REEDITAREA UNEI CĂRȚI REFERENȚIALE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Demostene Andronescu, 
Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, 

ediția a doua, îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, 
Ed. Manuscris, Pitești, 2018

PREFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA

„Reeducarea” este o noțiune anevoie de înțeles pentru cine n-a trăit experiența traumatizantă a comunismului; ba chiar e anevoie de înțeles și pentru cei ce au trăit doar experiența lui soft, de dincoace de zidurile închisorilor, nu și pe cea hard, consumată îndărătul lor, mai ales pînă spre jumătatea anilor ‘60.

Reeducarea ni se înfățișează ca o răsturnare diabolică a idealului creștin de metanoia (gr. μετάνοια, „schimbarea minții”). Creștinul credincios, prin osîrdie liberă și cu ajutorul harului dumnezeiesc, aspiră să se dezbrace de „omul cel vechi”, rob al păcatului și al morții (căci „plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), și să se îmbrace în „omul cel nou”, întrupat în Cel fără de păcat și fără de moarte, în Hristos, „Noul Adam”, în Care sîntem chemați să fim una, trecînd viața prin înviere, pentru ca „precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5, 21). Pe dos, comunismul ateu și materialist propune și el un „om nou”, dar unul fără memorie și fără transcendență, rupt de tradiție și de Dumnezeu, depersonalizat și masificat, „înnoit” nu prin exercițiul libertății, ci prin teroare fizică și psihică, exercitată de statul dictatorial, uzurpator al absolutului divin în ordinea pămîntească. Dacă „omul nou” al creștinismului se împlinește la intersecția umanului cu divinul, „omul nou” al comunismului se împlinește la intersecția bestialului cu diabolicul. E greu de apreciat dacă în ceea ce se numește în mod curent „fenomenul Pitești”, de pildă, a prevalat mai degrabă bestialitatea sau mai degrabă demonismul. În orice caz, dacă metanoia este „proiect” al dragostei divine, reeducarea ne apare ca „proiect” al urii satanice, confirmînd, poate mai mult decît orice altă oroare a istoriei recente, tragica profeție a controversatului Corneliu Codreanu: „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bol­şe­viza?” [1]. Bolșevismul, orice formă ar lua și oriunde s-ar manifesta, este, cu o evidență care sfidează metaforele, „partea diavolului”, întruchiparea modernă cea mai pregnantă – în termeni augustinieni – a acelei civitas terrena sive diaboli opusă cu înverșunare ireductibilă idealului închipuit de civitas Dei. Și cum legionarii lui Codreanu au reprezentat, cu plusurile și cu minusurile lor, „singura mișcare politică românească ce lua în serios creștinismul și Biserica” (Mircea Eliade [2]), nu-i de mirare că ei au fost principalii vizați de cei ce au conceput și au aplicat monstruosul experiment al reeducării.

În reeducarea de tip comunist, mai cu seamă așa cum s-a aplicat în închisori, „schimbarea minții” nu s-a vrut doar simplă „spălare a creierului”, ci reorientare perversă a lui spre divorțul activ al omului de propria lui „omenitate” și de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu.

De la sfîrșitul anilor ‘40 la începutul anilor ‘60, reeducarea a cunoscut felurite faze și forme, cum s-au străduit să arate cei care i-au studiat cu atenție istoria [3]. Memoria publică reține îndeosebi cele două ipostaze majore ale ei: cea inițială, de la Pitești (1949-1951), și cea finală, de la Aiud (1961-1964). De o violență și de o perversitate fără precedent în istorie și fără echivalent în tot lagărul comunist, Piteștiul a atras cu precădere atenția, încă de timpuriu (prima dezvăluire publică a experimentului, datorată lui D. Bacu [4], datează din 1963 [5], cînd temnițele politice încă nu se lichidaseră), iar bibliografia care s-a adunat între timp este impresionantă [6]. Despre Aiud s-a scris mai puțin (și adeseori doar tangențial), deși baza documentară, arhivistică și memorialistică, este enormă.

Cartea de față [7], aflată acum la a doua ediție [8], este cea mai bună radiografie de pînă astăzi a reeducării de la Aiud, avînd dublul avantaj de a fi scrisă de un participant direct la cele relatate și care se întîmplă să fie și un profesionist al istoriei.

Demostene Andronescu s-a născut la 3 decembrie 1927, în com. Cîmpuri, jud. Vrancea. O vreme copil de trupă, apoi „frăţior de cruce”, îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti. În 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972 (pe lîngă Academia Română), după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată („Mi se spunea «Depanatorul»”). Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici și cu comoara neprețuită a celor peste o sută de poezii concepute mental în anii de detenție). După eliberare, se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, pe numele de fată Victorița Eftimie, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. După 1989 (a participat activ la evenimentele din decembrie, ajungînd pînă în sediul fostului Comitet Central), devine membru al AFDPR și se consacră jurnalisticii (a fost timp de 20 de ani – 1991-2010 – redactor-șef adjunct al revistei lunare Puncte cardinale, unde au văzut treptat lumina tiparului și memoriile sale penitenciare [9]), iar în 1995 a debutat editorial [10] cu volumul de versuri Peisaj lăuntric (dedicat „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”), ilustrat de graficianul Ștefan Orth. Ulterior i-au mai apărut următoarele volume: Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009; De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, recenzii, Editura Christiana, București, 2011; Peisaj lăuntric. Versuri, ediția a III-a, Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014 (ilustrații: Cristina Stratulat), și ediția a IV-a, Editura Manuscris, Pitești, 2017, cu excelenta prefață a d-nei Marina Dumitrescu. Mai cunoscut ca poet decît ca publicist și memorialist, a avut, în anii din urmă, nenumărate apariții la radio și la televiziune, inclusiv în emisiunea „Profesioniștii” a d-nei Eugenia Vodă. Deși îl prefer și eu tot în ipostaza mai intimă de poet, cred că memorialistul merită la fel de multă atenție.

Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă aici nu este o simplă înşiruire de fapte cutremurătoare şi grăitoare prin ele însele, pe care autorul le-a trăit pe pielea lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora s-a informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri descriere nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică a faptelor şi a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize psihologice, morale, istorice şi politice. Personajele – victime sau călăi – au la rîndul lor o viaţă narativă aparte, sînt complexe şi adeseori paradoxale, îşi păstrează o marjă de taină insondabilă, întreţesută, derutant şi provocator, atît în ascendenţa, cît şi în descendenţa tragică a umanului. Portretele cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, profesorului George Manu şi prinţului Alexandru Ghica [Ghyka] (a se vedea capitolul „Grupul «recalcitranţilor»“). Nimeni nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest (un capitol se intitulează chiar „Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă!”), poate cu excepţia sistemului, atotputernic peste indivizi, funcţionînd ca o maşinărie infernală, ca un perpetuum mobile al ororii, şi întrecînd ameţitor puterea curentă de imaginaţie.

De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-şi desfăşoară analiza narativă cu un fel de rigoare despătimită, mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu să-şi aleagă cuvintele şi să-şi cîntărească expresiile, după o măsură etică a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei şi la o asemenea coerenţă interpretativă a ansamblului, în care fiecare parte este intim necesară întregului. Totul se preface într-o mare lecţie de istorie (vie nu numai prin trăirea nemijlocită, dar şi prin intensa re-trăire reflexivă), într-o valorificare paideică a suferinţei, de un creştinism sacrificial, dar niciodată ostentativ, caracteristic de altfel „sfinţeniei” concentraţionare – adevărat exerciţiu sui generis al raiului în adîncimile iadului.

Se va găsi, probabil, şi cine să-i reproşeze memorialistului, deliberat incomod, pe de o parte o aparentă concesivitate faţă de „cozile de topor” ale „puterii populare” (gardieni, torţionari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul Gheorghe Crăciun [11], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică faţă de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu încercaţii Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Nicolae Petraşcu. E, în realitate, numai efortul sincer şi dezinteresat de onestitate şi obiectivare, autoimpus din capul locului (a se vedea Introducerea) şi explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, şi prin aceea că autorul este istoric de formaţie [12]. Bun cunoscător al literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori polemizează urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul Petre Pandrea, sau intransigentul Ion Cârja), desfăşurînd o argumentaţie proprie riguroasă, conexată la experienţa vie, care ştie să nu se lase derutată de livresc.

Analiza „istorică” şi analiza „lirică” sînt cele două oglinzi paralele în care se reflectă demersul mărturisitor şi care, la o privire mai atentă, se completează fără să se trădeze şi fără să se substituie. În fond şi la urma urmelor, viaţa însăşi, mult mai comodă de comentat decît de trăit, este amestec indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximaţie, de sondabil şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo judecată îndoielnică, în spatele ei nu se află o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu sîntem grabnici s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andronescu mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi s-ar fi părut astfel, atunci nu m-aş fi angajat ca îngrijitor al ediției, pentru că ştiu bine că acestea nu sînt lucruri cu care să te joci nepedepsit.

Editura Manuscris se onorează reeditînd această carte de referință, iar autorul cred că poate avea cu prisosință sentimentul datoriei împlinite.

Răzvan CODRESCU

[1] Circulară din 30 mai 1936.

[2] Memorii, vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 26-27.

[3] Cf., de pildă, Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a „re­educărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964), Editura Christiana, Bucureşti, 2010.

[4] Dumitru Bacu (1923-1997), macedonean, el însuși deținut politic între 1949 și 1956, dar fără să fi trecut prin iadul de la Pitești (asupra căruia s-a documentat oral, de la martori direcți, în ultimii săi ani de închisoare – 1953-1956 – și în primii ani de după eliberare – 1956-1959).

[5] D. Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, Colecția Dacoromanica, Madrid, 1963 (mărturie redactată între 1958 și 1962), urmată de o primă traducere în limba engleză: The Anti-Humans. Students „Reeducation” in Romanian Prisons, „Soldiers of the Cross”, Eaglewood, Colorado, 1971, iar pe la jumătatea anilor 1970 citită în serial și la postul de radio „Europa Liberă”.

[6] Cf. lista bibliografică inclusă în D. Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu, ediția a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2011, pp. 257-263.

[7] Apărută inițial în același volum cu opera lirică a autorului: Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2009.

[8] Revăzută de autor și beneficiind în subsol de un bogat corp de note editoriale.

[9] Începînd din numărul 8-9/1993. Din păcate, o parte din ele au fost scoase într-un volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără ştirea autorului. Pentru ediția din 2009 (vezi mai sus) materialul a fost reelaborat, iar în ediția de față își capătă forma definitivă.

[10] La Editura Puncte Cardinale din Sibiu.

[11] Acesta – nota bene – apare zugrăvit asemănător şi în Memoriile lui Valeriu Anania (Editura Polirom, Iaşi, 2008, passim). Mult mai radical apare prezentat, la Demostene Andronescu, securistul Enoiu („Portretul fiarei la tinereţe”).

[12] Memoriile au şi cîteva anexe documentare de mare preţ, extrase din dosarele CNSAS şi grupate la sfîrşitul textului, care trimit spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o adică, memorialistul dovedeşte că ştie să fie – şi poate fi – necruţător şi cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură decît cu alții.