Am primit și dau mai departe...
STRATEGIA
NAŢIONALĂ
DE EDUCAȚIE PARENTALĂ –
SPUNEM NU!
Părinţii României sînt revoltaţi. Pe bună dreptate. Sînt
scandalizaţi de Strategia Naţională de Educaţie Parentală (2018-2025) (SNEP),
proiect pe care Ministerul Educaţiei l-a publicat,
solicitînd şi o dezbatere publică asupra documentului. Presa l-a
comentat pe larg (vezi aici). Documentul poate fi citit aici. În ultima săptămînă am primit o sumedenie de mesaje şi comentarii din partea
multor părinţi din ţară privind acest document, iar ziarul Evenimenul
Zilei ne-a solicitat o
luare de poziţie. Răspundem preocupărilor şi solicitărilor
celor care ne-au scris, dar și curiozității sau nedumeririlor
publicului mai larg, comentînd aici acest document. Prezentăm mai
întîi ideile majore ale SNEP, apoi ne exprimăm opiniile şi explicăm de ce
ne opunem.
Ce e
Strategia Naţională de Educaţie Parentală?
SNEP e un document ambiţios, radical şi fără precedent în România. Face
comentarii nepotrivite la adresa unor segmente ale populaţiei şi, în esenţă,
dovedeşte că statul secular nu-şi cunoaşte lungul nasului. Despre asta am scris
de multe ori şi, în loc ca lucrurile să se îndrepte,
observăm în România o deviere tot mai rapidă şi radicală de la respectarea
drepturilor parentale în avantajul statului şi a ideologiei seculare de
creştere şi educare a copiilor noştri. Nu vrem, însă, să fim înţeleşi greşit: SNEP punctează deficienţe privind situaţia copiilor şi familiilor din România
pe care trebuie să le cunoască fiecare cetăţean. Dar reţetele
propuse pentru corectarea problemelor sînt iresponsabile şi desemnate să instituie statul ca educator principal al copiilor în
locul părinţilor.
SNEP e împărţit în 13 capitole şi are 35 de pagini. Introducerea dă deja
de gîndit şi alarmează. Paragraful introductiv afirmă
că familia românească are „nevoia unui sprijin extern” şi e obligată „să se adapteze noilor ideologii şi să
experimenteze noi practici în relaţie cu copiii”. Educaţia parentală, adică educarea părinţilor de către stat cum să-şi
crească copiii, are drept scop să-i sprijine în „creşterea
şi educaţia copiilor”. E nevoie ca părinţii să fie
conştientizaţi cum să-şi crească odraslele şi să contribuie la dezvoltarea
lor. SNEP deplînge, în mod
explicit, mentalitatea conservatoare a părinților
din România privind creşterea şi dezvoltarea
copiilor, care, după cum ne putem aştepta, se impune a fi
modificată. Cităm: „Deseori, noile ideologii, promovate în special în domeniul
protecţiei copilului, întîlnesc mentalităţi
conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regîndit în
contextul unor informaţii noi cu privire la nevoile de dezvoltare a copiilor”. Societatea românească e culpabilizată
pentru că „idealizează familia tradiţională, pe care o consideră o formă perfectă
de organizare”. În plus, SNEP se încumetă
să dea o definiţie nouă a familiei, împrumutată, cum era de aşteptat, nu din cultura,
tradiţia ori civilizaţia română ori creştină, ci de la un sociolog
american. „Familia – afirmă SNEP – nu
este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai
degrabă un produs socio-cultural, «o constelaţie de idei, imagini şi
terminologii» creată şi recreată permanent de practicile
socio-culturale” (p.
3). Ce anume să însemne asta?
Un alt
deziderat al SNEP este acordarea de libertate copiilor „la
luarea deciziilor care-i privesc”.
În acest sens e nevoie, adaugă SNEP, de „o
restructurare a practicilor instituţionale care să ofere modele de exercitare a
acestui drept” copiilor (p. 4). SNEP realizează, însă, că se izbeşte de un zid relativ înalt: familia românească şi societatea românească sînt relativ conservatoare, iar „educaţia adulţilor (inclusiv a părinţilor) nu poate deveni obligatorie”. Pentru a ieşi din acest impas e nevoie, pretinde SNEP, de educaţie parentală în şcoli şi licee pentru copii şi
adolescenţi ca viitori părinţi. Cu alte cuvinte, noile ideologii
parentale, chiar dacă nu pot fi aplicate ori impuse părinţilor şi generaţiilor
actuale de părinţi, pot fi inoculate generaţiilor
care vor deveni părinţi în 20-30 de ani.
