CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XI)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

TEMEIURILE ȘI IZVOARELE  

CREȘTINISMULUI (1) 

   

1. De la iudaism la creștinism

Se afirmă uneori despre creștinism că ar fi o creație a geniului iudaic. Unii cred că nuanțează lucrurile căutînd să arate că în creștinism am avea de-a face cu un fel de sinteză religioasă, în care geniul iudaic ar fi fost catalizat de geniul elin, în cadrul oferit de universalismul roman. Sfîntul Apostol Pavel  (Saul din Tars, cu sînge evreiesc, cetățenie romană și educație grecească) este adesea invocat, ajungîndu-se pînă la a fi considerat drept adevăratul întemeietor al noii religii (Iisus rămînînd să fie socotit doar un simplu personaj mitologic sau mitologizat). Ne aflăm, neîndoielnic, în fața unei false probleme. 

Din punct de vedere teologic, creștinismul nu poate fi considerat „capodopera iudaismului, gloria și rezumatul evoluției sale” (Ernest Renan), iar Iisus Hristos (de a Cărui existență istorică nimeni nu se mai poate îndoi astăzi în mod serios) nu poate fi considerat un simplu „pui de profet întîrziat” (Ch. Guignebert), chiar dacă vine pe urmele vechilor profeți, desăvîrșind revelația divină inaugurată prin aceia. 

O primă întîmpinare împotriva unor astfel de teorii se poate face chiar la nivelul strict al bunului simț: „Dacă, într-adevăr, Iisus n-ar fi decît o reeditare a vechilor profeți, să zicem într-o ediție mai completă și mai îngrijită, de ce oare a fost repudiat și prigonit cu mai multă înverșunare tocmai de către reprezentanții autorizați ai iudaismului? Dacă era un exponent al spiritului iudaic, ce i-a făcut oare pe evrei să-L renege și să-L prigonească? Ba mai mult: cum de s-a impus creștinismul tocmai în lumea greco-romană, atît de refractară iudaismului? Faptul concret că religia lui Iisus s-a răspîndit mai mult în Occident decît în Palestina constituie dovada peremptorie că ea este cu totul altceva decît o expresie a geniului iudaic” (Sterie Diamandi, op. cit., p. 264). 

Nichifor Crainic scria la rîndul său, în fundamentalul studiu „Rasă și religiune”: „Dacă ar fi fost creștinismul un mit semitic, cum se face că tocmai evreii stau în afară de el? Din moment ce un mit religios este produsul geniului unei rase, urmează că ea se va recunoaște în el, cel puțin pentru o epocă oarecare. Geniul Eladei, bunăoară, se recunoștea în Olimpul pe care l-a imaginat. Dar evreii se recunosc în religiunea lui Iisus Hristos? Nu numai că nu se recunosc, dar ei, cu mitul lor rasial, specific iudaic, reprezintă pe pămînt o unică organizație de feroce negare a Mîntuitorului lumii. Crima săvîrșită pe Golgota este de atunci încoace însăși substanța otrăvită a talmudismului. Căci talmudismul este tocmai cultul urii neostoite împotriva lui Iisus Hristos. [...] Pe vîrful Golgotei Iisus a murit, dar a înviat a treia zi. Tot pe vîrful Golgotei mozaismul a murit, însă o dată pentru totdeauna. Căci astăzi nu mai există de fapt o religiune mozaică. Ea a existat doar pînă la întruparea Mîntuitorului, avînd rostul providențial precis de a fi «pedagogul ce duce către Hristos». [...] Evreii, refuzîndu-se lui Hristos, n-au rămas în adevăratul mozaism (fiindcă nu aveau în ce să mai rămînă), ci, caricaturizînd doctrina revelată despre Mesia, au creat un mit național despre un Mesia specific și exclusiv evreiesc. Ca să și-l poată afirma pe acesta, ei Îl tăgăduiesc pe Hristos ca Mesia întrupat, ca adevărat Mîntuitor al lumii. Talmudismul este astfel degradarea fostei religiuni revelate prin Moise și prin profeți pînă la rangul unui mit național ca oricare altul” (Puncte cardinale în haos, ed. cit., pp. 183-185). 

În termeni mai strict teologici, problema se pune astfel: „Este creștinismul o religiune iudaică? Ar fi putut să fie într-un singur caz: dacă întemeietorul ei n-ar fi fost altceva decît fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n-ar fi decît un mit semitic de valoare relativă, ca și miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creștinismului este dată în persoana divin-umană a Mîntuitorului [...]. Ce ne învață Biserica despre omul Iisus? Că acest om s-a născut fără de păcat, că în El nu e păcat și nici puțința de a păcătui. [...] În ordinea naturală păcatul se moștenește. Iisus însă, fiind deasupra acestei ordini, deși născut trupește din neamul lui David, nu moștenește totuși nici păcatul lui David, nici vreun alt păcat. Prin aceasta omul din El se izolează de fatalitățile rasei în care s-a născut. [...] Omul Iisus este numit în creștinism «Fiul Omului» sau «Noul Adam». Prin aceasta se înțelege că umanitatea din Iisus e umanitatea deplină din Adam cel de dinainte de păcat și de diferențierea omenirii în rase [...]. El nu aparține nici unei rase, dar în lamura pură a umanității Lui e reprezentat întregul neam omenesc” (ibidem, pp. 182-183). 

Așadar, Iisus Hristos, ca Dumnezeu întrupat, scoate problema din orizontul îngust al etno-biologiei. Așa stînd lucrurile, la fel de eronată este și încercarea inversă – făcută în secolul al XIX-lea și popularizată la noi mai ales de ultrarasistul A. C. Cuza (1857-1947), de pildă în anexele cărții sale Naționalitatea în artă (1908) – conform căreia Iisus, ca galileean, era evreu mai mult prin Lege decît prin sînge, trebuind considerat mai degrabă... arian! (Galileea, din pricina transmutărilor de populație și a marelui amestec de rase rezultat pe această cale, fapte pomenite explicit în Vechiul Testament, era numită de către evrei, depreciativ, „Galileea neamurilor”, adevărații iudei deosebindu-i pe galileeni după grai – a se vedea episodul lepădării lui Petru, la Marcu 14, 70 – și contestîndu-le orice înzestrare: „Din Nazaret [situat în Galileea] poate fi ceva bun?”, se întreabă bătrînul Natanael – Ioan 1, 46; „Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc!”, îl apostrofează fariseii pe dreptul Nicodim – Ioan 7, 52.) 

Nichifor Crainic conchide: „Pentru noi însă Revelația, situînd creștinismul mai presus de miturile religioase cu legi genetice omenești, lămurește dintr-o dată problema raporturilor dintre rasă și religiune. Creștinismul nu e creația nici unei rase umane. Oricine susține contrariul contestă implicit Revelația” (ibidem, p. 182). 

Cum se face atunci că Hristos S-a întrupat tocmai dintre evrei, împlinind vechile profeții mesianice ale lui Israel (cum vom arăta pe larg în capitolul următor)? Cum trebuie înțeleasă descendența Sa „din osul lui David”? Cum rămîne cu trimiterea Sa la „oile cele rătăcite ale turmei lui Israel” și cu vorbele prin care El Însuși Se mărturisește ca aparținînd neamului evreiesc? Cum rămîne, în fine, cu strînsa legătură dintre Vechiul și Noul Testament? Răspunsurile sînt relativ simple și cît se poate de firești. Iisus S-a întrupat în mijlocul evreilor datorită faptului că acolo era pregătit deja contextul religios monoteist și mesianic, prin intermediul revelației veterotestamentare. „Limbajul” și „structura” religiei mozaice erau potrivite prin rînduială divină cu noul mesaj evanghelic, adresat întregii omeniri. Raportul dintre iudaism și creștinism este unul de la „parțial” la „total”, de la „puținătate” la „plinătate”, pe aceeași linie de spiritualitate teandrică. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”, zice Domnul (Matei 5, 17). „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, dar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Sfîntul Apostol Pavel arăta și el (Evrei 10, 1 și urm.) că Legea (Vechiul Testament), insuficientă ca drum spre adevărata desăvîrșire, n-a fost decît „umbra bunurilor viitoare” (adică a Noului Testament). Chiar descendența „din osul lui David” se cuvine înțeleasă în primul rînd simbolic, ca o continuare a tradițiilor faste ale vechiului iudaism (David însuși avînd nu doar demnitate regală, ci și proorocească, nu doar determinare etnică, ci și universal spirituală). Apare deci limpede că Iisus Hristos, teologic vorbind, trebuie raportat la Israel prin contextul religios, iar nu prin cel rasial. Irelevanța etnicului din acest punct de vedere apare de altfel tranșant formulată în Noul Testament, fie prin gura Sfîntului Ioan Botezătorul („Să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Părinte îl avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” – Matei 3, 9), fie prin gura Sfîntului Apostol Pavel („Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară, în trup, e tăiere-împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăiere-împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a căror laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu” – Romani 2, 28-29). 

Este adevărat că creștinismul a fost adoptat și propovăduit mai întîi de o minoritate evreiască (apostolii și ucenicii) și că tot un evreu, Sfîntul Arhidiacon Ștefan, a fost primul dintre martirii noii religii. Dar grosul poporului, urmîndu-și orbește căpeteniile religioase și politice, i-a dușmănit fățiș atît pe Iisus („Să fie răstignit!... Sîngele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” – Matei 27, 22-25), cît și pe cei care L-au mărturisit în mod deschis („Și îl băteau cu pietre pe Ștefan, care se ruga și zicea: Doamne, Iisuse, primește duhul meu!” – Fapte 7, 59). Ei au rămas pînă astăzi cei mai neîmpăcați adversari ai creștinismului, pe care-l subminează pe toate căile, preferînd să rămînă închiși în nedesăvîrșirea iudaismului lor talmudic, cu un orgoliu rasial exacerbat, subordonînd religiosul etnicului și politicului, dar arătîndu-se necruțători, altminteri, față de „rasismul” sau „fundamentalismul” altora! Dintr-o rasă dumnezeiască, evreii au ajuns cu vremea o rasă mai degrabă demoniacă, lucrînd sistematic la surparea temeliilor lumii creștine și trădîndu-și cu obstinație sfînta elecțiune originară. Această frondă permanentă și fățiș disprețuitoare față de celelalte neamuri și religii le-a pricinuit multe și uneori groaznice suferințe. Ceva din drama aceasta a poporului evreu – deopotrivă istorică și metafizică – a încercat să surprindă, de pe poziții de lucidă înțelegere creștină, și un Nae Ionescu în faimoasa sa prefață la romanul De două mii de ani al lui Iosef Hechter (alias Mihail Sebastian), căruia îi adresează în final cuvinte de sinceră și profundă compasiune: „Eu însă nu pot face nimic pentru tine [cel care suferi]. Pentru că eu [creștinul] știu că Mesia acela [pe care-l aștepți tu, evreul] nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – și tu nu L-ai cunoscut. Atît ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Și n-ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi...” (cartea a apărut în 1934 [cf. reeditarea de la Humanitas, din 1990, p. 25]). 

Se cade să menționăm însă că istoria creștină cunoaște și cazuri ilustre de evrei creștinați. Și nu este vorba de unii creștinați doar în chip formal (cum s-a întîmplat cu destui, sub presiunea împrejurărilor istorice, mai ales în Apusul Europei), ci de cei care au ajuns să trăiască autentic în Hristos [cum este la noi cazul monahului Nicolae de la Rohia – N. Steinhardt (1912-1989) –, una dintre cele mai luminoase figuri ale Ortodoxiei contemporane, asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim], cîțiva numărîndu-se chiar cu sfinții creștini. 

