2. TAINA MIRUNGERII
Mirungerea
(gr. to miron chrisma, lat. unctio) sau ungerea cu Sfîntul Mir se săvîrşeşte
îndată după Botez, la îmbrăcarea în straie curate. Cu o „pană” muiată în Sfîntul
Mir, preotul îi unge celui botezat fruntea, ochii, nările, gura, urechile,
pieptul, mîinile şi picioarele, rostind: „Pecetea darului Sfîntului Duh”.
Celui uns cu mir i se dau astfel darurile Sfîntului Duh, care îl întăresc în
credinţa şi în viaţa creştinească, al cărei scop este mîntuirea sufletului şi
moştenirea împărăţiei cereşti.
Mirungerea
își are originea în pogorîrea Duhului Sfînt asupra lui Iisus, la Botezul Său în
apa Iordanului: așa cum Hristos a fost „uns cu Duhul Sfînt”, devenim și noi,
prin mirul sfințit de pogorîrea Duhului, „unși” sau „hristoși”, în sensul de
adevărați și deplini creștini: „Acum ați devenit hristoși prin punerea pecetei
Duhului Sfînt și ați primit tot ce era prefigurat, deoarece voi sînteți «icoane
ale lui Hristos»” (cf. Cateheza
mistagogică, III, 1-5).
Sfîntul şi Marele Mir se pregăteşte din untdelemn şi din
alte materii, bine mirositoare, şi se sfinţeşte de către arhierei la Liturghia
din Joia Mare.
Precedată de Botez și urmată de Euharistie, Mirungerea
face parte din „Tainele de inițiere”, ce alcătuiesc un tot sacramental.
Botezul este unic, nerepetabil, însă Mirungerea se
poate repeta, dacă cel botezat a căzut cumva de la dreapta credinţă, dar se
pocăiește și revine la ea.
Cum spuneam, Botezul poate fi săvîrşit şi de un mirean,
asupra cuiva în pericol să moară nebotezat pînă la găsirea unui preot. Mirungerea, însă, nu poate fi săvîrşită decît de preot, fiindcă
Sfîntul şi Marele Mir se repartizează de către episcopi numai și numai preoţilor. De aceea, dacă cel botezat mai are zile, va trebui să i se ceară unui preot săvîrşirea acestei Taine,
ca rînduiala să fie deplină.
Este cunoscut și lămuritor cazul botezării în închisoarea
comunistă de la Jilava (15 martie 1960) al lui N. Steinhardt, viitorul monah
Nicolae de la Rohia, săvîrșită de părintele deținut Mina Dobzeu („La repezeală – dar cu acea iscusinţă
preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina
rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în
cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă
botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am
spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă
viermănoasă şi din duh rapid”), dar desăvîrșit ulterior, cînd condițiile au
permis-o, prin Mirungerea
ce a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti („Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi
fără de cufundare în apă, şi fără de Mirungere. Dar dacă voi ajunge să scap din
închisoare cu bine, urmează, pentru Taina Mirungerii, să mă prezint la un preot
al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi
apoi să mi-l reamintesc...“ – N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. 2008, pp. 167-169).
De regulă, însă,
Mirungerea, la ortodocși, se face imediat după Botezul pruncului. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu