CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XV)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

 

TEMEIURILE ȘI IZVOARELE  

CREȘTINISMULUI (5)

  

3. Biblia sau Sfînta Scriptură (urmare) 

  

NOUL TESTAMENT. Partea canonică din Sfînta Scriptură a Vechiului Testament se încheie cu aceste cuvinte ale profetului Maleahi, adevărată punte mesianică spre Noul Legămînt: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților către fii și inima fiilor către părinții lor...” (Maleahi 3, 23-24). „Cu duhul și puterea lui Ilie” (Luca 1, 17) se va ridica Ioan, „îngerul pustiei”, de fapt ultimul dintre proorocii Vechiului Legămînt, vestindu-L și mărturisindu-L pe Hristosul Israelului duhovnicesc. 

Sfînta Scriptură a Noului Testament fixează împlinirea sau desăvîrșirea vechii revelații prin Iisus Hristos, deschizînd ușile Împărăției Cerurilor și punînd lumea întreagă sub strălucirea „luminii neînserate” a Zilei a Opta – Ziua Domnului, în care Făptura restaurată primește chemarea de a reintra în slava lui Dumnezeu, Atotțiitorul. 

Noul Testament cuprinde 27 de cărți canonice, structura lui fiind definitivată în secolul al IV-lea (dar toate textele alcătuitoare avîndu-și originea în secolul I; cele mai vechi se pare că sînt epistolele paulinice, iar cea mai tîrzie este Apocalipsa, care și încheie corpusul neotestamentar). Mai puțin întins decît cel vechi, Noul Testament reprezintă principalul izvor scris al religiei creștine. În el sînt expuse cu o limpezime dumnezeiască, fără lungimile pe care le întîlnim adesea în Vechiul Testament, viața și învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, precum și principalele fapte și învățături ale apostolilor Săi. Conținutul este strict religios, iar mesajul profund universal.  

Majoritatea textelor au fost redactate inițial în limba elină populară (așa-numita „greacă comună”, koiné, limbă internațională a vremii respective). Excepție face Evanghelia după Matei (prima în ordinea redactării), scrisă în aramaică (limba pe care a vorbit-o și Iisus), special pentru uzul evreilor (care puțini mai știau ebraica, iar în elinește nu se descurcau toți).  

Evanghelion (ευαγγέλιον) înseamnă în grecește „vestea cea bună”. Avem de-a face, de fapt, cu una și aceeași Sfîntă Evanghelie, primită prin Iisus Hristos, dar pe care noi o cunoaștem în patru redactări canonice: după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan. Cu aceste așa-zise „patru Evanghelii” se deschide Noul Testament. Se consideră că Evanghelia după Luca este „cea mai documentată ca fond și cea mai literară ca formă” (Ion Bria, op. cit., p. 164), în vreme ce Evanghelia după Ioan (scrisă – după părerea Fericitului Ieronim – „ca o completare” ulterioară a celorlalte trei, numite „sinoptice”) este cea mai profundă sub aspect mistico-teologic. De altfel, Sfîntul Ioan Apostolul și Evanghelistul – de la care ne-au mai rămas Apocalipsa și trei epistole sobornicești – a fost numit de timpuriu și Sfîntul Ioan Teologul. 

Doi dintre cei patru evangheliști provin chiar din ceata primilor 12 apostoli (Matei și Ioan). Matei (fostul Levi vameșul), fiul lui Alfeu, are drept simbol iconografic Îngerul. El și-a scris Evanghelia cam între anii 42-55, mai întîi în aramaica vorbită curent de evrei, apoi traducînd-o el însuși în grecește. E preocupat cu osebire să le demonstreze evreilor mesianitatea lui Iisus, raportîndu-L mereu la vechile profeții. Povestește el însuși cum Iisus l-a chemat să-I urmeze (cf. Matei 9, 9). 

În ce-l privește pe Ioan, fiul lui Zevedeu și al Salomeei, fratele Apostolului Iacov (zis „cel mare”), el a fost nedespărțit de Hristos și prin urmare martor la toate episoadele însemnate din răstimpul activității pămîntești a Domnului. Lui i-o încredințează Iisus pe Sfînta Sa Maică în ziua răstignirii (Ioan 19, 26-27). Despre el a spus Domnul, adresîndu-se lui Petru, acele tainice cuvinte: „Dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni, ce ai tu?” (Ioan 21, 22). A fost singurul dintre apostoli care a murit foarte bătrîn (aproape centenar), de moarte bună, pe la anul 104. Evanghelia și-a scris-o cam între anii 80-100. Despre ea s-a spus că întruchipează cel mai bine spiritul creștin, fiind „cea mai puțin evreiască dintre scrierile Noului Testament”. Primele 17 versete se citesc chiar la slujba Învierii, constituind unul dintre textele cele mai frumoase și mai adînci din toată Scriptura: „La început era Cuvîntul [Logos-ul, Verbul divin, deopotrivă rost, rostire și rostuire] şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvîntul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor cîţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicînd: Acesta era despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”. Simbolul iconografic al lui Ioan este Vulturul. 

Evangheliștii Marcu și Luca n-au făcut parte dintre apostolii inițiali, ci au fost doar ucenici ai celor mai de seamă dintre aceștia. Nu este totuși exclus ca ei să fi fost chiar martori oculari ai măcar unora dintre evenimentele relatate, văzîndu-L și ascultîndu-L nemijlocit pe Iisus. Marcu se vede a fi fost ucenicul lui Petru, care îl socoate ca pe fiul său spiritual. Acest Marcu (numit alteori Ioan), fiu al unei Marii din Ierusalim și văr cu credinciosul Barnaba, s-ar putea să fi fost copil pe vremea patimilor Mîntuitorului (iar unii sînt de părere că la el însuși ar fi referința din Marcu 14, 51-52: „Iar un tînăr mergea după El...”). A trăit pînă prin anul 68 (cînd se pare că a suferit moarte de martir), iar Evanghelia sa – cea mai concisă dintre toate – trebuie să fi fost scrisă cam între anii 55-62, la Roma. Simbolul său iconografic este Leul. 

Cît despre Luca – acestuia îi sînt atribuite, cu destulă certitudine, și Faptele Apostolilor –, el ar fi fost, conform tradiției, din numărul celor 72 de ucenici aleși de Domnul Însuși, iar unii țin să-l identifice cu unul din cei doi ucenici care au călătorit cu Iisus, după învierea Sa, pe drumul spre Emaus (Luca este singurul care istorisește acest episod). Certă rămîne legătura lui strînsă cu Apostolul Pavel. Se pare că era originar din Antiohia și că exercita profesia de medic, dar îndeletnicindu-se totdeodată și cu pictura (tradiția îi atribuie mai multe reprezentări ale Maicii Domnului, și mai ales pe cea numită Hodighitria, „Călăuzitoarea”). Este neîndoielnic că a fost cel mai instruit dintre evangheliști. Evanghelia lui – redactată cam între anii 60-63 – este cea mai realizată stilistic, într-o grecească foarte elegantă, concurîndu-i pe stiliștii păgîni ai vremii. Simbolul lui iconografic este Taurul.

Termenul de „evanghelie” nu trebuie limitat doar la cărțile numite astfel. Toată propovăduirea învățăturii creștine, atît direct prin Iisus Hristos, cît și prin apostolii Săi luminați de Duhul Sfînt, constituie în ansamblu „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Marcu 1, 14).

Miezul acestei învățături dumnezeiești îl aflăm în faimoasa Predică de pe Munte (Matei, capitolele 5-7). Domnul arată cu acest prilej atît poziția creștină față de morala Vechiului Testament, cît și profilul mistic și moral al Noului Testament, cu marea poruncă a iubirii (Matei 5, 43-48) și cu tabla celor nouă fericiri (Matei 5, 3-11): „1) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. 2) Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. 3) Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul. 4) Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. 5) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. 6) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. 7) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. 8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. 9) Fericiţi veţi fi voi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. 

Pentru transmiterea și aplicarea operei Sale mîntuitoare, Iisus a creat instituția apostoliei: „Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 19; Marcu 1, 17; Luca 5, 10). Cei doisprezece apostoli dintîi au fost aleși dintre cei simpli și „săraci cu duhul” (sensul evanghelic al „sărăciei cu duhul” este smerirea sau umilirea duhului omenesc în fața măreției lui Dumnezeu, sărăcirea de sine pentru bogăția Duhului Sfînt; este vorba de o anumită atitudine spirituală, iar nu de vreun grad de instrucție sau inteligență, cum ni se pare nouă astăzi). În urma uceniciei lor pe lîngă Mîntuitorul, ei au devenit „împreună-lucrători” cu Domnul la „zidirea lui Dumnezeu” – Biserica –, căreia Hristos îi este temelie și cap. Cei doisprezece sînt (după Matei 10, 2-4, și Marcu 3, 16-19): Simon Petru, Andrei (fratele celui dintîi), Iacov și Ioan (fiii lui Zevedeu, pe care Hristos îi mai numește și „fiii tunetului”, desigur cu referire la temperamentul lor), Filip, Vartolomeu, Toma (zis „Geamănul”), Matei (numit și Levi), un alt Iacov (al lui Alfeu), Simon Cananeul (sau Zelotul), Iuda Iscarioteanul (cel ce avea să-și vîndă Învățătorul) și Levi, „ce se zice Tadeu” (Matei 10, 3). În lista prezentată de Luca nu este numit acesta din urmă, apărînd în schimb un alt Iuda (al lui Iacov). Lista acesta (Luca 6, 14-16) corespunde celei din Fapte (1, 13), ceea ce constituie și unul dintre argumentele în temeiul cărora cartea Faptele Apostolilor a putut fi atribuită autorului celei de-a treia Evanghelii. În problema controversată a celui de-al doisprezecelea apostol (Levi Tadeu sau Iuda al lui Iacov?) ar trebui poate urmat mai degrabă cel dintîi dintre evangheliști, Matei, căci el oferă garanția de a fi fost chiar în rîndul celor doisprezece. 

După ce Iuda Iscarioteanul s-a exclus dintre apostoli, ceilalți l-au ales în loc, pentru completarea numărului de doisprezece, pe un anume Matia: „Și au tras la sorți, iar sorțul a căzut pe Matia și [acesta] s-a socotit împreună cu ceilalți unsprezece apostoli” (Fapte 1, 26). 

Mai tîrziu, acestora li se va adăuga și Pavel (mai înainte numit Saul), cel convertit și chemat la apostolie prin vedenia de pe drumul Damascului (cf. Fapte 9, 1-22). Acesta a devenit, din prigonitor al creștinilor, una dintre figurile cele mai importante ale noii religii, cunoscut drept „Apostolul neamurilor” („... el Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor...”, stă scris în Fapte 9, 15). 

Despre lucrarea apostolilor de după Înălțare istorisește cartea intitulată Faptele Apostolilor, imediat următoare Evangheliilor. Noul Testament se continuă apoi cu corpusul epistolar apostolic (scrisori trimise de către unii dintre apostoli, spre îndrumare, comunităților creștine proaspăt constituite sau unor ucenici lucrători în sînul acestora). Ni s-au păstrat 21 dintre aceste scrisori (ce sigur vor fi fost mai multe): 14 ale lui Pavel (unii zic că numai 13, contestîndu-i-se paternitatea Epistolei către evrei), începînd cu cea către romani, una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan și una a lui Iuda (poate acel Iuda al lui Iacov, sau vreun alt apostol „tîrziu”). 

Noul Testament se încheie cu Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul (apokalypsis este echivalentul grecesc al latinescului revelatio, „descoperire”, „dezvăluire”), carte profetică și vizionară, plină de  simboluri tainice, anevoie de descifrat. „Apocalipsa însăși a fost acceptată în canon cu ezitare. [...] Sub influența școlilor catehetice din Siria și Palestina, Apocalipsa nu este folosită în lecturile liturgice, totuși școala alexandrină a impus-o în canon” (Ion Bria, op. cit., p. 59). Rezerva celor din vechime este de înțeles, căci multe sminteli sectariste s-au întemeiat tocmai pe interpretarea arbitrară a unor locuri din Apocalipsă. Cartea cuprinde viziunea pe care Sfîntul Ioan (la bătrînețe, în timpul exilului pe insula Patmos) a avut-o în legătură cu vremurile de pe urmă, cînd, după un șir de evenimente înfricoșătoare, Hristos („Alfa și Omega... , începutul și sfîrșitul”) va reveni, cu toată slava Sa, să judece viii și morții și să instaureze veșnica Împărăție a lui Dumnezeu (întruchipată în „Ierusalimul ceresc” sau „Noul Ierusalim”). O prezentare mai detaliată a acestei scrieri vom avea prilejul să facem atunci cînd vom vorbi, într-un capitol final, despre eshatologia creștină. 

Pe lîngă aceste texte sfinte, admise de timpuriu în canonul Noului Testament, există și o serie de texte așa-numite apocrife, căror autenticitate este foarte îndoielnică (unele cunoscute de demult, ca de ex. Apocalipsa Apostolului Pavel, altele descoperite mai recent, ca de ex. Evanghelia după Toma), drept care Biserica nu le-a putut accepta, combătîndu-le pînă astăzi, ca pricini de confuzie și rătăcire. O parte dintre acestea au avut o largă circulație și în spațiul românesc, în rînd cu așa-numitele cărți populare (Alexăndria, Esopia, Floarea Darurilor etc.). 

Să mai menționăm că prima traducere și tipărire integrală a Noului Testament în românește se leagă de numele Mitropolitului Simion Ștefan al Ardealului [acum canonizat: Sfîntul Ierarh Mărturisitor Simion Ștefan, cu pomenire în 24 aprilie], apărînd cu patru decenii înaintea Bibliei de la București: este vorba de Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), din 1648. Astăzi, versiunea cea mai răspîndită a Bibliei este cea realizată pe baza traducerii lui Gala Galaction și Vasile Radu, cu numeroase ediții scoase sub egida și cu binecuvîntarea Bisericii Ortodoxe Române. [Din pragul mileniului trei, avem versiunea Anania, bogat adnotată, ce reia, pentru Vechiul Testament, tradiția Septuagintei, abandonată la noi, pentru o vreme, în favoarea textului masoretic evreiesc.] 

  

* 

În încheierea acestei sumare prezentări a corpusului biblic creștin, se impun subliniate încă o dată: 

1) complementaritatea dintre Vechiul și Noul Testament (acesta din urmă împlinindu-l și depășindu-l pe cel dintîi) și 

2) lumina revelației dumnezeiești, care conferă Bibliei autoritatea de Carte Sfîntă (lucrare a Duhului Adevărului, „Care a grăit prin prooroci” și a fost trimis definitiv în lume de către Hristos, ca să-i fie călăuză și sprijin pe calea mîntuirii). 

Toți Sfinții Părinți și marii înduhovniciți recomandă lectura atentă, pioasă și permanentă a Bibliei (și mai ales a Noului Testament) pentru întărirea credinței, pentru luminarea duhovnicească și pentru mîntuirea sufletelor noastre. Sfîntul Ioan Damaschin scrie: „Este un lucru foarte bun și folositor sufletului să cercetăm dumnezeieștile Scripturi... Prin Sfintele Scripturi sîntem îndreptați spre virtute și contemplație netulburată. În ele găsim îndemn spre orice fel de virtute și îndepărtare de la toată răutatea... Dacă citim o dată, de două ori, și nu înțelegem ceea ce citim, să nu cădem în trîndăvie, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: «Întreabă pe părintele tău și-ți va vesti sau pe bătrînii tăi și-ți vor spune» (Deuteronomul 32, 7). Cunoștința nu este a tuturora. Să scoatem deci din izvorul paradisului apă curată și veșnic curgătoare..., căci are un har nesfîrșit” (Dogmatica, 4, XVII; trad. rom. cit., pp. 285-286). Textul Sfîntului Ioan Damaschin pune în continuare, în duhul întregii patristici răsăritene, problema raportului dintre lecturile sfinte și cele profane (care, făcute cu descernămînt, pot fi bune auxilii ale celor dintîi):  „Dar dacă am putea să culegem ceva folositor și din literatura laică, nu este oprit. Să fim, însă, zarafi încercați, ca să adunăm aurul cel bun și curat și să înlăturăm pe cel falsificat. Să luăm învățăturile cele bune, iar pe idolii cei ridicoli și învățăturile cele neroade să le aruncăm cîinilor. Căci putem dobîndi din ele cel mai bun argument împotriva lor” (ibidem, p. 286). (Va urma) 

Răzvan CODRESCU 

Mai puteți citi pe acest blog:

Curs elementar de religie creștină (I)  
Curs elementar de religie creștină (II) 
Curs elementar de religie creștină (III)  
Curs elementar de religie creștină (IV) 
Curs elementar de religie creștină (V) 
Curs elementar de religie creștină (VI) 
Curs elementar de religie creștină (VII) 
Curs elementar de religie creștină (VIII) 
Curs elementar de religie creștină (IX) 
Curs elementar de religie creștină (X) 
Curs elementar de religie creștină (XI) 
Curs elementar de religie creștină (XII) 
Curs elementar de religie creștină (XIII) 
Curs elementar de religie creștină (XIV)