Nu doar
familia trebuie constant redefinită şi „creată
şi recreată permanent de practicile socio-culturale”,
dar şi noţiunea de „parentalitate” necesită modificări constante de-a lungul generaţiilor. SNEP
afirmă că „parentalitatea [...] se transform[ şi ea o dată cu societatea, care îi determină atît conţinutul, cît
şi sfera de aplicabilitate”. Ceea ce
dă de înţeles că nu părinţii impun schimbările sociale, ci ei trebuie să-şi schimbe modul de afirmare a
parentalității în funcţie de schimbările sociale „obiective”.
În plus, SNEP dă clar de înţeles că există o varietate de familii şi o diversificare a
modelelor familiilor, vorbind nu de un singur model de familie (şi, în consecinţă, de un singur mod de parentalitate), ci de modele multiple. Termenul folosit e acela al „diversificării modelelor familiale şi educaţionale”
(p. 4).
Rolul
statului secular
în
îndoctrinarea părinţilor
Rolul
esenţial în schimbarea parentalității în România trebuie asumat de stat şi
obiectivul în sine trebuie să devină o prioritate pentru
autorităţi („Susţinerea formării şi dezvoltării competențelor
parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume...”). Scopul ultim, conform SNEP, este asigurarea „interesului superior al copilului”, iar asta „înseamnă
a crea o nouă cultura familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare,
pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi
publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte” (p. 4) Ni se
propune deci „o nouă cultură familială”, fondată pe cooperarea între experţi, părinţi şi stat. După cum se vede, rolul esenţial în
formarea unei noi culturi familiale e alocat experţilor şi profesioniştilor recunoscuți și impuși de stat. Asta ne aminteşte de decizia emisă
anul trecut de CEDO în Cazul Gard, minorul britanic căruia i
s-a interzis îngrijirea medicală, în care CEDO afirma, negru
pe alb, că deciziile privind copiii suferinzi, fie că
trăiesc ori mor, sînt luate nu de părinţi,
ci de experţi, împreună cu autorităţile statului. Părinţilor nu li se alocă ori recunoaşte nici un rol decizional.
În finalul
Introducerii, SNEP cere României să imite „exemplele din alte state” (p. 4), considerînd
că „stilurile parentale nu sînt înnăscute”
şi că pot fi învăţate şi educate. Exemple de state de la care părinţii României
pot învăţa cum să fie părinţi (ori mai buni părinţi) sînt, după cum e uşor de anticipat, ţările
în care familia e în paragină, iar societatea în dezintegrare morală
ireversibilă: Spania, Italia, Franţa, Portugalia, Suedia. Suedia, sîntem
informaţi, a adoptat o Strategie Naţională de Sprijin Parental în 1999. Nu e de
mirare că acolo familia ca instituţie e pe cale de dispariţie. României i se
sugerează să imite practicile acestor țări şi să „îmbunătăţească
parentalitatea” cu „ajutorul unor profesionişti special pregătiţi în acest sens”. Nici o ţară nu e mai bine cunsocută României
în acest sens decît Norvegia, unde experţii şi statul secular au
lansat Legea Bunăstării Copilului în 1993, cea care a dat naştere monstrului cunoscut
cu numele de Barnevernet. După cum v-am informat de-a lungul derulării
coşmarului familiei Bodnariu, această agenţie de stat a fost folosită cu mult
succes în demolarea familiei şi parentalității
naturale.
Realităţile
şi deficiențele din România
SNEP are totuşi meritul de a puncta unele dintre
problemele majore cu care se confruntă copiii României şi care trebuie să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Mortalitatea
infantilă în România e peste media unională.
