Spre
jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română și mai
zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul și după
puterile mele, materialismul și ateismul regimului comunist, m-am apucat să
redactez – cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai
ales printre tineri (elevi, studenți, dar și colegi de generație, de regulă
complet lipsiți de cunoștințe religioase) – un soi de manual catehetic,
intitulat O introducere în creștinism din
perspectiva ortodoxiei răsăritene. Era de fapt și o lămurire de sine,
sintetizînd și sistematizînd ceea ce cumulasem în cîțiva ani de lecturi și
meditații. Simțeam nevoia să împărtășesc un crez, dar și să exersez o anume
subversivitate, nu fără o notă ușor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul
era ambițios și nu l-am realizat decît parțial, ajungînd să scriu – și să
transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenția de a dactilografia ulterior
– numai partea dedicată expunerii doctrinare, pe care am socotit-o cea mai
importantă.
Evenimentele
din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine.
Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente,
iar Biserica și-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică,
așa că n-am mai avut motivația de a duce la capăt modestul meu „catehism”
subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau
cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am
depășit-o mai repede decît aș fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem
demersul auctorial).
Ca
să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuși să
public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să
scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale, unde materialul a apărut în serial, mai mulți ani
de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creștină și
sub semnătura Vasile A. Marian. Am
primit semne că unora le-a fost de folos – și îmi place să cred că altora le-ar
mai putea fi de folos și astăzi, așa că reiau serialul din Puncte cardinale și pe acest blog (cu unele actualizări – de regulă, între paranteze drepte – și mici
îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună așezare în orizontul
credinței (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici și mergînd spre
surse mai înalte). Astăzi, fără îndoială, aș aborda altfel multe dintre aceste
probleme, dar am încredințarea că reformularea și adîncirea lor rămîne treaba
altora mai autorizați decît mine, sub tutela insubstituibilă a Bisericii,
căreia îi sîntem cu toții smerite mădulare, cu multele noastre păcate și cu
puținele noastre virtuți. (R. C.)
UNIVERSUL
RELIGIILOR (2)
3. Revelația
naturală și revelația divină
Am
arătat deja că religia nu poate fi rezultatul unei activități omenești autonome,
ci ea implică un raport mistic între spiritul omenesc și spiritul divin. Pe de
altă parte, nu este vorba aici de o relație între un factor activ (omul) și
unul pasiv (divinitatea). Omul aspiră către Dumnezeu, dar Dumnezeu Însuși îl
ajută în ascensiunea lui spirituală, arătîndu-Și și în chipul acesta grija și
iubirea față de propria creație. Viziunea primitivă a zeului „leneș”, „adormit”
(deus otiosus), întîlnită în unele
religii arhaice, nu ține nicăieri de dinamica funcțională a religiilor vii, ci
reprezintă de fiecare dată, dacă observăm cu atenție, doar o vagă amintire
mitologică a unor religii anterioare, dispărute. Aceste „zeități-fosile” nu
stau nicăieri în centrul vieții religioase. Cît despre teoriile mai noi ale
așa-numiților deiști, specifice mai ales secolului al XVIII-lea, acestea nu
reprezintă credințe religioase, ci simple idei filosofice, ivite tocmai pe
fondul unei atrofieri a spiritului religios (deismul consideră că Dumnezeu
există, că El a creat lumea, căreia i-a stabilit anumite legi eterne, asigurîndu-i
o funcționalitate mecanică, după care ar fi încetat orice fel de legătură cu și
și-ar fi interzis orice fel de imixtiune în propria Sa creație).
Dar
o divinitate care să-și părăsească sau să-și renege creația reprezintă o
absurditate atît din punct de vedere logic, cît și din punct de vedere mistic.
În realitate – și întreaga viață a omenirii o confirmă cu prisosință – Cerul a
vegheat necurmat asupra Pămîntului, iar omul n-a fost părăsit niciodată pe
de-a-ntregul în singurătatea nimicniciei sale. Dacă i s-a întîmplat să apuce
calea însingurării, a autonomiei față de transcendent, a făcut-o strict pe cont propriu și împotriva voinței lui Dumnezeu.
Revelația reprezintă cea
mai însemnată modalitate prin care Dumnezeu a continuat „să lucreze” asupra
lumii. Ea a și făcut cu putință avîntul marilor religii. Observînd fondul comun
al religiilor, la care tocmai ne-am referit, mulți teologi sau cercetători ai
sacrului au acceptat ipoteza unei revelații
primordiale ca obîrșie imemorială a tuturor credințelor și ideilor
religioase. Revelația (gr. apokalypsis,
lat. revelatio) a fost înțeleasă,
așadar, ca o adevărată piatră de temelie a vieții religioase. Înțelesul ei este
acela de „arătare”, „descoperire” (cf.
lat. revelo,-are, „a dezvălui”).
Divinitatea însăși i se dezvăluie omului și-i arată lumina adevărului,
călăuzindu-l treptat pe calea deplinei realizări existențiale. Adevărul, în
sens religios, nu este, prin urmare, atît „cucerire” a omului, cît dar al lui
Dumnezeu.
Dar
înainte de a vorbi despre revelația divină propriu-zisă trebuie arătat că
există și o așa-numită revelație
naturală, adică o modalitate indirectă de (re)cunoaștere a supranaturalului
din cele naturale, a Creatorului din creația Sa, așa cum, bunăoară,
subînțelegem existența și geniul unui artist îndărătul unei opere de artă pe
care o contemplăm. Natura/Firea însăși mărturisește, prin frumusețea, măreția
și rînduiala întocmirilor ei, existența unei supranaturi creatoare: „Cele
nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegîndu-se din făpturi” (Romani 1, 20).
De
altfel, omul însuși, singur între toate făpturile văzute, este înzestrat, prin
firea sa, cu facultăți cognitive capabile să intuiască sau să imagineze
existența unui plan divin în ordinea naturii și, în consecință, ideea însăși de
divinitate creatoare. Chiar dacă Dumnezeu „ar fi tăcut”, chiar dacă nu ni S-ar
fi dezvăluit direct prin revelația divină, omul tot ar fi postulat, pe cale naturală,
existența unui principiu divin prin care să-și explice, în mod deductiv și
imaginativ, taina întregului univers.
Această
revelație naturală a jucat un rol de seamă în protoistoria mitico-religioasă a
omenirii și multe plăsmuiri mitologice se vor fi țesut, fără îndoială, pe
canavaua acestor acestor intuiții naturale. Pornind de aici, unii au clasificat
religiile în naturale și revelate (înțelegînd revelația numai în
sensul ei major, cel de revelație divină directă sau nemijlocită). În acești
termeni se exprima și Nichifor Crainic: „Religiunile naturale, de la formele
cele mai umile ale animismului sau de la zeitățile superb modelate de arta
grecească și pînă la eterația vaporoasă a budismului ori la schița filosofică a
divinității abstracte a unui Platon sau Aristotel, toate sînt produse ale
geniului omenesc. Ele sînt supuse
acelorași legi genetice ca și fenomenele de artă și de cultură... Am zice că
religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul unor
amintiri obscure despre o fericită stare primordială pierdută, Îl visează pe Dumnezeu, în vreme ce
creștinismul Îl trăiește aievea. Căci
există o tragedie a geniului omenesc: aceea de a nu putea să descopere singur
adevărul absolut, ci numai să-l viseze, să-l presimtă, să-l imagineze...
Religiunile naturale sînt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor
potrivit ar fi acela de religiozități în
căutarea lui Dumnezeu. Religiunea este un raport precis între om și Dumnezeul
viu și adevărat. În ele este însă vorba de un raport între om și imaginea
aproximativă pe care și-o plăsmuiește el despre Dumnezeu” (Puncte cardinale în haos, ed. cit., pp. 178-179).
Altfel
spus, pe cale naturală omul a putut ajunge la ideea de Dumnezeu, dar n-a avut
cum să-L cunoască pe Dumnezeul adevărat. Este semnificativ că în ajunul venirii
lui Hristos lumea păgînă ajunsese să aducă închinare, între altele, unui
Dumnezeu Necunoscut. „Și Pavel, stînd în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați
atenieni, în toate văd că sînteți foarte evlavioși, căci străbătînd cetatea
voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care
era scris: «Dumnezeului Necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscîndu-L,
Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte
17, 22-23). Avem aici dovada limitelor și inevitabilei crize a religiilor
naturale, precum și a imperioasei necesități a unei depline revelații
dumnezeiești.
E
drept că nici o religie nu se recunoaște pe sine ca „naturală”, fiecare avînd
pretenția de a se afla în posesia exclusivă a unei revelații supranaturale.
Ceea ce nu se poate contesta este că toate religiile, chiar și cele așa-zis
naturale, conțin, în măsuri variabile, măcar „frînturi” sau „semințe” de adevăr
dumnezeiesc, nici una nefiind lipsită complet de lumina divină. Acel „logos
seminal” (logos spermatikos), despre
care s-a vorbit încă din teologia creștină timpurie, reprezintă însuși principiul
dumnezeiesc aflat la geneza religiilor, tainic întrepătruns cu masa de elemente
mitico-religioase formate pe calea revelației naturale. Poate fi vorba fie de amintiri ancestrale, mai mult sau mai
puțin fidel conservate, fie de dezvăluiri
treptate și parțiale, căpătate în conformitate cu nivelul experienței
religioase a diverșilor indivizi sau a diverselor comunități. Așa se explică,
de bună seamă, existența și dăinuirea unor învățături și experiențe religioase
arhaice, comune unor spiritualități uneori foarte îndepărtate în spațiu și în
timp, dar mai ales a anumitor „performanțe” mistice universal atestate (minuni,
profeții, „călătorii transmundane” etc.).
Revelația divină, din punct de
vedere creștin, se definește drept „lucrarea prin care Dumnezeu Se descoperă pe
Sine lumii create, mai întîi prin proorocii Vechiului Testament și apoi, în mod
personal, prin Fiul Său” (Ion Bria, Dicționar
de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981, p. 321), punînd astfel
treptat dinaintea omului înduhovnicit „bogăția înțelepciunii și științei lui
Dumnezeu” (Romani 11, 33).
Pentru
a pune capăt rătăcirilor firești ale omului căutător de zei și plăsmuitor de
mituri, Dumnezeu Însuși S-a dezvăluit pe Sine, în trepte, după măsura
maturității receptive a omului, făcîndu-ne cunoscută „taina voii Sale” (Efeseni 1, 9). Revelația aceasta este
supremul dar pe care l-a primit omul în istorie. Voind Dumnezeu „ca toți
oamenii să se mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului” (I Timotei 3, 4), S-a descoprit gradat,
încă din vechime, „în multe rînduri și în multe feluri” (Evrei 1, 1), pînă ce S-a întrupat în persoana Fiului, luînd chip
omenesc și înlesnindu-ne și nouă a deveni „părtași ai firii dumnezeiești” (II Petru 1, 4). Evanghelia lui Hristos
trece astfel drept izvorul unic și deplin al descoperirii dumnezeiești (în
vreme ce Legea cea veche fusese doar „călăuză spre Hristos”, după spusa din Galateni 3, 24). Ea este dată pentru
totdeauna: „Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în veci” (I Petru 1, 25).
Rezultă
că marile religii revelate sînt iudaismul vechi (aflat în posesia unei
revelații dumnezeiești unitare și continue, dar încă nedesăvîrșite) și
creștinismul (posesor al revelației desăvîrșite, pe urmele vechiului iudaism).
„Noul Testament în cel vechi se ascunde”, spune Fericitul Augustin. Continuitatea
aceasta ne ajută, de altfel, să înțelegem mai bine de ce Dumnezeu a ales să Se
întrupeze tocmai printre evrei. Monoteismul, care nu este un rezultat al
cugetării omenești, ca monismul filosofic, ci darul cel mai de preț al
revelației divine, l-a scos pe om din jungla rătăcirilor politeiste, întîi prin
Legea lui Moise, apoi prin Harul lui Hristos.
Biserica
creștină este păstrătoare și transmițătoare a Revelației, pe urmele Apostolilor
Domnului, garantînd cu autoritatea ei mistică și istorică adevărurile cele
veșnice, mai presus de orice rătăcire. Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în
a sa Mărturisire de credință (1672),
scrie în privința aceasta: „Este firesc ca orice om, vorbind numai după mintea
sa, să greșească, să amăgească și să fie amăgit, pe cînd Biserica
sobornicească, care niciodată n-a vorbit și nu vorbește de la sine, ci din
Duhul lui Dumnezeu (Care și pe învățător îl îmbogățește necontenit, în veci),
este îndeobște cu neputință să greșească, să amăgească sau să fie amăgită...” (apud I. Bria, op. cit., p. 324).
Pentru
cei credincioși, adevărul revelației biblice și dumnezeirea creștinismului sînt
mai presus de orice argument sau dovadă exterioară. Acestea din urmă se pot
însă aduce pentru necredincioși. Pot mărturisi astfel pentru autenticitatea
dumnezeiească a revelației biblice: înălțimea morală, incontestabilă și
nedepășită, a religiei creștine; forța ei persuasivă și formativă; imensa ei
răspîndire în spațiu și durată în timp; pecetea definitivă pe care a reușit să
și-o pună pe două milenii de istorie omenească („era creștină”); eterna ei
actualitate; împlinirea străvechilor profeții; minunile săvîrșite și martirajul
asumat în numele ei. Ne aflăm în fața unui miracol spiritual unic în istorie,
imposibil de trecut doar pe seama unor pescari umili și analfabeți din
îndepărtata Galilee sau chiar pe seama geniului religios al unui Saul din Tars
(numele de dinainte de convertire al Apostolului Pavel, cel pe care unii au
încercat să-l prezinte drept adevăratul întemeietor al creștinismului). Nici o
operă omenească n-a atins și nici nu va putea atinge vreodată măsura aceasta.
„Cum
ar fi cu putință ca iluzia unor indivizi lipsiți de orice autoritate sau
prestigiu să devină obiectul unui cult de valoare generală, universală?! Poate
cineva să-și închipuie în mod serios că Ierusalimul, Alexandria, Roma și Athena
au fost cucerite de halucinațiile unor bieți pescari din Galileea?!... Cum s-ar
putea ca timp de nouăsprezece veacuri omenirea să fi fost victima unei iluzii
deșarte, țesute în unghere întunecate, răspîndite pe căi întortocheate și
menținute prin simple artificii?!”, se întreba, pe bună dreptate, un biograf
modern al lui Iisus (Sterie Diamandi, Fiul
lui Dumnezeu, Fiul Omului, București, 1942, pp. 248-249).
Două
mii de ani de istorie creștină vin să-i dea dreptate înțeleptului Gamaliel: „Feriți-vă
de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărîre sau lucrul acesta
este de la oameni, atunci se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, atunci nu
veți putea să-l nimiciți, ba v-ați mai afla și luptători împotriva lui
Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39).
Creștinismul
veșnicește sub încredințarea aceasta: „Cerul și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele
nu vor trece” (Matei 24, 25; Luca 21, 33). (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi
pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu