aceea a lui „Iliescu te votăm,
te votăm tot neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” și a lui „Nu vrem
bani, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne fută!”. Înlocuiți numele de ieri cu
numele de azi și bucurați-vă de „prezentul etern” al unei nații bine futute!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu