«VĂ DĂM BANII ÎNAPOI,
NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI!»
După cîștigarea alegerilor, socoteala
lui Liviu Dragnea și a găștii sale din fruntea PSD (cu complicitatea ALDE,
fieful pseudo-liberal al lui Călin Popescu-Tăricenu, fîșneț „tovarăș de drum”
și parazit cronicizat al caracatiței roșii) a fost una elementară (din speța
șmecheriei ieftine și vădind, dincolo de retorica demagogică, un dispreț suveran
și față de popor, și față de instituțiile statului de drept): cu legitimitatea
obținută democratic, cu o majoritate sigură în Parlament (250 la 215, fără a
mai pune la socoteală și susținerea măcar parțială din partea UDMR și a
minorităților) și cu o opoziție inanită, a sosit vremea să ne facem mendrele, salvîndu-ne
pe noi înșine și pe amicii noștri penali, punînd DNA pe butuci și perfecționînd
„legal” mașinăria jafului național; Europa are acum alte priorități, Iohannis
nu e Băsescu (președintele „jucător”, căzut mereu în picioare) și va închide
ochii sau va ceda pînă la urmă (că doar ne-a fost prieten de serviciu, și pe
vremea lui Năstase, și pe vremea lui Ponta), intelectualitatea e lașă și
oportunistă (cu toată infuzia ei de „sorosiști”), iar în ce privește masa
populară, confuză și pauperă, o vom gîdila cu vorbe dulci și-i vom cîștiga
bunăvoința cu cîteva pomeni bugetare (vedem noi cum ne descurcăm), fie dînd
ceva în plus la pensii și la salarii (cît nici să mori, nici să trăiești), fie
reducînd din taxe și impozite (că și așa birocrația e cam costisitoare).
Iată însă că socoteala de acasă
– făcută cu minte puțină și sub euforia unui succes electoral supraevaluat
(căci 18% din totalul unui electorat mai mult de jumătate absent nu-i deloc
vreo performanță legitimantă și vreo garanție de sprijin popular) – nu s-a
potrivit cu cea din tîrg: Europa, cu toate altele ei probleme prioritare (Brexit-ul,
criza refugiaților, extensiunea terorismului, tensiunile cu Rusia și cu noua
putere americană etc.) s-a dovedit cît se poate de atentă și de reactivă (și la
nivel politic, și la nivel mediatic), Iohannis s-a dovedit „mai Băsescu” decît
l-ar fi crezut cineva în stare, elita intelectuală a dat în mod activ mîna cu
strada, iar adevărata majoritate populară (și mai ales tineretul), care fie n-a
votat PSD, fie (din scîrbă) nu s-a prezentat la urne, s-a mobilizat exemplar, amendînd
prompt abuzurile de putere și răspunzînd simplu și concis măsurilor populiste (pe
care au rămas să le invoce isteric și agramat, la poarta Cotrocenilor, doar o
mînă de pomanagii expirați – care, nu contestă nimeni, sînt și ei „din popor”):
VĂ DĂM BANII ÎNAPOI, NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI!
Toată politica postelectorală a
PSD, timp de două luni, s-a bazat pe socoteli greșite și s-a tradus într-un șir
de gafe sau impertinențe greu de calificat (de la propunerea ca premier a bietei
Sevil Shhaideh și pînă la manevra tîlhărească din „marțea neagră”, cu tot ce-a
urmat după ea). E și nu e de mirare, căci, cu baronul de Teleorman și cu
acoliții lui promovați la vîrf, PSD-ul nici nu putea – măcar de ochii lumii – face
mai mult sau mai bine. Niciodată în istoria ei România nu a avut un guvern atît
de slab și de penibil, cîrpit din amatori semidocți și din lingăi de serviciu
(„Altă întrebare!”), numai ca un lider penal, neputînd ajunge el însuși premier
oficial, să-și poată exercita prin ei mediocritatea dictatorială.
Cu toate acestea, respectînd
logica și regulile democrației (chiar și în favoarea celor care le sfidează în
mod curent), nu se poate face abstracție de faptul că PSD-ul a ajuns democratic
la putere și trebuie să guverneze țara pînă la viitoarele alegeri. Cum se va
regla el interior, aceasta e treaba lui (și cred că în cele din urmă reglajul
se va produce, pe fondul pierderii galopante de credit și de imagine, căci se
pare că aproape 20 de filiale județene sînt deja ostile conducerii centrale și
liniei adoptate în exercițiul puterii, primarul de la Iași fiind doar cel mai
vocal). Rîde Dragnea de „chirici”, dar s-ar putea ca pînă la urmă tocmai
„chiricii” să-i fie fatali (dacă partidul mai are instinct de supraviețuire).
Ce putem face noi, din afară,
este să fim în continuare cu ochii pe legislatori și pe guvernanți, să reacționăm
civilizat, dar prompt la orice abuz de putere, să ne folosim cu inteligență de
exigențele europene și de faptul că la Cotroceni se află – simpatizat sau nu –
Klaus Iohannis, iar nu Victor Ponta. Și între timp să construim acea încă
posibilă alternativă de dreapta fără de care riscăm să nu mai ieșim niciodată
cu adevărat din condiția de periferie a Europei și de rușine a propriei noastre
istorii. Rătăcim de trei sferturi de secol prin labirintul mocirlos al stîngii
(fie ea „totalitară” sau „democratică”) și poate că ar fi mai mult decît oricînd
cazul să facem trimitere în context, fie şi numai cu titlu metaforic (cum
obişnuia regretatul Laurenţiu Ulici), la „teorema matematică de rezolvare a
labirintului, adică a o lua mereu spre dreapta”.
Răzvan CODRESCU
Pe opozitia pe care o avem acum ma tem ca nu prea ne putem baza. Intrebarea este: suntem capabili, ca neam si ca societate, sa construim o alta in decurs de cativa ani? Daca nu, vom ramane doar niste periodici „copii ai strazii”, fara nici un viitor in propria lor tara.
RăspundețiȘtergerePiata Universitatii a durat 52 de zile; Piata Victoriei sta sa moara dupa doua saptamani...
RăspundețiȘtergere@ Alexandru
RăspundețiȘtergereErau alte vremuri... și altă vreme (primăvară spre vară).
În ordinea ideală, nu cred că Piața Universității poate fi depășită. În ordinea practică, Piața Victoriei a reușit totuși să obțină ceva (abrogarea Ordonanței 13 și demisia păcăliciului de la Justiție), pe cînd Piața Universității n-a reușit să obțină nimic (decît bastoane pe spinare).
Din păcate, rămînem iarăși și iarăși cu sentimentul atît de românesc al neisprăvirii...
Complexul „Mesterului Manole”?
RăspundețiȘtergere@ Alexandru
RăspundețiȘtergereUn „complex” (blestem?) care poate fi totuși depășit sacrificial...
E și nu e o metaforă. Acum cîțiva ani, într-un interviu, la întrebarea
„Care sînt, în opinia dvs., reperele relevante ale adevăratei drepte?”, am răspuns cam așa: „Sigur că problema poate fi abordată în multe feluri. În cadrul de faţă, n-o putem decît cel mult schiţa, reducîndu-i complexitatea la o declaraţie de principii. Cine e curios de discuţia mai pe larg, precizez că am încercat s-o port în mai multe cărţi de-ale mele, începînd cu «Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate»(1997), însă mi se pare că lucrurile sînt cel mai bine structurate în «Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului» (2004). Aici, ca să vă răspund pe scurt, aş lua-o altfel. Există, în opinia mea, vreo zece repere majore – sau piloni... nu ştiu cum să le spun mai bine – fără de care nu poate fi vorba de dreaptă autentică: DUMNEZEU, PERSOANA UMANĂ, FAMILIA, NAŢIUNEA, TRADIŢIA, OBSERVAREA REALITĂŢII SPECIFICE, RESPECTUL PROPRIETĂŢII, COMPETENŢA PROFESIONALĂ, MORALITATEA şi SPIRITUL DE SACRIFICIU (acesta din urmă cîntărind cît toate celelalte la un loc). Dacă lipsesc aceşti piloni, sau chiar numai unii dintre ei, nu mai poate fi vorba de dreapta. Sînt un fel de condiţii sine quibus non, pe care nu le-am scos eu acum din căciulă, ci, la o cercetare atentă, sînt atestate, politic şi cultural, de istoria dreptei creştine europene, ca şi de cea a dreptei tradiţionale româneşti, atîta cîtă a fost”.
Mai avem noi azi, vorbind în sensul cel mai general, spiritul de jertfă necesar marilor „ctitorii”? Nu cumva tocmai din lipsa jertfelniciei personale și comunitare nu se leagă sau nu ne iese nimic de atît amar de ani? Mai au oamenii noștri de dreapta (sau care se pretind astfel) disponibilitatea de a-și sacrifica pe termen lung, pentru o construcție anevoioasă, timpul, comoditățile, interesele individuale? Nu cumva de aceea toate tentativele noastre de dreapta, de 27 de ani încoace, ridicate peste zi, se surpă peste noapte? (Sigur, e numai un aspect al problemei, dar trebuie luat serios în calcul, raportînd principiul general la concretul vieții de zi cu zi și la conștiința „slujitoare” a fiecăruia. Noi vrem totul repede, pofitabil, cu minimum de riscuri - și mai ales cu trufia ca fiecare să fie „meșter” și nimeni „calfă”!)
In primul rand intelectualii nostri de elita nu vor sa riste sa isi sacrifice imaginea publica si sa para cumva „reactionari” sau „extremisti”. De aceea fie nu se baga, fie vor sa faca o dreapta „scaldata”, cu voie de la Bruxelles. Totul ramane pe unul ca Marian Munteanu sau pe unul ca Bogdan Diaconu. Asta nu credeti ca face parte din... „blestem”?
RăspundețiȘtergere@ Alexandru
RăspundețiȘtergereSituația e complexă, nu știu să vă răspund exact, dar, în orice caz, a-l pune pe M. M. la rînd cu B. D. mi se pare neavenit. Cum spuneam și cu altă ocazie, nu poți compara o legendă (fie ea și șifonată) cu un banc (și încă dintre cele proaste: cu „ponta” și fără „poantă”).