LUI EMINESCU

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  

  
«MAI-MULT-CA-POETUL»
   
Stihia lui de-a dreapta ne-a vegheat: 
avea o frunte cît un prag de lume, 
şi ochi stelari ca de-nceput de leat, 
şi un arhanghel strajă lîngă nume. 
  
Păstor era de gînduri şi de vise, 
pogorîtor din Vlahie cerească, 
şi inima lui singur şi-o deschise 
această una limbă românească. 
  
Ştiind prin codri tainice poteci 
şi peste creste drumurile lunii, 
venea din veac şi se ducea în veci, 
la cina lui de taină, cu nebunii…
   
Ci-n urmă, vai, crezînd a-l fi-nţeles, 
l-am ferecat în racla poeziei 
pe cel făr' de întoarcere trimes – 
pe Mihail, Luceafărul Pustiei! 

(Răzvan Codrescu,  
Răsăritenele iubiri.  
Fals tratat de dezlumire,  
Editura Christiana,  
Bucureşti, 2002, p. 87)

  
SFINX
  
Pios mi-avînt în largul frunţii tale 
firavă luntrea visului tîrziu 
şi lunec lin pe mările astrale 
spre ţărmul unde eşti de-a pururi viu.
  
Iertare-ţi cer, cu ce-a rămas din neam, 
că nu ţi-am fost nici unii pe măsură, 
că l-am ales pe Barabà şi te-am 
desfăşurat din manta ta augură.
  
De nu ne-ai fost trimis spre înviere, 
nu te purtăm cumva ca pe-un blestem? 
Cînd limba ta e plină de putere, 
se cade să te-ador sau să te tem? 
Cum şezi plecat pe dîmb stelar, în zare, 
tu însuţi pari un semn de întrebare...
   
(Răzvan Codrescu,  
Rug aprins.  
O sută de sonete şi false sonete,  
Editura Christiana,  
Bucureşti, 2008, p. 58)

  
BĂDIA MIHAI 

Bădia Mihai a uitat să mai moară 
şi calea a luat-o, prin codri, spre cer, 
cu dorul arcuş şi cu visul vioară, 
să-şi cînte iubirea de ţară stingher. 

Zic fagii, privindu-l miraţi pe coline:  
„Ce mare-i Bădia şi neamul – ce mic!”. 
Dar brazii, ce văd mai de sus şi mai bine: 

„Bădia e neamul!” – se pleacă şi zic

Arcuş şi vioară ce sînt decît cruce? 
Şi-a ei nebunie sînt visul şi dorul, 
iar cel care viu în spinare le duce 
ne este întîi şi pe veci Rostitorul.

Și an după an, și mai viu, și mai mare, 

el iarăși se naște, și-n ceruri, și-n noi,

etern ca iubirea, mușcînd din uitare,
cu-n ochi înainte și altu-napoi.

Şi piară tot neamul lovit de urgie, 
şi piară-ncleștată şi gura de rai, 
de tot şi de toate va da mărturie, 
la ceasul dreptăţii, Bădia Mihai! 

(Răzvan Codrescu,  
în revista Rost. anul X,  
nr. 110, iunie 2012, p. 29) 


DE VEGHE
  
Stă Eminescu, drept, în verbul lui,
de veghe unei ţări ce nu-l mai ştie
şi unui neam căzut din poezie
în proza-n care loc de vise nu-i. 

E rana noastră cea de-a pururi vie, 
durerea tuturor şi-a nimănui,
în lemnul crucii cel mai groaznic cui 
şi-n bezna morţii cea mai grea stihie. 

Precum iubirea ori lumină lină 
ne-o fi cîndva, ori bici de foc cumplit, 
aşa ne-a fost şi el din cer menit 
să fie stîlpul nostru de lumină 
sau cea mai rea ţepuşă dinapoi 
atunci cînd firea se sminteşte-n noi.
   
(pe Blogul lui Răzvan Codrescu. 
15 ianuarie 2015)