Relația maestru-discipol:
între continuitate și discontinuitate
Tema propusă de organizatorii Colocviului este
foarte generoasă și acoperă, în cazul unor abordări atente, variate zone
multidisciplinare, pornind de la cultură, educație, antropologie, pînă la chestiuni
legate de identitate etnică, religie sau politică. PATER ET FILIUS invită, prin extindere, la diverse abordări cu o
deschidere polisemantică stimulatoare. Vom încerca să ne oprim la relația maestru – discipol și mai cu
seamă la faptul că aceasta nu înseamnă doar un proces mecanic în care sînt
implicați trei factori: maestrul, învățăturile lui și discipolul, ci un proces
mult mai complex și nu doar unidirecțional.
Istoria culturală a omenirii este o succesiune de
filiații și legături strînse, în ordine cronologică, dinspre maeștri spre elevi,
de la o școală de gîndire spre alta. Dar această relaționare nu este unidimensională,
nu este o curgere lină, ci, dimpotrivă, cel mai adesea presupune o dinamică nu
lipsită uneori de tensiuni.
Există factori comuni în relația dintre maestru și
discipol în practica religioasă, ca și pe terenul filosofiei și al culturii în
general. Scenariul este același, calea este asemănătoare, multe dintre metode sînt
comune, dar ceea ce diferă este conținutul. Relația dintre maestru și ucenici
în religie se bazează pe credință, deci pe o acceptare deplină a doctrinei și
implicit a maestrului. Ezitările sau nedumeririle învățăceilor, dacă avem în
minte ceea ce ne spun Evangheliile, sînt zdruncinate în primul rînd de exemplul
Învățătorului Iisus, și în același timp
de numeroasele pilde sau parabole care îi pun pe cei ce aveau să devină
apostoli să încerce să spargă aparențele paradoxurilor pentru a ajunge la
miezul doctrinei. Dar mai cu seamă, așa cum spunea cîndva Părintele Galeriu,
relația dintre învățător și ucenic (inclusiv cea dintre duhovnic și fiul său
spiritual) se bazează pe comuniune în Duhul Sfînt.
În Grecia antică, maestrul crea în jurul său un
spațiu de convivialitate incitantă, stîrnea interesul unui cerc de discipoli.
Raportul dintre maestru și discipoli nu ațipea într-o rutină convențională, ci
dimpotrivă crea permanent o tensiune stimulatoare și provocatoare. Personalitatea
crează autoritatea, cum bine se spune, astfel că, în toate cazurile – fie că
vorbim de Socrate, de Pitagora, de Platon sau Aristotel sau de școlile neoplatonice – maestrul era acceptat
și căutat datorită dimensiunii sale intelectuale și umane cunoscute și
respectate.
Maestrul se află la răscrucea unde își caută drumul –
sau este rătăcit – ucenicul. El nu numai că îi arată acestuia direcția, calea
pe care s-o apuce, dar îl și însoțește. Adesea îi provoacă dificultăți de
parcurs, pentru ca, din rezolvarea lor, ucenicul să ajungă să înțeleagă sensul
general profund al unui fenomen. Ucenicul își potrivește pașii cu cei ai
îndrumătorului său, îl urmează și i se încredințează. Potrivit informațiilor
ajunse la noi, adepții școlii epicureene se străduiau să-i semene maestrului
chiar și fizic, dar mai cu seamă
încercau să atingă perfecțiunea interioară a acestuia. Maestrul își exercită
astfel capacitatea formativă asupra celor care-l urmează în mod direct sau
indirect. Esențială rămîne stabilirea unui raport de totală încredere și
prietenie, chiar de colegialitate respectuoasă. Conștient de atașamentul
pasionat al emulilor săi, un maestru adevărat își exercită influența prin
stimularea capacității formative a discipolului, antrenîndu-i spiritul critic,
discernămîntul. Absența spritului critic, a intensității căutării dialectice ar
amorți potențialul creator al întregului grup. Comunitățile filosofice din
vechime creau o confraternitate alcătuită sub orizontul cunoașterii, al
stimulării libertății de spirit. Seneca spunea, referindu-se la grupul care se
formase în jurul lui: „să ducem o
viață mai presus decît lumea, dar nu
opusă ei”.
