M. MUNTEANU ÎNTRE LEGALITATE ȘI MORALITATE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Informator, da, colaborator, ba. 

Și o minciună care-i pune sub semnul întrebării 

și trecutul, și viitorul 

CNSAS a dat un verdict în privința dosarului de la Securitate al lui Marian Munteanu. Sub aspect legal: favorabil politicianului. Internetul a vuit încă de marți: „Marian Munteanu nu a fost colaborator al Securității”. Autorii au uitat însă un adaos foarte important: nu „în sensul legii”. Vom vedea imediat ce vrea să însemne asta. 

Prin conținutul ei, decizia CNSAS ridică o problemă de ordin moral în acest caz. Documentul (adeverința nr. 2239 din 18 Oct. 2016: vezi aici) arată că Marian Munteanu a mințit în mod repetat, afirmînd că nu a semnat un Angajament cu Securitatea și că nu a dat note informative. Or, CNSAS arată, cu acte, că Marian Munteanu a semnat un Angajament pe 28 Martie 1988, devenind informator cu numele conspirativ „Ioan”, că a dat, sub acest nume, mai multe note informative referitoare la un profesor al său de la Universitate și că a primit bani pentru asta. Toate probele se află în Dosarul de Rețea deschis pe numele lui Munteanu. Dosar pe care l-a cercetat și el, la CNSAS, încă din anul 2009! 

Pe 2 Martie 1989, Marian Munteanu a fost abandonat ca informator, pentru că a devenit membru al Partidului Comunist Român. Membrii PCR nu puteau fi recrutați de Securitate decît în cazuri și cu aprobări speciale. 

În Mai 1989, Marian Munteanu a fost cercetat penal de Securitate pentru legăturile sale cu Petre Țuțea. Atunci a dat două declarații olografe, semnate în nume propriu. Totuși, nu i s-a întocmit Dosar de Urmărire Informativă, cum li se făcea tuturor celor presupuși ostili regimului comunist. Poate pentru că anchetarea lui a fost numai o formă de a-i spune că, și dacă nu mai e informator, Partidul nu-l poate apăra de Securitate, la o adică. Sau poate pentru că, printr-o anchetă formală, s-a acoperit nevoia de a mai obține informații de la Marian Munteanu. Sînt presupuneri, dar cert este că Securitatea nu l-a mai deranjat, nici nu există date să-l fi supravegheat în continuare. 

Potrivit legii, pentru ca o persoană să fie declarată colaborator al Securității trebuie să îndeplinească două condiții cumulate: să fi furnizat informații „prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice sistemului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”. CNSAS a comunicat că Marian Munteanu nu îndeplinește decît cea de-a doua condiție. Cu alte cuvinte, a dat informații care țineau de viața privată a celui urmărit de Securitate, dar nu și dintre cele care l-ar fi expus vreunui pericol din partea sistemului represiv al dictaturii. Pasajele din dosar sînt relevante în acest sens. Drept pentru care i-a emis o adeverință că nu a colaborat cu Securitatea. 

În concluzie, Marian Munteanu a fost informator al Securității, dar nu și colaborator în sensul legii. Distincția este necesară pentru că, sub teroarea comunistă, mulți au ales să se salveze mimînd colaboraționismul, dar inducînd Securitatea în eroare, uneori de conivență cu cei urmăriți (sînt nenumărate cazuri) sau furnizîndu-i informații fără nici o valoare. 

Grav nu e faptul că Marian Munteanu a fost un informator benign, ca atîția alții. Poate fi înțeles în context, chiar dacă există suficiente cazuri de oameni care au refuzat să fie racolați de Securitate, asumîndu-și consecințele. Dramatic este că a mințit opinia publică. Prin minciuna care iese azi la iveală a trădat încrederea și așteptările unor prieteni de idei. Prin minciuna aceasta inutilă și-a pierdut credibilitatea, într-un moment decisiv pentru lansarea mișcării politice pe care a inițiat-o, pe care o conduce și în care mulți și-au pus nădejedea. Prin minciună aruncă, în chip nepermis, o umbră pe un eveniment exemplar din viața societății civile românești, al cărui erou principal a fost: „Fenomenul Piața Universității”. În sfîrșit, alimentează suspiciunile cu privire la relația sa cu Securitatea după 1989 (episodul alierii cu Virgil Măgureanu în anul 2000, cînd a intenționat să candideze la președinția statului, dar și asocierea recentă cu diverși ofițeri de rang înalt, în rezervă, care au fost și în Securitate, și cu alte persoane publice, care vin din aceeași zonă, în scopul articulării partidului său, Alianța Noastră România). 

Dacă nu ar fi mințit, Marian Munteanu ar fi beneficiat poate de înțelegerea de care s-a bucurat din partea societății și un Alexandru Paleologu. Așa, riscă să aibă soarta Monei Muscă. Și e păcat, pentru tot ce a însemnat pentru România și pentru tot ce ar fi putut să însemne. Dacă nu cumva, în prezența unei oferte electorale generale bicisnice și a unei situații a țării pe muchie de cuțit, pînă și cei mai intransigenți electori de dreapta vor trece peste toate, în speranța că salvează ce mai e posibil de salvat.

Claudiu TÂRZIU

Nu voi posta aici comentarii la acest text. S-a comentat deja - și o puteți face în continuare - pe Platforma ROST (de unde textul a fost preluat). Recomand acolo și excelenta analiză a politicii românești postdecembriste întreprinsă de d-l Paul S. Grigoriu (chiar dacă în ea nu este vorba în nici un fel de „cazul Marian Munteanu”, artificial „umflat” și de prieteni, și de dușmani). (R. C.)