Am primit și dau mai departe...
Precizări
introductive
Securitatea şi
suveranitatea naţională sînt valori fundamentale, pe care le preţuim şi
promovăm. Nu ne este indiferent de ce se întîmplă în jurul României ori în
Uniunea Europeană privind securitatea noastră. Aniversarea celor 100 de ani de
la Revoluţia bolşevică continuă să suscite multe comentarii sau opinii şi din
acest punct de vedere. Adăugăm şi noi încă unul, sperăm ultimul, întrebînd dacă
şi în ce măsură ar trebui să ne fie teamă de Rusia, fie a lui Putin, fie a
celor care vor veni după el. Formulăm comentariul din perspectiva aceasta
pentru că, privită în ansamblu, istoria Rusiei dă de înţeles că omul care e în
Kremlin e irelevant. Istoria Rusiei pare a fi călăuzită şi direcţionată de un
spirit al istoriei – geist,
cum îl numea Hegel – care îl face pe omul din Kremlin, fie el dictator, tiran
ori om politic ales democratic, irelevant, iar pe Rusia să aibă relaţii de
confruntare cu vecinii ei aproape în permanenţă. Aşa au fost relaţiile Rusiei
şi ale Uniunii Sovietice cu vecinii lor vreme de mai bine de cinci sute de ani,
atît în Occident, cît şi în Sud şi în Orient, şi nu există indicii ori speranţe
că starea perpetuă de conflict şi tensiune a Rusiei cu vecinii ei va înceta curînd.
Mai degrabă ne-am putea aştepta la continuarea conflictelor şi a tensiunilor în
viitor şi ca răspunsul marilor puteri să fie doar sub forma unei politici de conflict management. Deci la ce
s-ar putea aştepta Europa, dar mai ales România? E Rusia un duşman permanent al
nostru? Ar putea România transforma Rusia într-un prieten? Ce zic experţii?
Un lucru e cert
şi în funcţie de el securitatea noastră naţională va continua să fie afectată:
sute de ani Rusia a fost o putere regională şi mondială, un statut care nu va
dispărea peste noapte. Rusia a fost o putere vreme de mai bine de 500 de ani,
încă este şi va continua să fie. Totdeauna cînd Rusia a făcut primul contact cu
vecinii ei, ea făcut-o cu sabia în mînă. Atît în Occident, cît şi în Orient. În
Orient, ruşii au făcut primul contact cu vecinii lor chinezi în veacul XVI, cînd
un corp expediţionar rusesc a ajuns la Amur, marele rîu care separa Rusia de
China. Pe malul celălalt ţărani chinezi lucrau în linişte în orezării. Ruşii au
trecut rîul şi i-au măcelărit. Aşa a fost atunci şi tot aşa a fost şi după
1917.
Acum 100 de ani
Rusia a fost zguduită de două revoluţii, dintre care a doua, Revoluţia bolşevică,
a schimbat nu doar Rusia, afectînd un spaţiu geografic imens (de la Nistru pînă
la Vladivostok), ci întreaga lume. În anii ‘20 Mongolia a devenit al doilea
stat comunist din istorie, iar în anii ‘40 jumătate din Europa a devenit
comunistă, inclusiv partea estică a Germaniei şi mai jumătate din Austria (pînă
în 1955, cînd trupele sovietice s-au retras de acolo). În anii ‘50 comunismul
s-a extins în China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Laos, iar în anii ‘70, după
prăbuşirea colonialismului portughez, în Africa, unde regimuri
marxist-leniniste au ajuns la putere în Agola şi Mozambic, iar apoi și în
Etiopia. Acţiunile militare directe ale Africii de Sud împotriva regimului
marxist-leninist din Angola au împiedicat expansiunea comunismului în sudul
Africii (Namibia şi Rhodesia – Zimbabwe), iar în Mozambic acţiuni militare
indirecte, făcute prin intermediul lui Renamo, au dus la prăbuşirea regimului
marxist-leninist de acolo în anii ‘80. Regimuri marxist-leniniste au fost
instaurate, tot în anii ‘70, în Nicaragua şi în Grenada, iar acţiuni militare
şi teroriste comuniste au fost declanşate şi continuate vreme de decenii în
Colombia, Venezuela, Bolivia, Argentina, Brazilia, Uruguay, Peru. Lista este
lungă. Doar anul acesta s-a încheiat războiul civil din Colombia, început în
anii ‘50 de comuniştii care cu timpul s-au transformat în traficanţi de
droguri.