Însă și extremele pot fi atinse intens și dramatic:
nu de puține ori în istoria ideilor și a personalităților culturale, de la
fidelitatea neștirbită s-a ajuns la rivalitate deschisă între un maestru și un
discipol, drumul de la atașamentul total și aproape necondiționat la ruptura
violentă se poate parcurge rapid. In
astfel de cazuri divorțul nu are la bază doar o anecdotică marginală care face
apel la amănunte biografice, ci ține seama îndeosebi de imperativul unei
creșteri interioare independente a discipolului. Este bine cunoscut episodul în
care Sfîntul Francisc din Assisi se dezbracă de haine în piața publică, renunțînd
la moștenirea și cariera pe care i-o pregătise tatăl său, un bogat negustor de
postavuri, pentru a da ascultare unei chemări mai înalte, dedicîndu-se exclusiv
lui Hristos. El renunță la o filiație naturală pentru a se dărui uneia
spirtuale. Lărgind semnificația acestui episod, reamintim expresia latină Amicus Plato, sed magis amica veritas, întrucît
se potriveșete foarte bine pentru susținerea ideii că și în cazul despărțirii
de maestru, avantajată rămîne investigația, cercetarea adevărului sau căutarea
mîntuirii.
Într-un studiu profund care abordează această
tematică, intitulat Modelul Antim și
Modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală (Ed. Humanitas,
București, 2015), doamna Anca Manolescu face o cercetare diacronică asupra
felului în care au luat naștere și au lăsat o amprentă puternică în timp
diversele modele de viață intelectuală și spirituală. E vorba de paradigme purtătoare
de destine individuale și mai ales de grup, de exemple de exerciții prin care
se face tatonarea și investigarea adevărului. Sînt pilde ale unor împreună - căutări
cu împletire de destine, de comuniuni și
experiențe participative. Faptul că în centrul atenției autoarei se află
două experiențe românești nu face decît să confirme că, în epoci și în locuri
diferite, anumite forme de comuniune spirituală se constituie în cadrul unor grupuri
sociale chiar și în perioade istorice potrivnice stimulării culturii și
libertății intelectuale.
Și în epoci mai îndepărtate diversele colectivități
constituite în jurul unui mentor erau nuclee de vibrație intelectuală cunoscute
doar de cercul celor interesați, fără să fie total ignorate în Cetate. Anumite
caracteristici ale acestor grupuri sînt comune. Discipolul trebuie să fie
convins de valoarea maestrului, îi apără concepția și ideile acestuia încercînd
să le dezvolte. Ba chiar consideră că este datoria lui morală să fie
continuatorul gîndirii celui pe care și l-a ales drept călăuză. Atașamentul
față de ideile maestrului îmbracă uneori forma unei admirații nedisimulate. Dar
procesul acesta intelectual și psihologic nu este întotdeauna simplu.
Discipolul nu se transformă doar într-un epigon care repetă niște idei pe care
și le-a făcut proprii. Dimpotrivă în lumea reală și în istoria cunoașterii sînt
reținute numele acelor personalități care pornind de la un model, nu au ezitat să abordeze
critic ideile maestrului, încercînd să le depășească printr-o viziune proprie. Un
maestru în devenire exercită o anumită fascinație asupra celor care se apropie
de ideile sale. Această fascinație nu rezultă neapărat dintr-o demonstrație
uneori cabotină a unor calități oratorice și de persuasiune, ci provine în majoritatea
cazurilor din simplitate și mai ales din profunzimea trăirilor și a ideilor.
În cazul grupului de la Păltiniș, amintit deja,
membrii acestuia „se regăseau firesc în
aceeași atmosferă alcătuită din rigoarea gîndului și libertatea lui” (Anca Manolescu,
op. cit., p. 117). Dar nu numai
membrii activi ai grupului au profitat de această capacitate formativă, ci și
alte persoane care roiau în preajmă, și care îl tratau pe filosoful retras în
munte ca pe „un duhovnic laic” (ibidem. p. 144). Alteori în istorie cercul nu se stabilea
fizic, ci se crea prin corespondența dintre maestrul ce își rezerva un rol
hermeneutic și cei care îi așteptau sfaturile, îndrumările, îi acceptau
observațiile sau corecturile. Ce altceva sînt epistolele apostolilor către primele
comunități creștine? Și la fel au fost în antichitatea precreștină scrisorile
lui Cicero sau ale lui Epicur către cei care le cereau sfatul.
Relația pe care o stabilește maestrul în raporturile
cu discipolii trebuie să se bazeze pe încredere, onestitate și deschidere. El
se va strădui să stimuleze interesul acestora pentru ceea ce el a dobîndit, dar
în același timp să le încurajeze propria lor creativitate și simțul critic.
Altfel el se înconjoară de un cor de adulatori, care în loc să-i stimuleze
propriul drum și propriile căutări nu vor face decît să creeze în jurul său un
halou de tămîieri și temenele slugarnice. Un maestru adevărat poate cere
loialitate și fidelitate din partea discipolului. Dar acestea nu ar trebui să
se transforme în obediență și aliniere necondiționată la opiniile sale.
În filosofia greacă antică, Socrate nu se simțea
bine decît înconjurat de elevii săi pe care îi provoca, prin metoda maeutică,
să desfacă împreună sensurile aparente ale lucrurilor și faptelor pentru a
ajunge la esența acestora. Socrate avea iscusința să pătrundă în identitatea
ascultătorului și, simulînd neștiința, să-l îndemne pe acesta să scormonească
împreună în căutarea adevărului. „Ironia socratică” era tocmai această formă de
a disimula înțelepciunea, adîncimea gîndului, în spatele unei aparente
ignoranțe. Dacă Socrate este figura maestrului care se amestecă, simulează
postura elevului, în istoria gîndirii sînt citate și exemple la polul opus în
care maestrul își construia pentru sine un piedestal înalt sau o aureolă
apropiată de a zeilor. Apollonius din Tiana, ca și Pitagora, au fost două
dintre aceste figuri de oameni excepțional de inteligenți și creativi, dar care
au avut, față de discipolii lor, atitudinea unor semizei coborîți printre
muritori. In schimb, Aristotel și-a asumat rolul modest de învățător, pentru
a-i deveni călăuză în toate zonele cunoașterii din epoca sa, fiului regelui Filip al II-lea, nimeni altul
decît Alexandru cel Mare.
Să nu ne limităm doar la exemplele invocate pînă
acum. Căci în ideea filiațiilor, care este tema acestui colocviu, este cuprins
și magisteriul școlii. O clasă de elevi, este în mic un laborator de creștere
în și pentru cunoaștere a generațiilor tinere. Ca și în cazul grupurilor
filosofice, relația din domeniul educativ se bazează pe o asimetrie care
predispune la o anumită distribuire a rolurilor. Este admisă premisa că cel
care predă știe mai mult, îl depășește prin știință acumulată și experiență pe
cel care se află în postura de a recepta. Mai cu seamă în fazele mai avansate
ale procesului de învățămînt, pedagogiile moderne recomandă o apropiere
dintre cei doi actori, o diminuare a
polarității, nu doar printr-o mascare tactică de către profesor a felului în
care atrage spre cunoaștere pe elev sau student, ci prin stimularea
interacțiunii. Așadar în raporturile maestru-discipol, înțelese la modul
general, maestrul nu produce niște clone
ale sale. In școli, continuitatea conține în sine o discontiunitate prin faptul
că în acest laborator al cunoașterii fiecare își croiește ulterior drumul
propriu pe baza unui algoritm de priorități pe care singur și-l construiește.
Pe alt plan, același lucru se întîmplă în istoria artelor
plastice, bunăoară. In Italia preranascentistă și renascentistă fiecare dintre
orașele importante din peninsulă deținea, prin generozitatea unor mecena
luminați, cel puțin un mare atelier în care un maestru avea pe lîngă sine o
mulțime de ucenici. Giotto nu ar fi fost numele pe care îl cunoaște istoria
picturii dacă nu ar fi fost descoperit, așa cum susțin biografii săi, de
Cimabue care l-ar fi văzut pe cînd copilul
Giotto desena cu o mare precizie pe cînd păștea oile. In atelierul acestuia avea
să deprindă toate secretele artei cel care avea să picteze mai apoi frescele
din Capella degli Scrovegni și din Basilica Sfîntului Francisc din Assisi și să
marcheze o mare cotitură în arta picturală care precede renașterea, făcînd
trecerea de la arta bizantină a Evului Mediu tîrziu la cea umanistă și realistă
a epocilor următoare.
Un alt exemplu. Michelangelo Bunarroti a fost admis
încă de la 14 ani în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, datorită protecției de
care s-a bucurat din partea membrilor familiei Medici, care i-a oferit și o
educație filosofică în școala neo-platonică de la Florența, întrucît văzuseră
în artistul adolescent geniul creatorului. După stagiul de învățare a tainelor
meseriei, Michelangelo și-a asumat cu talent propriul destin artistic, deși
alți colegi de-ai lui au rămas simpli imitatori ai maestrului lor.
Dacă aproape întreaga cultură occidentală s-a
construit mai cu seamă pe ideea continuității, în Occidentul modern și-a făcut
loc treptat și tot mai insistent ideea că un gînditor, artist sau creator de
orice fel poate fi recunoscut și omologat ca atare doar atunci cînd se
depărtează de maestrul său, cînd îl lasă în urmă pe acesta, îl depășește și îl
uită, sau chiar îl „ucide” simbolic, operațiune care poate fi psihanalizată,
dar care ține totodată de pariul afirmării propriei identități.
„Este
foarte prost răsplătit un maestru, dacă elevul său rămîne doar un simplu
discipol”
spunea Nietzsche în Așa grăit-a
Zaratustra. O să amintesc, în context, cazul binecunoscut al lui Constantin
Brâncuși, care în 1904 ajungea la Paris, după o călătorie devenită legendară
prin Europa. După trei ani în care a încercat
primele contacte cu viața și arta din orașul lumină, sculptorul român merge la
atelierul lui Auguste Rodin, un artist deja faimos. Acolo forfoteau deja în
jurul maestrului o mulțime de învățăcei care mai de care mai dispus să „fure”
din tehnica acestuia. După o ședere de aproximativ un an, Brîncuși îl părăsește
însă pe cel care ar fi putut fi maestrul său, spunînd, cu o frază devenită
celebră, că „Nimic nu poate crește la
umbra marilor copaci”. Cuvinte în fond laudative la adresa lui Rodin, dar
care semnalau dorința lui de a-și construi propria identitate artistică. La
polul opus se poate întîmpla și ca maestrul să pună obstacole, în vreun fel,
discipolului care vrea să-și ia singur zborul. Este aproape banalizat cazul lui
Johann Srauss tatăl, care a vrut să-l împiedice, se spune că din invidie, pe
fiul său să se dedice muzicii. Aici ruptura este dublă, fiind vorba și de relația
naturală tată-fiu.
Maestrul autentic are drept unic scop să șlefuiască interior o ființă cu
interes pentru cunoaștere, aptă să raspundă la intrebările vieții cu propria sa
conștiință, iar ucenicul trebuie să conștientizeze faptul că transcenderea ego-ului este o condiție fundamentală pe
calea spirituală.
În acest sens mi-am propus ca, în partea finală a
acestei intervenții, să încerc să identific cîteva dintre exemplele de școli,
sau grupări care au existat în cultura română și care au jalonat, la scară istorică,
evoluția societății românești spre modernitate, spre căutarea propriei
identități. Brâncuși, despre care am pomenit, se formase mai întîi ca sculptor
în România înainte de a pleca spre Franța, așa cum au făcut-o, în alte
condiții, pictorii Nicolae Grigorescu și Theodor Pallady ori compozitorul
George Enescu. Si pentru că am amintit aceste nume, este lesne de observat că
nu orice geniu, orice personalitate excepțională adună în jurul său discipoli
sau continuatori, nu formează o „școală”.