Malnutriţia afectează mulţi copii ai României. Copiii care parvin din familii
numeroase şi copiii care trăiesc în familii monoparentale cunosc un incident al
sărăciei mai ridicat decît cel al copiilor care cresc în familii mai
mici ori familii intacte. De asemenea, rata sărăciei pentru copiii
din mediul rural e de aproape 4 ori mai mare comparativ cu mediul urban. În
comunităţile rome nivelul de sărăcie e mai ridicat,
iar nivelul de cunoştinţe parentale mai redus. Abandonul familial e şi el o
problemă, în 2013 şi 2014 un
număr de 1653 de nou-născuţi
fiind abandonaţi în maternităţi. În 2014 numărul copiilor separaţi de
familiile lor era de 58.178, în scădere în compararie cu 1997, cînd acest număr era de 98.872. O problemă la fel de îngrijorătoare sînt
copiii separaţi de părinţii lor plecaţi la muncă în străinătate, în
2015 numărul acestora fiind de 81.581. Abandonul şcolar e şi el o problemă,
numărul de sarcini la adolescente rămîne relativ ridicat, iar căsătoriile
timpurii, întîlnite mai ales în comunitățile
de romi, cauzează şi ele naşterea şi creşterea copiilor în sărăcie. Printre
altele, SNEP ne aminteşte şi de faptul că numărul copiilor abuzaţi, neglijaţi
ori exploataţi din România e semnificativ: 12.542 în 2014.
Îndoctrinarea pe cale oficială
şi subminarea
drepturilor parentale
Unul dintre multele paragrafe care îngrijorează e paragraful #46.3 (p. 19). El cere o educaţie parentală
centrată pe „stimularea interesului pentru o nouă cultura familială şi pe ideea de
incluziune socială [...], promovarea drepturilor omului,
respectul pentru diversitate şi încurajarea activă a egalităţii de gen”. Ceea ce
dă de înţeles că în România va fi instituită o „nouă cultură familială”, care să promoveze valorile
seculare. Re-educarea părinţilor în ce înseamnă a fi părinte include şi
folosirea părinţilor pentru a le transmite copiilor valorile şi obiectivele
statului secular şi secularismului în
genere.
Un paragraf asemănător e #59.1, care listează „principiul
egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi promovării diversităţii” în sensul „înlăturării stereotipurilor de gen”. Experienţa occidentală în acest sens, care se cere a fi folosită ca
model în România, s-a dovedit a fi un dezastru.
Paragraful
#57.2 expune obiectivul adiţional pentru „racordarea la standardele
internaţionale privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului” (p. 23) În mod similar, paragraful
#65 propune dezvoltarea „abilităţilor
şi competențelor parentale” pentru a fi racordate şi ele la „standardele internaţionale”. Aici SNEP
ne dă de înţeles că există „standarde internaţionale” de parentalitate şi că părinţii României sînt sub nivelul acestora. Aceste „standarde internaţionale”, dacă or exista, sînt un produs al gîndirii occidentale radicale şi
seculare, care vizează anihilarea familiei naturale şi căsătoriei heterosexuale.
Paragraful
#61.4 cere instituirea în România a unei profesii noi, aceea de „educator
parental”, iar Paragraful #62.5 cere ca numărul de educatori
parentali să fie constituit „în raport echitabil între numărul de femei şi bărbaţi selectaţi pentru a activa ca educatori parentali”. Paragraful #75.6 face din nou
referinţă la „profesia de educator parental” şi cere ca ea să fie „instituţionalizată”. Se cere şi elaborarea unui „curriculum de educaţie parentală” (p.
29)
Care ar fi
costurile aferente implementării SNEP? Enorme.
În doar primul an al programului costul ar fi de 295.041.105 pentru educarea a
2.553.861 de părinţi.
Familia naturală
şi căsătoria
rezolvă toate problemele
Părinţii României
nu au nevoie de îndoctrinarea propusă de SNEP sau
de oricare alt organism unional ori internaţional. Iniţiativa nu e de origine naţională, ci de influenţă
externă, occidentală. Ea aparţine celor care văd în familia şi căsătoria
naturale obstacolul primordial în promovarea valorilor seculare aflate în conflict cu valorile tradiţionale, ale familiei (ori „conservatoare”,
aşa cum le etichetează SNEP).
În opinia noastră, situaţia vulnerabilă în care trăiesc unii copii şi
adolescenţi ai României, la fel ca, de altfel, copiii din
societăţile moderne, are două cauze principale: (1) ascensiunea şi
agresivitatea statului secular şi a valorilor propuse de el; şi (2) declinul căsătoriei
şi familiei naturale.
Statul secular
urmăreşte destrămarea programatică a familiei şi căsătoriei naturale. Cum
o spunem mereu, statul secular occidental a confiscat familia şi căsătoria
naturale. În locul lor, statul secular caută instituirea unei formule noi de familie şi diferitelor forme de convieţuiri sociale (care au fost sancţionate în repetate rînduri
de istorie şi eliminate de la sine). Definiţia familiei dată de SNEP mai sus, ca fiind „un produs socio-cultural « o constelaţie de idei,
imagini şi terminologii» creată şi recreată permanent de practicile
socio-culturale”, denotă
convingător acest deziderat
(p. 3). Conform acestei definiţii, familia şi
căsătoria nu sînt un dat natural, istoric, o reflecţie a experienţei umane
multimilenare şi invariabile. Ea este un produs arficial gîndit de gînditorii
veacului în care trăim, ce-şi
expun opiniile în amfiteatrele universităţilor şi în jurnalele de specialitate.
În consecinţă, definiţia familei e în flux constant. Periodic, conţinutul şi definiţia ei se schimbă după cum gînditorii îşi schimbă opiniile, pînă cînd realizăm că, de fapt,
familia nu mai există de fel!
Este un
adevăr de netăgăduit că societăţile în care familia şi căsătoria naturale au intrat în declin, efectele asupra copiilor şi adolescenţilor au
fost nefaste, ducînd la sărăcie,
vulnerabilitate emoţională și mentală sau la alte probleme de genul celor menţionate mai sus.
Redefinirea căsătoriei şi a familiei în ţările occidentale a subminat
instituţia familiei, a cauzat confuzie sexuală la generaţiile tinere şi a
cauzat un dezinteres general (şi în creştere la generaţiile tinere) în a se căsători, a forma familii, a aduce
copii pe lume şi a-i creşte în
firescul tradițional.
La urma urmelor, dacă societatea seculară şi spaţiul public afirmă că familia şi căsătoria naturale sînt demodate, că nu-şi
au rostul, de ce să ne mai căsătorim? De ce să aducem copii pe lume? De ce să
mai formăm familii? Corelaţia următoare este reală şi evidentă: în ţările care
au legalizat căsătoriile homosexuale incidența
identificării tinerilor ca fiind ne-heterosexuali a crescut astronomic. Iar confuzia sexuală la copii şi tineri a crescut și ea enorm.
Un exemplu
nefast – statul Massachusetts
Punctăm, în sprijinul acestui argument, doar un exemplu dintr-un comentariu recent pe tema
confuziei sexuale. Statul Massachusetts a fost primul
stat din SUA care a depenalizat sodomia. În anii ‘80 Massachusetts a devenit primul stat
din SUA care a început să-i înveţe pe copii, în şcolile publice, la orele de educaţie sexuală, „normalitatea”
relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex. În anii ‘90 şi în prima decadă a acestui mileniu, cîţiva părinţi au dat în judecată şcolile pentru că le
îndoctrinau copiii în homosexualitate, dar tribunalele au dat cîştig de cauză
şcolilor. În 2004 Massachusetts a fost primul stat din SUA care a legalizat
căsătoriile între persoane de acelaşi sex. În aceste decenii procentul
tinerilor care se identificau ca fiind homosexuali ori de alte orientări
sexuale nefireşti a crescut vertiginos. În 1998 un studiu publicat de
publicaţia Pediatrics (care a inclus 4150 de liceeni din
Massachusetts) indica faptul că 104 dintre ei – ori
2,5% – se identificau ca fiind ne-heterosexuali. Dar, conform unui studiu publicat în mai anul acesta,
procentul tinerilor între 18 şi 24 de ani din Massachusetts care se identifică drept ne-heterosexuali a ajuns, pînă în 2017, la 16%,
adică a crescut de 5 (cinci) ori în doar 20 de ani! Iar la nivelul statului
respectiv, 5% din întreaga sa populaţie
se identifică astăzi ca fiind ne-heterosexuală(detalii aici).
Statul
secular, deci, are nevoie de educaţie în normalitate, nu părinţii de educaţia parentală!
Consecinţele
utile ale familiei naturale
şi ale căsătoriei heterosexuale
Este
indubitabil că familia şi căsătoria naturale rezolvă
în mare parte mai toate problemele identificate de SNEP şi care, în opinia sa, impune îndoctrinarea părinţilor României
prin educaţie parentală. Rolul statutlui este să
întărească familia şi căsătoria, nu să le redefinească. Fortificarea acestor
instituţii duce la eliminarea problemelor de mai sus. Redăm și aici cîteva exemple şi studii peste care am dat doar în
ultimele cîteva zile. Privind sănătatea, un studiu tocmai publicat
în Marea Britanie arată că
persoanele căsătorite au un risc de 40% mai mic de a face infarct în comparaţie
cu persoanele divorţate ori necăsătorite. (detalii aici). Un studiu făcut în
Statele Unite și publicat luna aceasta confirmă,
la fel ca o sumedenie de alte studii, că garanţia cea mai adecvată şi reală
împotriva sărăciei şi a abandonului e căsătoria. (detalii aici).