Memorabile rămîn paginile privitoare la poporul evreu din cartea deja pomenită a lui Giovanni Papini (și din care ne vom îngădui aici un citat mai lung): 

„Acest neam care atîtea veacuri trăise liber și bogat în pustiu, iar într-o bună zi se văzuse stăpîn al altor țări, ba se și socotise, sub oblăduirea Dumnezeului său, a fi cel dintîi neam de pe fața pămîntului, a ajuns, cu vremea, de ocara lumii, încălcat și asuprit de străini, Iov al noroadelor. După moartea lui Isus soarta îi va fi și mai amară: Ierusalimul va fi nimicit a doua oară; în ținutul acela pustiit vor porunci grecii și romanii, iar cele din urmă rămășițe ale Israelului vor fi îndelung vînturate prin lume, precum praful drumurilor mînat de vîrtejuri. 

Nici un alt neam n-a fost vreodată mai iubit de Dumnezeul său și mai crunt pedepsit de acesta! Fost-a ales a fi cel dintîi, ca să ajungă sclavul celor de pe urmă! A rîvnit să aibă o țară mare și temută, ca să se vadă surghiunit și rob în țări străine [...]!  

Crescut în mijlocul cultelor sălbatice din preajma-i, ajunge să descopere iubirea pentru Dumnezeu, unicul tată al celor văzute și nevăzute; lacom de pămînt și de aur, se poate făli însă cu proorocii săi, cei dintîi apărători ai săracilor și disprețuitori ai bogăției; același neam care a adus jertfă pe altarele sale și a măcelărit cetăți întregi de nevinovați i-a dat ucenici celui ce va propovădui iubirea de dușmani; acest neam, gelos de gelosu-i Dumnezeu, l-a trădat mereu, umblînd după alți Zei; din Templul său, de trei ori zidit și de trei ori surpat, n-a mai rămas astăzi decît un zid stingher, numai bine cît să cuprindă un șirag de bocitori ce-și reazimă fruntea acolo, spre a-și ascunde plînsul...

Dar acest neam absurd și problematic, supraomenesc și păcătoșit, cel dintîi și cel de pe urmă, cel mai fericit și cel mai nefericit dintre toate, deși a fost sclav al națiilor, stăpînește pînă astăzi națiile cu Banul și cu Vorba [Papini se referă la marea finanță evreiască, fără concurență în lumea actuală, precum și la extinsa presă controlată de evrei, ajunsă să domine mass-media din întreaga lume, făcînd și desfăcînd reputații, avansînd și retractînd ideologii, după timpuri și interese, la adăpostul unui „umanitarism” laic, demagogic și abstract, dar cu incontestabile abilități „dialectice” – n. n.]. Deși n-a avut de veacuri o patrie a sa [autorul scrie la începutul deceniului trei al secolului XX; acum evreii au demult un stat al lor pe teritoriul palestinian, ieșind din condiția de popor fără țară, chiar dacă cei mai mulți dintre ei continuă să prefere a trăi risipiți prin lume – n. n.], dăinuiește printre stăpînii tuturor patriilor; deși l-a omorît pe cel răsărit dintre fiii săi, a despicat în două, prin acea vărsare de sînge, istoria lumii întregi; iar prăsila acestor Ucigași de Dumnezeu a ajuns a fi cea mai netrebnică, dar și cea mai sfîntă dintre toate semințiile pămîntului” (ed. rom. cit., pp. 66-67). 

Dumnezeu le-a rînduit evreilor un destin mare în bine, dar le-a îngăduit și un destin la fel de mare în rău! Spre pildă? Spre pocăință? Spre osîndă? Statutul mistic și istoric al lui Israel rămîne un adînc de taină dumnezeiască (a se vedea, în acest sens, întregul capitol 11 din Epistola către romani a Sfîntului Apostol Pavel). Cert este că creștinismul nu poate fi înțeles și asumat decît pornind de la aceste rădăcini... (Va urma)

   

Răzvan CODRESCU

   

Mai puteți citi pe acest blog:

  

Curs elementar de religie creștină (I) 

Curs elementar de religie creștină (II)

Curs elementar de religie creștină (III) 

Curs elementar de religie creștină (IV) 

Curs elementar de religie creștină (V) 

Curs elementar de religie creștină (VI) 

Curs elementar de religie creștină (VII) 

Curs elementar de religie creștină (VIII) 

Curs elementar de religie creștină (IX) 

Curs elementar de religie creștină (X)