CANCER POLITIC SAU CANCER MORAL?

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

Că PSD-ul este ceea ce este și face ceea ce face, pe linia de continuitate Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, nu-i nici de mirare și nici de comentat (dacă nu ne propunem să pierdem timpul degeaba). Dar marșul triumfător al stîngii neocomuniste (deghizate în salopete social-democrate) nu ar fi fost posibil de-a lungul atîtor ani, în noile cadre democratice, fără sprijinul unui electorat troglodit și fără complicitatea unor părți însemnate din clasa politică sau din clasa intelectuală. Nu propria forță întreține politic PSD-ul, ci lipsa tot mai acută a unei opoziții credibile și viabile, asociată, nu o dată, cu cel mai abject oportunism. 

Dar dacă troglodeala mai poate încă reprezenta o circumstanță atenuantă pentru masa de votanți, nimic nu poate scuza ticăloșia unor politicieni – pretins democrați și anticomuniști – care se pretează să fie, în mod repetat, „tovarăși de drum” ai pesedismului (ajuns, astfel, să cîștige chiar și cînd pierde). Constanți clienți parazitari ai puterii stîngiste și ai mafiilor adiacente, ei n-au pus niciodată vreun principiu deasupra interesului (personal sau de gașcă), dar au întreținut butaforia unui pluralism democratic în măsură să ducă de nas și forurile europene, și pe „cetățeanul turmentat” de acasă. 

Dintre acești profitori fără scrupule ai scenei publice postdecembriste, două cazuri simptomatice s-au (re)ilustrat cu pregnanță în ambianța postelectorală de la cumpăna dintre ani: Călin Popescu-Tăriceanu (devenit trădătorul de profesie al oricărei iluzii de dreapta) și Victor Ciorbea („avocatul poporului” transformat – prin „autosesizare”! – în vajnic „avocat al diavolului”). Doi monștri morali produși nu de pepiniera pesedistă, ci de jalnica noastră „opoziție anticomunistă” întruchipată de așa-zisele „partide istorice”: Călin Popescu-Tăriceanu de către PNL (pe care are tupeul să pretindă a-l reprezenta încă), iar Victor Ciorbea de către PNȚ-CD (acum dispărut, practic, de pe scena politică). La bilanțul de aproape trei decenii al opoziției noastre „de dreapta”, unii ca aceștia sînt rămășițele ei funcționale. Tot restul nu este decît decor de carnaval. 

La prima vedere, problema pare una politică. La o analiză mai atentă, nu-i greu de observat că, de fapt, cei doi nu reprezintă, dincolo de retorica demagogică, nici un fel de poziții doctrinare sau ideologice, nici vreo atitudine civică efectivă, ci doar cel mai ordinar pragmatism proteic. În realitate, problema lor (și a lumii noastre în genere) nu este atît una de ordin politic, cît una de ordin moral. Or, cîtă vreme criteriile morale nu-și vor recăpăta ponderea cuvenită în conștiința publică, iar trădarea și efracția vor fi recompensate instituțional, nimic nu poate îndrepta viața noastră politică – nici dinăuntrul, nici din afara țării. Rectitudinea comportamentală este singura care ar putea defini esențial o dreaptă autentică, abia apoi în măsură să se impună și politic, pe mîna ei și a unui electorat responsabil, iar nu ca excrescență parazitară a stîngii dominante. Politicianismul lipsit de orice dimensiune morală, indiferent de etichetele sub care s-ar prezenta, nu poate duce decît la haos civil și la disoluție națională. România nu are un viitor decent decît în măsura în care va înțelege această miză și va refuza să-și mai îngrașe, la urne și nu numai, viermii de hazna. 

Răzvan CODRESCU