INTERMEZZO LIRIC: DIN RAI AFARĂ

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

I 
  
De unu-am fost în raiul tău odată, 
cu îngerii în cándidă cîntare, 
ce dor pe lume pot avea mai mare 
decît de-a fi întreg și fără pată?
  
Doar eu trupesc în slava ne-nserată, 
cu visu-arzînd în pura lui dogoare 
și cu iubirea-atoateveghetoare: 
eu fiu, iar tu ceresc și veșnic tată...
  
Dar raiu-l pierd din nou, pe zi ce trece, 
cu doruri mici și îndulcit prin fire 
spre păcătoasa veacului iubire, 
nici prea fierbinte, nici de-a dreptul rece, 
ci căldicel, așa cum bine știu 
că-s lepădat din gura ta de viu.

  
II
  
Copii eram cînd tainica pădure 
ne-a înghițit în străverzimea ei –
și-o mai umblăm și azi, cu pașii grei, 
visînd la pajiști și la zări azure.
   
Putea-vor oare ochii să ne-ndure 
lumina-n care să te scalzi mai vrei? 
Mai e-n iubirea noastră vreun temei 
și mai putem ivi mlădițe pure? 
  
Ne-ar trebui o altă viață poate 
s-aflăm măsura slavei pe pămînt 
și să ieșim, tîrîndu-ne pe coate, 
spre zariștile cîntecului sfînt, 
cele ce-au fost să asfințească toate 
și să răsară cîte veșnic sînt.


III

Murim certați cu tîlcurile sfinte,  
murim uituci de viața de apoi, 
murim străini de toate și de noi, 
într-o solemnă raclă de cuvinte.
  
De-abia rămîn aducerile-aminte –  
duios răboj pe-ngălbenite foi – 
din ce-am visat pe lume amîndoi,  
cu dragostea ce-așa frumos ne minte. 
  
Risipei doar i-am fost noi doi măsură, 
căci nu ne-a strîns iubirea-ntr-un potir, 
nici n-am ajuns la rugăciunea pură, 
de-aceea nu te miri și nu mă mir 
că nici pămîntul nu ne mai îndură, 

necum cerescul raiului zefir...

IV

Aceste mlădioase ca trestiile fete,

cu care-și dă în petec parșivul serii vînt,

sînt urma frumuseții uitate pe pămînt

de cînd eram cu raiul părtași pe îndelete.
  
Nu-i duhul care șade la rînd să se desfete,

ci trupul care n-are habar de ce e sfînt,

de-aceea blestemate iubirile ne sînt

și vraja se desface din tălpi și pînă-n plete.
  
Nu-i știm splendorii prețul, nici noima ei de sus 

și-abia ne dă tîrcoale din cînd în cînd cuvîntul,

dar ce-i mai bun în toate rămîne de nespus, 

oricît am vrea tăcerea s-o biruim cu cîntul:

nevrednici firii-n care am fost zidiți dintîi, 

mereu un pui de șarpe ne mușcă de călcîi.

  
V 

Am fost ce-am fost și cît am fost pe lume, 
dar Dumnezeu de-acum pe rînd ne-adună, 
cum își culege roada, rea sau bună, 
cel ce-n pămînt sămînță-a pus anume.
  
Ne-om face pîine celor după noi 
sau vom pieri în flăcări, ca neghina... 
Oricum ar fi, dreptatea lui, divina, 
mai lasă loc de-ntoarcere-napoi.
  
Căci orice-am fi, bob putred, scrum sau hrană, 
rămînem veșnic de pămînt legați, 
iar dragostea, ca leacul pus pe rană, 
ne-o face poate peste moarte frați 
și la-nviere, slobozi de prihană, 
ne vom scula întregi și-adevărați.

Răzvan CODRESCU