Exemplele
acestea confirmă că în cei 100 de ani de comunism acesta s-a extins asupra unui
spaţiu geografic vast, ocupînd cel puţin o treime din suprafaţa pămîntului şi o
treime din întreaga populaţie a lumii. Nu e de mirare că în anii ‘70 Brejnev şi
Ceauşescu preziceau că mondializarea comunismului şi prăbuşirea capitalismului sînt
inevitabile. Prăbuşirea comunismului sovietic în 1990, însă, nu a fost
capitolul final al comunismului. Imperiul comunist inaugurat acum 100 de ani
încă există şi încă domină o zonă geografică imensă a lumii, în special China,
şi stăpînește peste un miliard şi jumătate de fiinţe umane, în majoritate chinezi,
dar şi coreeni sau cubanezi. Imperiul comunist, însă, nu e un sistem politic la
putere în doar trei ţări ale lumii. El încă există, fiind ancorat în minţile a
milioane de oameni din afara acestor țări, în Europa Occidentală, America de
Nord şi America de Sud. Visul comunismului şi nostalgia după comunism nu au
murit. De aceea comunismul va continua să fie un pericol. Aceasta este, pe
scurt, moştenirea prezentă a Revoluţiei
bolşevice.
O Rusie în
expansiune
înainte şi după
1917
E de înţeles
deci de ce nouă, românilor, şi tuturor est-europenilor, ne-a fost teamă de
Rusia – şi încă ne este. Tancurile ruseşti se află la 100 de kilometri de Prut,
mai aproape decît oricare dintre ţările membre ale Uniunii Europene. Întrebarea
este însă dacă astăzi Rusia are capacitatea ori intenţia de a lansa o invazie a
Europei. Răspunsul la ambele întrebări, ne asigură experţii, este negativ, dar
trebuie pus într-o perspectivă istorică.
Vreme de 500 de
ani Rusia a urmărit o politică externă ambiţioasă, dar care întotdeauna a fost mai
mare decît capacitatea ei economică şi militară de a o aplica ori impune. Începînd
cu Ivan cel Groaznic, în secolul XVI, Rusia s-a extins teritorial într-un ritm
de 80 de kilometri pătraţi pe zi, ajungînd să stăpînească o şesime din întreaga
suprafaţă a pămîntului. În 1900 Rusia era cea mai mare ţară din lume ca
suprafaţă, iar economia ei – a patra ori a cincea din lume. Populaţia ei
creştea cu 2 milioane pe an, din care 80% erau ţărani. Numeric vorbind, avea
cea mai mare armată din lume, dar armata era folosită aproape în permanenţă ca să
menţină ordinea internă, era prost dotată, iar cînd a izbucnit Primul Război
Mondial Rusia avea mai mulţi soldaţi decît arme. În 1990 Rusia era cel mai mare
producător agricol din Europa, dar venitul pe cap de lucuitor era de doar 20%
în comparaţie cu al britanicilor şi de 40% cu al germanilor. Vîrsta medie a
ruşilor era de 30 de ani, mai ridicată ca în India (23 de ani), dar cu mult mai
joasă ca a britanicilor (52 de ani), a japonezilor (51 de ani) ori a germanilor
(49 de ani). Doar 33% din populaţia Rusiei era alfabetizată, mai puţin decît
populaţia întregii Mari Britanii în secolul XVIII.
Rusia a cunoscut
trei perioade de ascensiune. La începutul secolului XVIII Petru cel Mare i-a
înfrînt pe suedezi, transformînd Rusia într-o putere europeană cu acces la
Marea Nordului. În timp, Finlanda a ajuns sub stăpînire rusă. După 100 de ani,
la începutul secolului XIX, Rusia l-a înfrînt pe Napoleon, transformîndu-se în
arbitru politic care a decis soarta Europei împreună cu celelalte puteri
europene. 100 de ani mai tîrziu, Rusia a devenit un stat comunist, a adus
contribuţii majore la distrugerea nazismului în Europa, devenind puterea
dominantă în Europa la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi o
putere mondială. Rusia a rămas în inima Europei pînă în 1990. La asta se poate
adăuga şi contribuţia deloc neglijabilă a Rusiei la prăbușirea Imperiului
Otoman, în ciuda sprijinului acordat otomanilor de Marea Britanie şi Franţa, ceea
ce a transformat Rusia într-un arbitru al deciziilor geo-politice din sud-estul
Europei.