În 1965
Senatorul american Patrick Moynihan a publicat un studiu vast, care încă e citat frecvent de sociologi, intitulat The Break-up of the Negro
Family („Destrămarea familiei de culoare [în America] –
detalii aici). Conform studiului Moynihan, cauza principală a sărăciei negrilor
în America la vremea aceea era destrămarea familiilor de culoare, alcoolismul,
divorţul şi drogurile. Exodul din sărăcie, afirma el, impunea revitalizarea
căsătoriilor şi familiilor în rîndul populaţiei de culoare mai mult ca oricare
alt factor. Nu e de mirare că astăzi în bisericile populaţiei de culoare se
vorbeşte mai mult despre familie şi căsătorie şi împotriva promiscuităţii şi „diversităţii” sexuale decît
în celelalte biserici. Din anii ‘60 studiile privind corelaţia dintre căsătoria şi
familia intactă şi bunăstarea copiilor la toate nivele au devenit tot mai
numeroase şi toate, fără excepţie, continuă
să confirme acest adevăr universal. În 2015, de exemplu, un studiu
intitulat Family Structure a ajuns la aceeași concluzie: copiii crescuţi în familii intacte se dezvoltă cel mai bine şi armonios. Deci nu intervenţia statului ori educaţia
parentală sînt cheia succesului bunăstării copilului,
ci părinţii lui şi integritatea şi stabilitatea familiei şi căsătoriei. (detalii aici).
În Occidentul
zilelor noastre căsătoria şi familia naturale sînt văzute negativ şi sînt identificate
ca fiind cauza principală a nefericirii adulţilor şi a multor probleme cu care
se confrunta copiii şi adolescenţii. Nu tocmai. Perspectiva
aceasta, devenită dogmă a statului secular occidental, e greşită. După cum se vede, studii nenumărate continuă
să confirme că familia şi căsătoria naturale sînt soluţia – nicidecum
cauza! – multora dintre problemele cu care copiii şi
adolescenţii se confruntă. Căsătoriile statornice şi durabile sînt bunuri
sociale şi personale care contribuie la fericirea, stabilitatea, bunăstarea şi
dezvoltarea armonioasă şi de lungă durată a părinţilor şi copiilor. Statul
român are deci obligaţia să sprijine şi să fortifice instituţiile
garantoare ale bunăstării copiilor: familia şi căsătoria naturală.
În acest
sens, e bine ca România să se inspire nu din modelele
sugerate de SNEP, ci din altele. Dăm cîteva exemple recente. În
Danemarca a fost abolit divorţul instantaneu. Cuplurile trebuie să aştepte 90
de zile de la înregistrarea actelor de divorţ pînă la acordarea divorţului, tocmai pentru a le da soţilor ocazia să-şi re-evaluaze
simţămintele şi să se răzgîndească. În China, o provincie a instituit formulare
pentru cei care cer divorţ de a înţelege cauzele divorţului şi a-l
preveni. În Australia statul alocă anual milioane de dolari pentru
consilierea cuplurilor şi prevenirea divorţului. Acolo
divorţul cauzează daune de sute de milioane de dolari anual şi, în plus, îi afectează negativ pe copii.
Statele Unite fac la fel. În 2005 a fost înfiinţat The Ofice of Family Assistance (Biroul
de Asistența Familiei). Anual,
Biroul alocă 150 de milioane de dolari pentru prevenirea divorţului, întărirea
relaţiilor de cuplu şi rezolvarea amiabilă a disputelor din familii, pentru a preveni divorţul. Programul a fost un succes. Rata divorţului
în America a scăzut. Cuplurile sînt invitate să participe la cursuri voluntare
de îmbunătăţire a relaţiilor de cuplu. Un studiu tocmai publicat a examinat
funcţionarea acestui program în El Paso, Texas. Conform lui, la un an după ce
soţii au participat la cursuri, se înţelegeau mai bine, lucrurile mergeau mai
bine în familie, copiii erau mai fericiți, iar
împlinirea în viaţa de cuplu era mai satisfăcătoare. (detalii aici). (Va urma)
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu