Blogul lui Răzvan Codrescu: CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XVI)

TEMEIURILE ȘI IZVOARELE

CREȘTINISMULUI (6)

4. Sfînta Tradiție

Biblia nu este însă, cu toată uriașa ei importanță, singurul izvor al credinței și practicii creștine. Ortodoxia și catolicismul acordă un respect egal Sfintei Tradiții, deosebindu-se prin aceasta de vechile sau noile secte eretice, de orice formă de protestantism sau neoprotestantism. Noul Testament nu este, de altfel, decît consemnarea în scris a esențialului acestei Tradiții transmise de la apostoli, din generație în generație, și păzite de Sfînta Biserică de-a lungul veacurilor, pînă în ziua de azi. „Cu toate că citirea și meditarea [asupra] Bibliei sînt necesare și obligatorii pentru fiecare credincios (Fapte 17, 11; Evrei 4, 12), totuși Biblia nu poate fi interpretată și folosită în mod autonom, deoarece ea însăși este partea scrisă a Tradiției apostolice, [Tradiție] care nu este numai o instanță de exegeză biblică, ci și de autoritate teologică. Folosirea textelor biblice ca suport pentru o opinie sau convingere individuală nu garantează, în mod necesar, că acea opinie este dreaptă” (Ion Bria, op. cit., p. 60).

Se afirmă, de regulă, că Sfînta Tradiție este cel de-al doilea izvor de credință al creștinismului, alături de Sfînta Scriptură. Afirmația, deși corectă în principiu, are totuși nevoie de o nuanțare: „Biblia și Tradiția formează un țesut sau două șuvițe ale aceleiași frînghii de rezistență, iar nu două verigi succesive ale unui lanț” (ibidem, p. 381).

Tradiția este, în fond, principiul și criteriul permanent al revelației dumnezeiești. Propovăduirea orală, „predania” nemijlocită, a precedat-o pe cea mijlocită prin scris. Scripturile însele o pomenesc în mod explicit: „Deci și alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt cuprinse în cartea aceasta” (Ioan 20, 30); sau: „Ci sînt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Sfîntul Apostol Pavel vine să lămurească la rîndu-i: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă...” (I Corinteni 11, 23); „De aceea deci, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15; subl. n.). Iar pe Timotei îl îndeamnă: „Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și iubirea ce este în Hristos Iisus. Lucrul cel bun ție ți s-a încredințat; păzește-l cu ajutorul Sfîntului Duh, Care sălășluiește întru noi” (II Timotei 1, 13-14; subl. n.).

„Predania” face parte integrantă din viața Bisericii, aflată sub permanenta îndrumare a Duhului Sfînt. „Într-adevăr, Tradiția are un caracter pneumatologic: este viața Bisericii în Sfîntul Duh. Adevărul nu poate avea criteriu exterior [...]. Aspectul hristologic se potrivește cu aspectul pneumatologic în caracterul sobornicesc al Bisericii: prin puterea pe care o deține de la Hristos, Biserica afirmă ceea ce Duhul descoperă” (Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, [1992], p. 218).

Sfînta Tradiție are două aspecte: ea cuprinde, pe de o parte, adevăruri de credință și practici creștine cu caracter imuabil, statornicite dintru început și păstrate cu sfințenie de-a lungul veacurilor de către Biserică, drept temeiuri cultice și doctrinare; dar ea are, pe de altă parte, și un caracter dinamic și creator, care-i vine „nu numai din capacitatea și necesitatea Bisericii de a interpreta în mod continuu Sfînta Scriptură, ci mai ales din faptul că Duhul Sfînt descoperă în fiecare timp o rază a Adevărului” (Ion Bria, loc. cit.), precum și din trebuința Bisericii de a introduce mesajul evanghelic în situații și medii sociale și culturale diferite, după locuri și vremuri. Fără a ajunge să se coboare sub vreme, Biserica ține întotdeauna seama de datele specifice ale acesteia, creștinismul caracterizîndu-se printr-un pronunțat realism spiritual, printr- capacitate de atîtea ori probată de a-și continua misiunea evanghelizatoare în orice context socio-cultural (inclusiv în ingratul context comunist).

Dintre confesiunile creștine, Ortodoxia este cea care respectă în cea mai mare măsură Sfînta Tradiție, vădind dreapta ei înțelegere („În afara adevărului păstrat de Biserică în totalitatea ei, experiența personală ar fi lipsită de orice siguranță, de orice obiectivitate; ar fi un amestec arbitrar de adevăr și minciună, de realitate și iluzie...” (Vl. Lossky, op. cit., pp. 36-37; este ceea ce nu înțeleg mai ales sectanții, negatori naivi ai Tradiției milenare). Ortodoxie (gr. ορθο – „drept”, „corect”, și δοξα – „slăvire”, dar și „opinie”) înseamnă tocmai „dreapta credință” păstrată cu grijă de Biserica luptătoare, fără întreruperi sau inovații omenești, dar într-un proces continuu de adîncire duhovnicească, de la apostoli pînă azi. Catolicismul subminează deja Tradiția (ca, de pildă, în cazul libertăților papale sau al săvîrșirii anumitor Taine), iar protestantismul ajunge aproape să o nege (considerînd că Scripturile singure au autoritate absolută) sau o îngăduie cel mult ca pe un „izvor secundar de credință”. Sectanții de dată mai recentă au radicalizat antitradiționalismul protestant, căzînd în cele mai absurde și mai grave rătăciri ale minții omenești. Toate aceste confesiuni sau culte „novatoare” s-au rupt din marea comunitate de duh a Bisericii originare, primejdie pe care Sfinții Apostoli o prevăzuseră, avertizînd adesea asupra ei (cf., între altele, II Tesaloniceni 3, 6).

Sfinții Părinți nu lasă nici o îndoială asupra existenței și importanței Sfintei Tradiții: „Printre dogmele și propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția apostolilor, predate în chip tainic; dar și unele, și altele au aceeași putere”, spune Sfîntul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfînt, cap. XVIII; subl. n.). Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul explică: „... fiecare cuvînt al poruncii dumnezeiești avea trebuință de o învățătură și de o descoperire care să-i hotărască modul în care trebuie împlinit. Căci nu se află nicidecum cineva care să cunoască modul de aplicare al vreunui cuvînt fără descoperirea (revelația) celui care a grăit acest cuvînt” (Răspunsuri către Talasie, cap. 27).

Învățăturile Sfintei Tradiții, neconsemnate (sau doar vag schițate) în Noul Testament, au fost înscrise mai tîrziu în hotărîrile Sinoadelor ecumenice, în Canoanele bisericești, în cărțile de cult. Chiar Simbolul niceo-constantinopolitan (confirmat în secolul IV la Niceea și reconfirmat în secolul V la Constantinopol, în Sinoadele respective), cunoscut de credincioși mai ales sub numele de Crez, se întemeiază deopotrivă pe Sfînta Scriptură și pe Sfînta Tradiție, reprezentînd chintesența dogmatică creștinismului.

Sfînta Tradiție este, așadar, „predania” nescrisă moștenită de la Sfinții Apostoli și Părinți din vechime, învestiți și străluminați cu toții de Cuvîntul și Duhul lui Dumnezeu, predanie pe care sîntem chemați a o păzi nesmintită pînă la sfîrșitul veacurilor, ca binecredincioși și dreptmăritori creștini, în Sfînta Biserică a Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. (Va urma)

Răzvan CODRESCU

Blogul lui Răzvan Codrescu

Pagini

luni, august 22, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XVI)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu