CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (X)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

UNIVERSUL RELIGIILOR (7) 

6. Homo religiosus  

și starea spirituală 

a lumii moderne

  

Comportamentul religios, ca manifestare a nevoii lăuntrice de depășire a condiției noastre muritoare, se vădește așadar a fi o constantă istorică a spiritualității omenești, atît la nivel individual, cît și la nivel colectiv. Marii cugetători ai tuturor timpurilor au simțit, fiecare în felul său, acest rol capital al religiei, chiar și atunci cînd n-au fost propriu-zis niște oameni religioși, adică niște practicanți fervenți ai unei anumite religii. Platon observa că „toți oamenii, fie elini, fie barbari, au credință în Divinitate”, iar Seneca era convins că „ideea de Divinitate este înnăscută tuturor”. Chiar filosofia modernă, cu toate orgoliile ei autonome și rătăcirile ei spirituale, nu s-a putut dispensa de această idee. „Cuvîntul etern al lui Dumnezeu – spunea Spinoza –, legămîntul sacru și adevărata religie sînt înscrise divin în inima omului, în gîndirea omenească”. După Kant, „legea morală duce la religie, adică la recunoașterea tuturor datoriilor noastre ca porunci divine ale Ființei Supreme”. Pentru Hegel, „religia este știința spiritului despre sine ca spirit”. Pînă și Voltaire, printre atîtea diatribe anticreștine și anticlericale, a ajuns să afirme că „dacă Dumnezeu n-ar exista, atunci ar trebui inventat”. Numai așa putem înțelege de ce „singura alegere îngăduită omului este între Dumnezeu și nimic”, cum s-a spus. 

Corifeii ateismului modern s-au așezat în răspărul întregii gîndiri omenești. Ei nu sînt decît niște minți izolate și periferice în ansamblul cultural-spiritual al umanității. Deși neagă cu diabolică înverșunare existența lui Dumnezeu, ei nu fac decît să o afirme indirect, prin însăși tăgada lor, care altminteri ar rămîne fără obiect. Vorba țăranului român: „Dacă nu e cine nu e, cine e să nu mai fie?”.

Ateii nu sînt decît unelte mai mult sau mai puțin conștiente ale Răului, reprezentînd cazuri tipice de satanizare, în diferite forme sau grade. Numai că diavolul știe mai bine decît oricine că Dumnezeu există! „Și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2, 19). Neputîndu-L însă desființa pe Dumnezeu, caută măcar să-L tăgăduiască și să strice armonia firească dintre Creator și creația Sa. Iar uneori, spre a-și atinge scopul, ateii nu se dau înapoi să răstălmăcească chiar Sfintele Scripturi („Și diavolul citește Scripturile și le tîlcuiește!”, avertizează părintele Arsenie Boca). Răul este foarte subtil, căci lucrînd fără nici un scrupul, mijloacele lui sînt practic nelimitate. De aceea e nevoie ca omul „să fie treaz” în toată clipa și să deprindă discernămîntul („deosebirea duhurilor”).

Neputîndu-se lupta cu Dumnezeu în mod direct, diavolul caută să-L înfrunte indirect, pe cîmpul de bătălie al sufletului omenesc. Omul fiind liber să opteze și să se dăruiască fie unuia, fie celuilalt, destinul nostru se lămurește mistic în această tensiune dintre Bine și Rău, dintre Lumină și Întuneric, dintre Adevăr și Minciună, dintre acele civitas Dei și civitas terrena sive diaboli ale Fericitului Augustin.

Credinciosul se cuvine să aibă permanent în minte repetatele avertismente apostolice: „Credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 5), căci uneori, spre a ne amăgi, „însuși satana se preface în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14), „avînd înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei” (II Timotei 3, 5). Prin urmare, „nu dați crezare oricătui duh, ci ispitiți [cercetați] duhurile de sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume” (I Ioan 4, 1), „rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși” (II Timotei 3, 13), „tăgăduind chiar și pe Stăpînul Care i-a răscumpărat” (II Petru 2, 1), „ca unii ce au în gînd numai cele pămîntești” (Filipeni 3, 19). Unora ca aceștia li se adresează și Iisus, zicînd: „Voi sînteți din tatăl vostru diavolul și poftele tatălui vostru căutați să le împliniți. Dar el a fost dintru început ucigător de suflete omenești și nu a stat întru adevăr. Grăind minciuna, dintru ale sale grăiește, căci este mincinos și tată al minciunii” (Ioan 8, 44). 

Evreul Karl Marx, practicant al riturilor sataniste ale Bisericii Negre (cum au arătat mulți dintre biografii săi nemarxiști – cf., de pildă, Richard Wurmbrand, Marx și Satan [reeditat la Editura Stephanus, București, 1994]), a fost neîndoielnic cel mai sinistru corifeu al ateismului modern, reușind să smintească lumea mai mult decît toți ceilalți la un loc. Comunismul marxist reprezintă expresia generalizată a unei uri bolnave împotriva creștinismului, așa cum s-a sedimentat în sufletul unui evreu satanizat. El a forțat întemeierea unui așa-zis „ateism științific” pe scheletul pseudo-filosofic al „materialismului dialectic și istoric”. Dumnezeu n-ar exista, sufletul ar fi o ficțiune superstițioasă (viața psihică nereprezentînd nimic altceva decît o simplă funcție a materiei superior organizate), omul s-ar mișca între pîntec și moarte, iar religia n-ar fi decît o formă de rătăcire și de manipulare a conștiințelor („opiul popoarelor”)! Dacă pentru Hegel (de la care a preluat o seamă de idei, răstălmăcindu-le și vulgarizîndu-le) religia însemna „știința spiritului despre sine ca spirit”, pentru autorul Capitalului ea nu este altceva decît „conștiința de sine și simțămîntul de sine al omului care nu s-a găsit pe sine sau care s-a pierdut pe sine din nou”. Infantilismul impur al unei astfel de concepții despre religie a fost amendat, printre alții, și de către Mircea Eliade, care conchidea, pe baza cercetărilor sale de o viață: „Sacrul este un element în structura conștiinței, iar nu un stadiu în istoria acelei conștiințe” (Istoria..., ed. rom. cit., vol. I, p. IX). Sentimentul sacrului (pe care se întemeiază toate religiile) nu este, așadar, o fază sau un accident în devenirea conștiinței, ci o permanență a structurii ei profunde. Karl Marx însuși nu se poate sustrage acestei permanențe constituționale și Mircea Eliade a pus în evidență, cu alte ocazii, „structurile mitico-religioase” ale gîndirii lui dizolvante. De fapt, Mircea Eliade își va ilustra astfel o teorie de mai largă cuprindere, întemeiată pe observarea și analiza atentă a comportamentelor general-umane: de-a lungul istoriei, sacrul s-a manifestat fie ca atare, în diferitele forme ale vieții religioase, fie în mod „camuflat”, adică ascuns sub aparențe profane. Chiar dacă omului i se întîmplă să refuze la nivel conștient orice formă de sacralitate, sentimentul sacrului și formele lui tipice de manifestare răzbat din adînduri subconștiente, mascîndu-se în cotidian. Căci la nivelul cel mai profund al ființei sale spirituale nici un om nu este ateu cu adevărat. Putem redescoperi la tot pasul comportamente religioase transpuse în manifestări laice. În cartea sa Mythes, rêves et mystères (Gallimard, Paris, 1957), în capitolul intitulat „Les mythes du monde moderne” („Miturile lumii moderne”), el analizează de pildă structurile mitico-religioase ale unor doctrine politice din secolul XX, colportate și aplicate mai ales în lumea europeană: nazismul (cu rădăcini în vechea mitologie germanică) și comunismul (cu rădăcini în „ideologia mesianică iudeo-creștină”). Iată esențialul considerațiilor privitoare la comunismul marxist: „Să lăsăm la o parte validitatea filosofică a marxismului și destinul său istoric. Să ne oprim doar la structura mitică a comunismului și la sensul lui eshatologic. Orice am gîndi despre veleitățile științifice ale lui Marx, este evident că autorul Manifestului comunist preia și dezvoltă unul dintre marile mituri eshatologice ale lumii asiatico-mediteraneene, și anume: rolul mîntuitor al Celui Drept («alesul», «unsul», «nevinovatul», «mesagerul», în zilele noastre proletariatul), ale cărui suferințe sînt chemate să schimbe statutul ontologic al lumii. Societatea fără clase a lui Marx și dispariția consecutivă a tensiunilor istorice își găsesc cel mai exact precedent în mitul Vîrstei de Aur, care, urmînd multiple tradiții, caracterizeză începutul și sfîrșitul Istoriei. Marx a îmbogățit acest mit venerabil cu o întreagă ideologie mesianică iudeo-creștină: pe de o parte rolul profetic și funcția soteriologică pe care le acordă proletariatului; pe de alta, lupta finală între Bine și Rău, care poate fi lesne apropiată de conflictul apocaliptic între Christ și Antichrist, urmat de victoria definitivă a celui dintîi” (ed. cit., p. 24 [trad. rom. în vol. Mircea Eliade, Eseuri, Editura Științifică, București, 1991, p. 129]). 

Avem de-a face, așadar, cu o formă de mesianism desacralizat, proiectat asupra unei lumi dezdumnezeite, în care legile divine sînt înlocuite prin legi socio-economice „obiective” și evoluînd spre un fel de Nou Canaan sau Țară a Făgăduinței, imagine vulgarizată a „paradisului terestru” (Petre Țuțea zicea cu ironie: „Comunismul urmărește utopic realizarea unui paradis terestru cu mijloace științifice, un fel de lume a lui homo faber dominat de homo stultus”). Mulți au văzut în comunism „o parodie satanică a creștinismului”, dar, la o analiză mai atentă, avem de-a face cu o manifestare deviată a genericei funcții religioase subzistente în subconștientul omenesc. 

Religiozitatea constituțională a firii sale îl determină așadar pe om atît în măreția, cît și în decăderea lui. Chiar cînd se îndepărtează rațional de Dumnezeu, el își construiește, pe cont propriu, „idoli” și surogate religioase, simțind nevoia „să slujească” și „să aspire”, mereu neîmplinit și mereu avid de împlinire. Părăsind însă calea religioasă, el caută orbește adevăruri și consistențe acolo unde acestea nu sînt de găsit, adică în natură, în istorie și în sinele său autonom. De aceea omul modern trăiește o tragedie spirituală fără precedent, din care nu va putea ieși decît redescoprindu-se pe sine, în mod conștient, ca homo religiosus, Dumnezeu rămînînd singura alternativă reală în fața nimicniciei. 

Creștinismul a crescut dintru început pe afirmarea categorică și firească a sensului religios al omului și al lumii. „Eu sînt vița, voi sînteți mlădițele”, ne încredințează Dumnezeul Care S-a făcut om. „Cel ce rămîne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu este cu putință” (Ioan 15, 5). Dumnezeu este „Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1, 8), „pentru că de la El și întru El sînt toate” (Romani 11, 36). „Fără legătura cu Dumnezeu omul nici nu poate fi cugetat. Raportarea la absolut ține de însăși ființa lui. Omul e înrădăcinat în absolut”, spune și teologul rus Vîșeslavțev (citat adesea de părintele Stăniloae). 

Este meritul lui Mircea Eliade de a fi încercat, din afara teologiei și a creștinismului ferm asumat, să impună același adevăr în conștiința viciată a lumii contemporane. Eticheta de homo religiosus este cea care exprimă cel mai bine esența firii omenești de pretutindeni și dintotdeauna. Omul este ființa care se comportă religios. Ba mai mult decît atît: „a trăi ca ființă umană este în sine un act religios” (afirmă categoric Mircea Eliade în Istoria... sa). Firește că există deosebiri formale și calitative, există tipuri istorice de comportament religios; noi nu ne putem îngădui bunăoară, de pe pozițiile Ortodoxiei, să tratăm nediferențiat comportamentul religios al primitivilor și pe cel al credincioșilor creștini (cum a înțeles să procedeze, din păcate, Mircea Eliade, punînd scrupulul „științific” mai presus de scrupulul religios), dar rămîne incontestabil că, dincolo de nivelul la care se exercită, religiozitatea se arată definitorie pentru om, inclusiv pentru omul contemporan. Și nu este vorba numai de dăinuirea religiilor tradiționale, a formelor religioase instituționalizate, ci și de comportamentul general al celor care nu participă la acestea, crezîndu-se (și chiar declarîndu-se) indiferenți sau atei. Sub înrîurirea subconștientului, aceștia își manifestă și ei religiozitatea în forme „camuflate”. Așa se explică faptul că omul modern, „emancipat” de vechiul „obscurantism religios”, a simțit totuși nevoia să-și alcătuiască, treptat, o nouă mitologie (de sorginte „științifico-fantastică”), cu „extratereștri”, „farfurii zburătoare”, „oameni-robot”, „cataclisme” planetare și alte asemenea năstrușnicii. Numai prin gradul avansat de pervertire a conștiinței moderne se poate explica faptul că atîția dintre contemporanii noștri sînt gata să jure că există ființe raționale, lumi și civilizații „extraterestre”, dar n-ar admite în ruptul capului și existența lui Dumnezeu! 

Importanța capitală a factorului religios a fost recunoscută și de cei mai lucizi dintre oamenii de știință ai secolului XX, în frunte cu un Einstein sau un Heisenberg. La noi este destul de notoriu în acest sens cazul faimosului doctor Nicolae C. Paulescu (adevăratul decoperitor al insulinei), la care vom mai avea prilejul să ne referim. Dar iată ce scria un ilustru medic francez, laureat al Premiului Nobel: „Umanitatea a păstrat o urmă mai adîncă a inspirației religioase decît a gîndirii filosofice... Activitatea religioasă, ca și activitatea morală, are aspecte felurite. În starea ei cea mai rudimentară, ea este o aspirație nelămurită către o putere care depășește formele materiale și mentale ale lumii noastre, un fel de rugăciune nerostită, căutarea unei frumuseți absolute, mai presus de cea a oricărei arte... Ea cere înălțarea spiritului către o ființă supremă, care este izvor al tuturor lucrurilor, către acea putere, către acel centru de forțe pe care misticii creștini îl numesc Dumnezeu. În toate timpurile și la toate rasele au fost indivizi care au avut într-un grad foarte înalt acest simț deosebit. Mistica creștină reprezintă forma cea mai nobilă a activității religioase. Ea este mai strîns legată de celelalte activități ale conștiinței decît mistica indică sau tibetană” (Alexis Carrel, Omul, ființă necunoscută, trad. rom. Lia Busuioceanu, București, f. a., pp. 141-143; același este și autorul unui frumos articol despre Rugăciune).