Uneori un
mare maestru nu lasă în urma sa decît epigoni, iar dacă ne gîndim la cultura românească,
probabil acesta este cazul lui Eminescu.
Cei care au încercat să imite doar stilul lui Eminescu au fost seduși de forma
exterioară, de muzicalitatea poeziei sale, fără să poată atinge adîncimea
filosofică, fiorul dramatic al unora dintre creațiile sale sau vastitatea
orizontului său cultural sau simbolic. Insă la urma urmelor și epigonismul
poate fi tot o formă de continuitate. Ultimul mare poet romantic al Europei
acumulase o enormă cultură universală și fusese conștient, după cum rezultă
dintr-un text al său, că „Dumnezeul geniului
l-a sorbit din popor”. Deși nu a creat după el propriu zis o școală,
Eminescu a stîrnit o emulație care nu s-a stins, deși nu i-au lipsit
detractorii. El a fost așadar un maestru care a creat în jurul său, de-a lungul
timpului, mai ales un model intelectual, devenind chiar o referință identitară.
Dar
Eminescu însuși s-a format în cadrul Societății „Junimea”, unde mentorul acceptat
a fost Titu Maiorescu. Junimismul a fost un curent literar care s-a creat desigur
în jurul criticului amintit, dar grupul s-a construit pe filiații și afinități,
a stimulat preeminența esteticului și a lăsat liber exercițiul creației care
era judecat, cu spirit critic și discernămînt, conform unor criterii și valori
care se construiau din mers. Faptul că în această ambianță s-au format ori
măcar s-au afirmat nume precum ale lui Eminescu, Caragiale sau Creangă, nu este
desigur puțin lucru. Apariția spiritului junimist a avut loc într-un moment în care cultura,
dar mai ales literatura română, abia
dacă își exersau și își finisau o identitate proprie și erau în căutare de mari
spirite orientative.
Continuînd
în sfera literară, un alt moment care a
creat o emulație creatoare a fost cel al revistei Sburătorul și a cercului
literar din jurul lui Eugen Lovinescu. Nu mai insistăm cu alte date asupra
acestei mișcări, atîta doar să reamintim că una dintre marile ambiții ale
mentorului a fost aceea de a produce sincronizarea literaturii române cu cea
europeană.
Închei
prin a pomeni aici și grupul care s-a format în jurul unei figuri intelectuale
importante, cu toate controversele și bemolurile care l-au urmărit și continuă
să-l urmărească, mai ales datorită influenței sale în viața civilă a României
interbelice. Este vorba de filosoful Nae Ionescu. Nimeni nu poate să conteste
faptul că el a fost cel mai influent profesor de filosofie din perioada
interbelică. Cu toate că nu a creat un adevărat sistem filosofic propriu (așa
cum avea să facă Lucian Blaga, de exemplu) el a adunat în jurul său un mare
număr de discipoli excepționali care au devenit ulterior nume de rezonanță în
cultura română și europeană: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica,
Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. A fost un spirit socratic, care își baza
fascinația pe oralitate, pe spiritul deschis spre diverse orizonturi ale investigației, pe modul de incitare a
interlocutorului.
În
concluzie, în istoria gîndirii umane, raportul maestru-discipol este unul
necesar, chiar inevitabil, iar grupurile atestate marchează ca niște jaloane
procesul larg și complex al devenirii reflexiei, cugetării și al creativității.
Pentru creșterea interioară a fiecăruia este nevoie de un maestru, fie că
acesta se numește învățător sau profesor, duhovnic sau mentor spiritual.
Important este ca la capătul oricărei experiențe formative, fiecare să fie în
stare să se încredințeze propriului maestru interior. Este foarte greu să-ți
întîlnești maestrul adevărat și la momentul în care ai avea cea mai mare nevoie de prezența lui. Dar
este la fel de dificil să fii un discipol aplicat, dacă nu ai propria pornire
spre cercetare, curiozitate în căutarea răspunsurilor la întrebările personale.
Ștefan NICOLAE
(Comunicare ținută la Colocviul de la Putna:
PATER ET
FILIUS
– 24-27 august 2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu