O CONVORBIRE CU PĂRINTELE STĂNILOAE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

În primăvara anului 1993, cu cîteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Braşov, cu aceeaşi generozitate cu care o făcea cu toţi aceia care-l cercetau bătînd la uşa „chiliei” sale din strada Cernica.  

Părintele Stăniloae, teologul cel mai de seamă pe care l-a dat lumii neamul românesc, era înainte de toate un adevărat trăitor; viaţa sa se caracteriza prin smerenie şi simplitate, în pofida faptului că stăpînea un discurs teologic academic care pe mulţi i-ar fi putut arunca în braţele demonului mîndriei. Viaţa şi opera Părintelui Stăniloae constituie un model, o călăuză spre mîntuire pentru generaţiile de azi, ca şi de mîine, pînă la sfîrşitul veacurilor. 

În cele ce urmează, vă invităm să vă împărtăşiţi din acest adevărat testament al Părintelui, pe care-l reprezintă această convorbire, din care reiese şi o latură a personalităţii sale care pînă acum, a fost accentuată poate mai puţin: aceea de luptător. 

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la Cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe, pentru că vrea să reducă la cîteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.  

Eu sînt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decît altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, de altfel şi lucrurile, fiecare sînt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cît mă duc mai în trecut, cu atît văd un om superior celui de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sînt cu mult mai înţelepţi decît cei de astăzi; sînt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cît te duci mai în urmă, cu atîta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului? Unde a ajuns? A ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale, dar cele spirituale...  

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sînt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sînt nişte mormane, aşa, în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi cînd te duci în natură, ce gîndire se dezvoltă în tine… Ce gîndire are Occidentul faţă de gîndirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… Ce gîndire are?… Catolicismul susţine că în Taină nu e energia necreată, ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în Taină şi, ca urmare, au venit sectele şi au spus: „Ce ne mai trebuie Taine?”. Și au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe cînd tainele te unesc, sînt aceleaşi, şi noi sîntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina; fiecare lucru, chiar lucrul material, este o taină; cu atît mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decît catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti cînd mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul cînd făcea o fîntînă… căci el ştia că dincolo de astea toate sînt o taină mare… Pe cînd ăştia cred că nu mai e nimic decît atîta: tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strîmtorat te simţi în mijlocul lor!... Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decît lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rînd pe rînd definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei? Nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.  

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi, nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mîntuieşte lumea aceasta.  

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana! Cine-o poate defini?… Știinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt, unde a ajuns lumea?… Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.  

Cred că e veche omenirea, mult mai veche, dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins avînd 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pămînt şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune-obiect; omul e o raţiune-subiect. Este adevărat că sînt şi animale care parcă au afecţiune, sînt cîini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi cîinele o afecţiune faţă de stăpînul său, dar nu e totuşi raţiunea care gîndeşte la viitor, care le vede pe toate în armonia lor.  

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cîndva cînd n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cîndva cînd n-a fost nimic; or, Acesta Care a fost totdeauna, Care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sînt; în Acela sînt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvîrşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, Care are puterea să facă din nimic, nu din Sine, că dacă ar fi din Sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă, pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie Cineva din veci perfect şi absolut, desăvîrşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gîndeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decît cea între Tată şi Fiu; şi dacă sînt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă cînd împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare cînd are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul, Care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul, Care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătura despre Treime apare inevitabil. 

„N-a fost cîndva cînd n-a fost” e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie Cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…”. Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu, ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfîrşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.  

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur; şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile… Ei, şi ce-i cu asta? Ne scrie nişte legi practice, de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica? Și ce poate crea?… Tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu – şi vor rămîne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.  

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute: lucrurile spirituale, spiritualitatea.  

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decît Occidentul acesta, care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.  

Intrînd în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă, totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme... Or, nu-i aşa: de unde sînt persoanele care sînt atît de variate?… Fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe cînd în Occident a ajuns la nişte barbari... Spunea un protestant: „Noi n-am întîlnit nimic creştin decît ««să nu furi» şi «să nu ucizi». Înainte furau şi ucideau”. Atîta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul!… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gîndire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez, dacă îmi ajută Dumnezeu, la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atîta bogăţie, atîta profunzime, este inepuizabil! Ce-s toate filosofiile pe lîngă Epistolele Sfîntului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic… – poate un epileptic să creeze aşa ceva?… –, că a nesocotit marile filosofii ale Antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale Antichităţii?… Ce-mi explică Platon?… Și ce-mi dau filosofiile occidentale? Filosofii atee, care, însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu fără rol în viaţa noastră nu este… Filosofie atee… Și cîţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că ei cugetă!… Pe cînd Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni pînă la sfîrşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa, care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune. 

Familia Stăniloae cu Arsenie Boca

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti, pe la un frate al meu, pînă cînd a dat de această Zamfira... De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărîre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărît, aşa, fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.  

Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic, aşa: acelaşi spirit hotărît şi sigur; alegea o cale şi gata, mergea pe ea. Impresionau amîndoi prin forma lor hotărîtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stîncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat, aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blîndeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras, e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…  

Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.  

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strînse; eu redactam Telegraful Român şi ajungea la el. Iar el redacta Calendarul, Gândirea şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la Mitropolitul Bălan, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea!” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decît o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în Gândirea.  

Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gîndire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că, murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.  

Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sînt credincioşi.  

Noica, o fi fost la început, dar acum, la sfîrşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărît în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ cînd în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public cîte o lucrare despre fiecare filosof…”. „Şi de ce asta?”. „Păi ca să-i cunoaştem…”. „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.  

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de Ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stînd multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasîndu-se de ei, s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gînditori şi poeţi creştini; dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic...).  

Eu cred că trebuie să rămînem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor, capitolul 16, 9-12, unde Sfîntului Apostol Pavel, fiind în Troia, are un vis în care i se arată un macedonean zicîndu-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă”. Şi a ajuns în Filippi, care era colonie romană – versetul 12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, cînd este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai tîrziu; şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.  

El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi sîntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atît de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă. De exemplu: „inima” este de la anima, noi spunem „Atotţiitorul”, traducerea exactă după Pantocrator, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem „Tată”, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem „Fecioară”, ei zic Virgo, mai fizic, aşa. Ei zic regnum – stăpînire, parcă mai lumeşte; noi zicem „împărăţie”, parcă mai plină de taină, de basm, aşa… împărăţie… Noi zicem „biserică” de la basiliki, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… Ei zic ecclesia... Iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie; latină, dar proprie. Noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez Tomaschek, în lucrarea sa Über die Bessen, tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost protolatinitatea: a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrînd în legătură cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfîntul Apostol Pavel a tradus în limba asta, care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpînirea armatei romane vreo sută şi ceva de ani?… Aşa de repede îşi pierde un popor limba?… De ce n-au devenit latini grecii, sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… De ce numai noi?...  

Tracii aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, pînă în Frigia, şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă pînă-n nordul Carpaţilor. Poate ansamblul împrejurărilor, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea îngăduitori, ne-a împuţinat aşa teritoriul. Grecii aproape că i-au desfiinţat pe macedoneni, sîrbii la fel, bulgarii la fel… Bălcescu spune că, atunci cînd a ajuns pe un vîrf de munte în Bulgaria, de jur-împrejurul lui erau numai români.  

Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii, nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem „cuviinţă”, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: cînd au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… Și sînt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sînt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” –unde-i cuvînt slav?… Aproape că nu e cuvînt slav, decît Duhul.  

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de Ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în Ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.  

Grecii sînt mai raţionalişti, mai reci, slavii sînt mai haotici, aşa. Cineva spunea că atunci cînd citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rîndurilor, nu ce e în rînduri.  

Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi sîntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blîndeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sînt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adîncimi foarte clare, nişte adîncimi luminoase, lumina e adîncimea noastră… Basmele, iarăşi; e-atîta bunătate, atîta lumină în ele… Avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.  

Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adîncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic, aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.  

Eu am scris în Reflecții despre spiritualitatea poporului român... Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate! Și în acelaşi timp – cît de serios! Sînt încheiate la gît; şi ce cuvioase sînt jocurile de perechi… cîtă graţie! Veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – rîdeam de ele… ce sprinteni sînt românii!…  

Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adînc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sînt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexiune cum nu e în nici o cîntare din Occident; cînd văd la televizor bîţîielile lor; nu-i o gîndire, nu-i o reflecție, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi, unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…   

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfîrşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate, au distrus satele, în multe sate nu mai sînt decît nişte bătrîni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întîi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sînt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blîndeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.  

Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decît să rămînă la cărţi, o teologie a cărţilor, atît. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…  

Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate cînd eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Cînd vorbeşti de Dumnezeu, nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decît cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor... Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin, aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa: a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau „trăirişti”… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu, care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat... Nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amîndouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mîngîi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atîta administraţie cum au cei de astăzi: Sfîntul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămînă Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi, erau episcopi.  

Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfîntul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimîntaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvînt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întîi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încît să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe cînd eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decît la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pînă cînd cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mîntuiască” (II Tesaloniceni 2, 1-10). Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, ci iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele... Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfînta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel Care S-a făcut prunc şi Care S-a răstignit pentru noi şi a înviat... Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie cîteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte părţi... Nu sînt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfîntul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie Palama, aceştia sînt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adîncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi alaltor doctrine: toate sînt nişte mizerii.

Cu Marian Munteanu, în ultimul an al vieții

  

Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit… Cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atît de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi?… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfîrşit; oricît înaintăm în imitarea Lui, totuşi sîntem aşa de departe… Ce departe e omenirea de a fi ca Hristos! El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcînd toate regulile în picioare, toate rînduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adîncimea, şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident, dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.  

Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că L-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sînt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce, stilul te mîntuieşte?!… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie”. Cînd strig către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mi”, sau „Doamne, ai milă de mine”… e altceva decît toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta Lui desăvîrşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvîrşiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfîntul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, referindu-se, desigur, la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea!… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate, au apărut acum şi secte din Ortodoxie, la noi pînă acum nu a existat aşa ceva...  

Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, ca şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte, să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sînt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune, mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrîn, şi atîţia alţii, şi-au apărat Ţările; e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică: aceasta e Ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sîrbi; nu, sînt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.  

Eu nu prea sînt pentru ecumenism; a avut dreptate un sîrb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei, care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?!  

Familia e sfîntă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi, de fapt, în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atîtea griji, o mînă de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; cîtă sensibilitate, cîtă iubire a unuia pentru altul!… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie… În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea! Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt, unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris, în Dogmatica mi se pare; Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie”. Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sînt omul întreg. Cît de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cît de neîntreg eşti!… Cine te iubeşte? Te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sînt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sînt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sînt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămîne lîngă bărbat, bărbatul lîngă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.  

Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urîciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfîntul Apostol Pavel, în capitolul 1 din Epistola către Romani, vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii, lăsînd rînduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvîrşind ruşinea şi luînd răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii”. Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rînduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare creştinismul ortodox.  

Am scris în tinereţe un articol în Gândirea, pe care l-am inclus şi în cartea Ortodoxie şi românism, se chema „Cele două împărăţii”: era un rus, Vîşeslavţev, care spunea că în stat se uneşte ceea ce dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „Supuneţi-vă stăpînirii!” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cît mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe cînd spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e nici un fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu sîntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „Supuneţi-vă stăpînirilor!”, fără asta nu putem, căci sîntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cît e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cît mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum… sînt interese individuale, masonerie, ateism… cîte şi mai cîte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cît mai creştin. Citiţi vă rog articolul ăsta, „Cele două împărăţii”, şi „Despre etica naţionalismului”. Ei, v-am spus cîte ceva, așa... 

(Sursa: http://www.spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html)

Cernica: mormîntul pe care numele a rămas scris greșit...