Însumînd opinii exprimate din direcții atît de diferite, rezultă că religiozitatea este criteriul cel mai relevant al „omenității” noastre, căci numai pe cale religioasă ne putem realiza plenar și putem depăși limitele condiției bio-istorice și ale raționalismului falimentar. De altfel, cum observa odinioară un gînditor român astăzi uitat, „acolo unde nu vom găsi nici o urmă de viață religioasă, nu mai este nici regn antropic, ci o simplă specie biologică” (Petru P. Ionescu, Ontologia umană și cunoașterea, București, 1939, p. 74).

În fond, homo religiosus este omul care refuză să se resemneze în limitele acestei lumi. Fericitul Augustin spunea că două verbe au ridicat două imperii: verbul a fi și verbul a avea. Omul este liber să devină cetățean al unuia sau al celuilalt. Religia autentică îl cheamă să trăiască sub semnul lui a fi, să-și sporească, să-și înnobileze și să-și eternizeze ființa, în raport cu Ființa Supremă care este Dumnezeu. Lumea, răvășită de păcat, îl ispitește, dimpotrivă, să trăiască sub semnul lui a avea, adică în adorația nebunească a deșertăciunilor ei, pe care să le cumuleze și să le consume. Numai că – ne avertizează Domnul – „ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36). Omul este lăsat să penduleze liber între aceste două ordini de existență: „Cel ce seamănă în trupul lui însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Galateni 6, 8). Homo religiosus știe că „noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), căci „cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20).

Omul modern, căzut în ispita înstrăinării de Dumnezeu, se înstrăineză proporțional și de sine însuși, se „animalizează” sau se „robotizează”, degenerînd fizic și spiritual și ajungînd la condiția jalnică a „cîinelui întors la propria vărsătură”. Mare și tragic mister al oamenilor, spunea Antoine de Saint-Exupéry: „pierd esențialul și ignoră ceea ce au pierdut”! 

Civilizația modernă este, în ultimă analiză, profund anti-umanistă, pentru că nesocotește tocmai natura intimă a ființei umane; ea este clădită pe uitarea de sine a omului dezdumnezeit. „Civilizația modernă – observa același Alexis Carrel – se găsește într-o situație proastă, fiindcă nu ni se potrivește. Ea a fost construită fără o cunoaștere a adevăratei noastre naturi. E datorată capriciului descoperirilor științifice, poftelor unor oameni rătăciți, iluziilor, teoriilor și năzuințelor pămîntești. Deși înălțată de noi, ea nu este făcută pe adevărata noastră măsură” (op. cit., p. 35). 

Dar există totuși Biserici care înfruntă urgia vremurilor și țin ridicată făclia credinței. Există glasuri care strigă, cheamă și dojenesc. Există o conștiință religioasă răstignită pe crucea acestui veac. Poate că toate acestea stau zălog al unei viitoare renașteri spirituale. Oricum, „pentru prima oară în istoria lumii, o civilizație ajunsă în pragul declinului ei își poate da seama de răul de care suferă” (ibidem, p. 326). Ne rămîne de luptat „lupta cea bună”, după îndemnul apostolic (I Timotei 6, 12), fiecare pe măsura puterilor și vocațiilor sale. Însă lupta aceasta – iată ce se cuvine să nu uităm nici un moment! – se dă mai întîi înlăuntrul nostru.

*

  

Încheiem aici capitolul „Universul religiilor” și, o dată cu el, partea introductivă a acestui Curs elementar. Rămîne să pătrundem de-acum mai adînc, pe calea Ortodoxiei, în tainele credinței și vieții creștine. (Va urma)

  

Răzvan CODRESCU

  

Mai puteți citi pe acest blog: 

Curs elementar de religie creștină (I) 

Curs elementar de religie creștină (II) 

Curs elementar de religie creștină (III) 

Curs elementar de religie creștină (IV) 

Curs elementar de religie creștină (V) 

Curs elementar de religie creștină (VI) 

Curs elementar de religie creștină (VII) 

Curs elementar de religie creștină (VIII) 

Curs elementar de religie creștină (IX)