Dar Rusia a şi
pierdut. A pierdut Războiul Crimeei din 1853-1856, Războiul Ruso-Japonez din
1904-1905, Primul Război Mondial (inclusiv Basarabia) şi Războiul Rece. Întreg
teritoriul estic al Europei, de la Finlanda la Marea Adriatică, a fost pierdut.
Iar cînd, în anii ‘80, puterea economică a Rusiei a slăbit, Rusia a pierdut
conflictele militare din sudul Africii şi din Afganistan. Bătălia de la Cuito
Cuanavale, din sudul Angolei, din anii ‘80, indecis[ cum a fost, a pus capăt
ambiţiilor ideologice şi teritoriale ale sovieticilor şi cubanezilor în Africa.
Cauza tuturor acestor insuccese a fost economia sovietică slabă. Economia a
continuat să fie slabă pînă astăzi, din care cauz[ Rusia rămîne incapabilă să
promoveze pînă la capăt o politică militară agresivă. Cel puţin asta afirmă
experţii.
La ce ne putem
aştepta, deci, în viitor? La inabilitatea continuă a Rusiei, zic experţii, de a
urmări scopuri militare ambiţioase. Prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991 s-a
lăsat cu pierderea a peste 3 milioane de kilometri pătraţi de teritoriu (mai
mult decît întregul teritoriu al Uniunii Europene!). Rusia a pierdut zona
tampon dintre Uniunea Sovietică şi Europa Occidentală o dată cu integrarea
Europei de Est în NATO şi în Uniunea Europeană. Ceilalţi vecini ai Rusiei –
Ucraina, Georgia, Azerbaidjan – preferă cooperarea cu NATO privind securitatea
naţională. Cu toate acestea, Rusia continuă să fie cea mai mare ţară din lume
ca suprafaţă, dar puterea ei economică e slabă şi slăbeşte de la an la an. În
dolari constanţi, dacă în 2013 produsul interior brut al Rusiei a fost de 2
trilioane de dolari, astăzi e în jur de doar 1,2 trilioane, aproape identic cu
produsul interior brut al Australiei.
Economia Rusiei constituie doar 1,5% din
economia mondială şi e de 15 ori mai mică decît economia Statelor Unite.
Dar Rusia e şi
cea mai coruptă dintre ţările dezvoltate, ceea ce-i face pe experţi să creadă
că cea mai mare ameninţare pentru Rusia e din interior, nu din afară.
E posibil ca
Rusia să se transforme radical şi să devină parte a Uniunii Europene?
Posibilitatea aceasta nu e iminentă, zic comentatorii, şi ar fi greu de
realizat. Rusia continuă să se autodefinească, la fel ca și Statele Unite, ca
fiind o civilizație aparte, care nu doreşte să se integreze cu alte civilizaţii,
din teama de a nu-şi pierde propria identitate. Ceea ce e de înţeles. Le-a luat
francezilor şi germanilor cîteva decenii pentru a trece peste orgoliul naţional
şi a forma axa de care atîrnă Uniunea Europeană în prezent. Britanicilor le-a
luat şi lor cîtva timp să facă la fel, dar anul trecut au decis să abandoneze
idealul european, optînd pentru reîntoarcerea la identitatea lor britanică
multiseculară. Spre bine ori spre rău. Rusia pare să urmeze aceeași
traiectorie, preferînd o orientare politică şi economică mai mult spre China şi
Japonia, țări şi civilizaţii care nu urmăresc integrarea politică, economică
ori axiologică. Din această perspectivă, experţii caută să ne liniştească.
Rusia zilelor noastre nu e o putere mondială ori un stat revoluţionar cu
ambiţii globale. În Europa, Rusia s-a obişnuit cu pierderea Ţărilor Baltice,
dar doreşte să-şi manifeste influența în fostele țări comuniste ale Europei de
Est.
Ce-i de făcut
atunci? Izolarea Rusiei, zic experţii, nu este o opţiune viabilă. Răbdarea e.
Mai devreme ori mai tîrziu, zic ei, Rusia lui Putin îşi va epuiza sentimentele
şi resursele anti-occidentale. Rusia e slabă în raport cu Statele Unite.
Administraţia Trump a început să re-înarmeze SUA, să repună în funcţiune
submarinele retrase din marina americană de Administraţia Obama şi să
intensifice prezența armatei americane în Europa de Est, inclusiv în România.
Ar fi aceste trupe şi armamentele americane suficiente pentru a stopa o invazie
militară rusă? Probabil că nu. Dar Rusia nu are capacitatea să-şi menţină
prezența militară în Europa aşa cum a făcut-o înainte de prăbuşirea
comunismului. Rusia va continua să facă gălăgie, să ameninţe, să facă
declaraţii belicoase la adresa vecinilor ei, dar capacitatea ei de a acţiona
militar va continua să fie una scăzută, economia ei va continua să slăbească,
nivelul de trai va continua să rămînă mediocru. Experţii propun o politică de wait
and see, adică de monitorizare continuă a Rusiei, cu anticiparea că
Rusia se va domoli. Russia will remain
not another necessary crusade to be won but a problem to be managed („Rusia
nu va continua să fie o cruciadă de cîştigat, ci o problemă de administrat”).
NATO nu ne poate
apăra de Rusia
Chiar dacă Rusia
ar fi în măsură să lanseze operaţiuni militare în Europa, NATO nu ar putea să
ne apere. Asta e concluzia unui document „secret” întocmit de NATO și a ajuns
în mîinile jurnaliştilor în vara acestui an (vezi aici).
Întocmit de Comandamentul Suprem al NATO, concluzia raportului este că
abilitatea logistică a NATO de a contracara o invazie militară a spaţiului
european s-a atrofiat după terminarea Războiului Rece (NATO's ability to logistically support rapid reinforcement în the
much-expanded territory covering [Europe] hîş been atrophied since the end of
the Cold War). Un exemplu citat de comentatori e din 18 iulie, cînd un
convoi militar american a fost ţinut la graniţa României cu Bulgaria o oră şi
jumătate pentru verificarea actelor şi a armamentelor.
Atrofierea NATO nu
se manifestă doar la nivel birocratic, ci mai ales la nivel militar. Lipsesc
tancurile puternice, drumurile solide care să permită tancurilor grele să
treacă peste ele, podurile mari şi puternice, trenurile cu capacităţi mărite de
transport al materialului militar, avioanele de transport militar de rază
lungă. Deficiența principală e însă inabilitatea de aprovizionare rapidă a
trupelor. După 2003 s-a produs un declin brusc al capacităţii militare a NATO
de a contracara o posibilă agresiune armată a Rusiei. Înainte de prăbuşirea
comunismului în Uniunea Sovietică, NATO avea în posturile de alertă permanentă
23.000 de soldați, plus cîteva sute de mii de soldaţi americani staţionaţi în
diferite ţări ale Europei. Între 1952 şi 2003 NATO a avut un birou special pentru
transportul materialului militar din America în Europa. Zilnic, pînă în 1990,
un centru de comandă american din Norfolk, Virginia, pregătea armata americană
pentru a contracara un atac sovietic (ori al Pactului de la Varşovia) în
Europa. Pînă în 2011, însă, numărul de soldaţi în alertă permanentă a ajuns la
doar 13.000, iar anul acesta la doar 6800. Cu alte cuvinte, în prezent în
întreaga zonă NATO doar 6800 de soldaţi se află în stare de alertă permanentă
pentru a contracara un eventual atac rusesc.
Experţii
recomandă liderilor europeni să ia în serios deficienţele militare cu care se
confruntă NATO. Nu au trecut nici măcar 4 ani de cînd Rusia a anexat Crimeea şi
Europa e mai puţin pregătită militar astăzi pentru a înfrunta o invazie rusă decît
acum 4 ani. Anexarea Crimeei a luat NATO prin surprindere. Multe submarine
ruseşti care intră în Atlantic nu sînt depistate de NATO. Chiar în toamna
aceasta Administraţia Trump a anunţat că vrea să formeze un nou centru de
comandă militară în Europa, cu 2000 de soldaţi. Invitată să-l găzduiască,
Germania a răspuns că... se gîndeşte, iar Polonia că îl vrea cît de curînd.
Oricum, anexarea Crimeei trebuie să dea Europei şi Alianței Nord-Atlantice de gîndit.
Nu se mai vorbeşte despre Transnistria – un conflict îngheţat, pe care NATO nu
este capabil să-l dezgheţe. Acum ştim de ce. Ce ar împiedica Rusia să anexeze
întreaga Moldovă? În doar 24 de ore? Ar putea oare NATO preveni acest scenariu
militar? E îndoielnic.
ALIANŢA
FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr.
12, sector 4, Bucureşti
Ţel.
0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu