TEOLOGIA MISTICĂ
ȘI DOGMATICĂ (14)
10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
Scenariul biblic al căderii, așa
cum ni-l înfățișează Moise sub puterea revelației, dar în haina mitică a vremii
sale, este următorul: „Şarpele însă era cel mai şiret
dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis
şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice
pom din rai?». Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să
mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de
el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi
muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide
ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul». De aceea femeia,
socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi
vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat şi a dat
bărbatului său şi a mîncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi au
cunoscut că erau goi, drept care au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut
acoperăminte. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai,
în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu
printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame,
unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt
gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu
cumva ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănînci?». Zis-a Adam: «Femeia
care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mîncat». Şi a zis
Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele
m-a amăgit şi eu am mîncat». Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai
făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele
cîmpului; pe pîntecele tău să te tîrăşti şi ţărînă să mănînci în toate zilele
vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămînţa ta şi
sămînţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcîiul». Iar
femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii
tale; în dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va
stăpîni». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai
mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să
nu mănînci!, blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te
hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el
şi cu iarba cîmpului te vei hrăni! În sudoarea fetei tale îţi vei mînca pîinea
ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti [în
limba ebraică adamah însemnă chiar
„pămînt” – n. n.] şi în pămînt te vei întoarce». Şi a pus Adam femeii sale
numele Eva, adică viaţă [în limba ebraică – n. n.],
pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu
lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul
Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscînd binele şi răul. Şi
acum nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi
să trăiască în veci!». De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din
Eden, ca să lucreze pămîntul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a
aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără
vîlvîitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea, cap. 3).
Persoanele acestei tragedii sînt,
așadar, protopărinții (Adam și Eva,
în care se află latent întregul neam omenesc, așa cum pădurea se află potențial
într-o sămînță), diavolul,
„înșelătorul a toată lumea” și „tatăl minciunii” (în original: „tatăl propriei sale minciuni”), cum am văzut
că îl numește Evanghelia, dezbinătorul ce ia aici înfățișarea șarpelui, „cel
mai șiret dintre toate fiarele de pe pămînt” (identitatea dintre șarpe și
diavol nu este un fruct al exegezei teologice creștine, ci ea este confirmată
chiar de Sfînta Scriptură: „Voi sînteți din tatăl vostru, diavolul... El de la
început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr” [Ioan 8, 44]; „... balaurul cel mare,
șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și satana...” [Apocalipsa 12, 9], dar și în destule
locuri din Vechiul Testament) și Dumnezeu
(Care, deși atotștiutor, lasă lucrurile să se petreacă după voia omului, spre a
nu îngrădi cumva libertatea creaturii, atribut de căpătîi al perfecțiunii ei
primordiale).
Ceea ce a fost căderea omului la
nivelul Creației văzute fusese mai înainte căderea lui Lucifer la nivelul Creației
nevăzute. Omul n-a păcătuit nici cel dintîi și nici de unul singur. Diavolul
păcătuise înainte, rupîndu-se, orgolios, din comunitatea spirituală a îngerilor
și din comuniunea harică cu Dumnezeu, devenind astfel, prin liberă voie,
principiu al răului în sînul lumii create. Neputîndu-se opune lui Dumnezeu în
mod direct, el a ales calea de a-L înfrunta perpetuu în mod indirect, subminînd
puritatea și armonia originară a lumii, ca duh
al ispitei. El a căutat să acționeze în acest scop acolo unde a socotit că
se află punctul cel mai vulnerabil al întregii Creații conștiente de sine: nu
asupra îngerilor, ci asupra oamenilor; nu asupra bărbatului, ci asupra femeii.
De aceea se îndreaptă, în chip de șarpe, spre Eva, amintindu-i de singura
interdicție lăsată omului (spre binele lui) de către Dumnezeu („Din toți pomii
din rai poți să mănînci. Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu
mănînci cumva, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” – Facerea 2, 16-17) și punînd-o, viclean,
sub semnul îndoielii. Sîmburele ispitei este tot cel luciferic („veți fi ca Dumnezeu”), altoit pe tentația cunoașterii
(„vi se vor deschide ochii... cunoscînd binele și răul”). Ispita dintîi, prin
care omul a consimțit la păcat, a fost, așadar, cea a cunoașterii luciferice, tendențioase și disociative, rebele și lipsite
de necesitate. În starea-i originară, omul nu era lipsit de cunoaștere, ci
numai de o anumită dimensiune posibilă a acesteia, profund negativă,
condiționată de păcat, ca una ce implică, precum se vede, alternativa răului ca lipsă a binelui. Omul trăiește pînă astăzi
sub semnul acestei ispitiri, în cultul rațiunii autonome, opuse, cu nebunească
trufie, supraraționalității mistice a cunoașterii
paradisiace. Mintea omului a încăput, prin liber consimțămînt, de pe mîna
lui Dumnezeu pe mîna diavolului, păstrînd însă iluzia că ar fi stăpînă pe sine însăși (a se vedea și excelentul
eseu al lui Denis de Rougemont, Partea
diavolului, Editura Anastasia, București, 1994).
De ce a lăsat Dumnezeu omului
posibilitatea de a păcătui? Răspunsul este cît se poate de simplu: spre a nu-i
șirbi cel mai mare dar pe care i l-a făcut – libertatea. Dar, dacă îi dăduse libertate deplină, cum de îi
poruncise, sub amenințarea morții, să nu mănînce din pomul interzis? „Spre a
procura materie voinței lui libere”, răspunde prompt Sfîntul Grigorie Teologul.
Iar Sfîntul Ioan Damaschin observă că „nu era folositor ca omul să dobîndească
nemurirea fără să fie ispitit, ca să nu cadă în mîndria și condamnarea
diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bunăvoie,
s-a fixat în rău în chip neschimbat, fără posibilitate de pocăință. După cum
iarăși îngerii [ceilalți], după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit,
prin har, în veșnicul bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai
întîi, căci cel neispitit și neîncercat
de nimic nu este vrednic [Înțelepciunea
lui Isus Sirah 34, 10]. Și în încercare să se desăvîrșească, prin păzirea
poruncii, ca astfel să primească nemurirea ca răsplată a virtuții” (Dogmatica, ed. cit., pp. 93-94). Această
poruncă unică și ușor de ținut îl făcea pe om subiect – iar nu simplu obiect – al progresului întru desăvîrșire. El
putea cîștiga astfel o vrednicie
personală și putea ajunge „la conștiința deplină a excepționalei sale
demnități și a înaltelor valori spirituale pe care le posedă, ca și la
înțelegerea și recunoașterea [faptului] că suportul lor ultim este în Creatorul
absolut, iar nu în creatură, ferindu-l astfel de mîndria prin care căzuse
diavolul” (Teologia dogmatică și
simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 535).
Sfinții Părinți de limbă greacă
numesc peira această „încercare” cu
caracter de necesitate, acest „paradox ireductibil” (Vl. Lossky) prin care omul
și-a asumat răul păcatului prin binele libertății! „Dumnezeu devine neputincios în fața libertății umane –
comentează temerar Vl. Lossky; El nu o poate viola, deoarece izvorăște din
propria Sa atotputernicie. Desigur, omul a fost creat prin voința lui Dumnezeu;
însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. O singură voință pentru creație,
dar două pentru îndumnezeire. O singură voință pentru a da viață chipului, însă
două pentru a transforma chipul în asemănare. [...] Voința divină se va supune întotdeauna căutărilor, abaterilor și
chiar revoltelor voinței umane,
pentru a o conduce spre un consimțămînt
liber. Aceasta este Providența Divină, iar chipul clasic al Pedagogului
pălește în ochii celui care L-a simțit pe Dumnezeu ca pe un cerșetor al iubirii așteptînd la ușa
sufletului său, fără a îndrăzni vreodată să o forțeze” (Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., pp. 99-100).
Ispita a venit de la diavol, prin
femeie. Privind „fructul”, Eva se lasă sedusă atît la nivelul simțurilor
(„socotind că rodul pomului e bun de mîncat și plăcut ochilor la vedere”), cît
și la nivel intelectual („vrednic de dorit, pentru că dă știință”). Ea a
păcătuit astfel cu toată făptura ei,
în carne ca și în duh. Dar nu s-a mulțumit numai cu atît, ci a mijlocit și
căderea lui Adam (din ispitită
devenind ispititoare; efectul este
imediat – săvîrșește răul și devine rea – și contagios: devenind rea, începe să răspîndească răul; șarpele – diavolul – se retrage,
cedînd femeii propriul lui rol, iar ea se grăbește să-l îndeplinească neabătut).
Filiația păcatului este, așadar, diavol-femeie-bărbat-urmași;
păcatul este o boală care „se ia”, măcinînd cu încetul întreaga făptură,
devenită Sein-zum-Tode
(existență-întru-moarte), după vorba heideggeriană.
Adam, mîncînd și el din fructul
„cunoașterii binelui și răului”, s-a cuminecat cu femeia întru păcat. Actul
acesta, cu atît de grele urmări pentru neamul omenesc, poartă numele de păcat strămoșesc sau păcat originar (amîndouă aceste denumiri
sînt preferabile celei de „păcat adamic”, căci nu doar Adam a păcătuit, ba
chiar el a păcătuit numai în a doua instanță). Avem aici rădăcina și modelul
tuturor păcatelor, reprezentînd „nu numai un act de ruptură a comuniunii cu Dumnezeu
[...], ci și o denaturare a relației omului cu creația. Interioritatea
pervertită se răsfrînge și asupra exteriorității vieții sale. Omul se închide
în haosul creației [pe care el însuși l-a determinat]” (Ion Bria, op. cit., p. 294). Prin om păcatul intră
în lume (căreia omul îi fusese rînduit drept stăpîn), afectînd-o în totalitatea
ei: „Căci și făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din
pricina aceluia care a supus-o... Căci știm că toată făptura împreună suspină
și împreună are dureri pînă azi” (Romani
8, 20-22). Deci responsabilitatea omului are și dimensiuni cosmice, cum ne învață tradiția ortodoxă în toate ipostazele ei,
dezvoltînd aceste cuvinte ale Apostolului. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
Curs elementar de religie creștină (I)
Curs elementar de religie creștină (II)
Curs elementar de religie creștină (III)
Curs elementar de religie creștină (IV)
Curs elementar de religie creștină (V)
Curs elementar de religie creștină (VI)
Curs elementar de religie creștină (VII)
Curs elementar de religie creștină (VIII)
Curs elementar de religie creștină (IX)
Curs elementar de religie creștină (X)
Curs elementar de religie creștină (XI)
Curs elementar de religie creștină (XII)
Curs elementar de religie creștină (XIII)
Curs elementar de religie creștină (XIV)
Curs elementar de religie creștină (XV)
Curs elementar de religie creștină (XVI)
Curs elementar de religie creștină (XVII)
Curs elementar de religie creștină (XVIII)
Curs elementar de religie creștină (XIX)
Curs elementar de religie creștină (XX)
Curs elementar de religie creștină (XXI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu