Cel puţin un adevăr ar trebui să ne (re)devină în an centenar
evident: succesul proiectului de ţară este suma chestiunilor care nu se
negociază, asupra cărora nu se revine, nu se lasă impresia că ar putea intra pe
agendă, că sînt „deschise“. Nu este negociabil faptul că românii sînt acea
majoritate care şi-a pus amprenta pe un teritoriu cu graniţe frecvent schimbate
şi pentru fixarea cărora, acum o sută de ani, s-au dus lupte militare,
politice, culturale şi emoţionale de o anvergură aproape uitată azi. Afirmaţia
de mai sus nu reprezintă crezul unei extreme, nu este o prelungire a
patriotismului criminal al naţional-comunismului şi nici o declaraţie de
adversitate faţă de minorităţile cu care împărţim şi binele şi răul. Este doar
expresia unei constatări pe care nu avem cum să o negociem. Cum nu putem
negocia numărul orelor unei zile sau succesiunea anotimpurilor, tot aşa nu
putem dezbate asupra limbii pe care majoritatea o vorbeşte, scrie şi visează.
Înainte de oricare alt instrument, limba a fost liantul unităţii în profunzime
a unor oameni trăind în jurisdicţii politice, supuşi regulilor şi imperativelor
dintre cele mai diferite. De la Imperiul Austro-Ungar la cel Țarist şi de la
controlul otoman la protectoratul marilor puteri occidentale, limba a fost cea
care a hrănit, precum pînza freatică, un difuz şi permanent dor de patrie
comună. Cultura construită prin această limbă şi pe fundamentul experienţelor
istorice este, la rîndul ei, un bun care nu stă la dispoziţie, nu se
plebiscitează. Cunoaşterea ei este nu doar o simplă obligaţie prin satisfacerea
căreia ne deosebit de alţii, cu alte culturi, ci reperul care ne ajută să aflăm
cine sîntem cu adevărat. În consecinţă, educaţia care transportă cultura
noastră nu este nici ea tranzacţionabilă, oricît de mari sînt onorariile
specialiştilor de tot felul care propun strategii şi programe al căror scop
este tocmai ieşirea din matcă, emanciparea sinucigaşă de noi înşine. În fine,
dacă pămîntul este un dat, cu atît mai mult cerul spre care aspirăm.
Dimensiunea religioasă a unei societăţi nu poate fi pe masa negocierilor de
nici un fel. Faptul că nu mereu aşa au stat lucrurile reprezintă un argument de
a nu repeta tentativele de inginerie sufletească la care generaţiile anterioare
au fost din păcate supuse. Nu trebuie să fii ortodox (şi nici român) pentru a
avea respect faţă de alcătuirea spirituală a altcuiva. Identitatea
nenegociabilă a celuilalt nu exclude însă dialogul, împrumuturile şi
inspiraţiile din alte părţi. Dimpotrivă. Dovada? Noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu