CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (IV)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Spre jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română și mai zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul și după puterile mele, materialismul și ateismul regimului comunist, m-am apucat să redactez – cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai ales printre tineri (elevi, studenți, dar și colegi de generație, de regulă complet lipsiți de cunoștințe religioase) – un soi de manual catehetic, intitulat O introducere în creștinism din perspectiva ortodoxiei răsăritene. Era de fapt și o lămurire de sine, sintetizînd și sistematizînd ceea ce cumulasem în cîțiva ani de lecturi și meditații. Simțeam nevoia să împărtășesc un crez, dar și să exersez o anume subversivitate, nu fără o notă ușor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul era ambițios și nu l-am realizat decît parțial, ajungînd să scriu – și să transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenția de a dactilografia ulterior – numai partea dedicată expunerii doctrinare, pe care am socotit-o cea mai importantă. 

Evenimentele din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine. Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente, iar Biserica și-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică, așa că n-am mai avut motivația de a duce la capăt modestul meu „catehism” subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am depășit-o mai repede decît aș fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem demersul auctorial). 

Ca să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuși să public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale, unde materialul a apărut în serial, mai mulți ani de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creștină și sub semnătura Vasile A. Marian. Am primit semne că unora le-a fost de folos – și îmi place să cred că altora le-ar mai putea fi de folos și astăzi, așa că reiau serialul din Puncte cardinale și pe acest blog (cu unele actualizări – de regulă, între paranteze drepte – și mici îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună așezare în orizontul credinței (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici și mergînd spre surse mai înalte). Astăzi, fără îndoială, aș aborda altfel multe dintre aceste probleme, dar am încredințarea că reformularea și adîncirea lor rămîne treaba altora mai autorizați decît mine, sub tutela insubstituibilă a Bisericii, căreia îi sîntem cu toții smerite mădulare, cu multele noastre păcate și cu puținele noastre virtuți. (R. C.)

   

UNIVERSUL RELIGIILOR (1)

  

1. Diversitatea manifestărilor religioase

Manifestările religioase ale omului, de-a lungul întregii sale istorii, au cunoscut o mare diversitate, determinată de circumstanțele specifice în care au apărut și s-au desfășurat (epoci istorice, zone geografice, particularități etno-lingvistice, grade de revelație etc.). Nu există pe lume vreun popor (și nici măcar vreo simplă „populație”) care să nu aibă un anumit orizont religios. Aceasta este cea mai simplă dovadă a faptului că religiozitatea reprezintă o dimensiune inerentă a ființei umane. 

Totalitatea urmelor, faptelor, credințelor și ideilor religioase ajunse pînă la noi, peste veacuri și milenii, studiate atît în ele însele, cît și în asemănările sau confluențele lor, fac obiectul domeniului vast al istoriei religiilor. Mai ales în secolul nostru, această disciplină a căutat să se emancipeze de sub tutela teologiei propriu-zise și să se individualizeze între celelalte științe antropologice. Linia aceasta a fost urmată și de savantul român Mircea Eliade (1907-1986), unul dintre cei mai faimoși istorici și teoreticieni contemporani ai religiei. Activitatea sa de mai multe decenii pe terenul istoriei și hermeneuticii fenomenelor religioase a fost încununată de o vastă sinteză, apărută inițial în limba franceză, sub titlul Histoire des croyances et des idées religieuses (Istoria credințelor și ideilor religioase). Aruncînd o privire asupra sumarului ei, cineva își poate face o primă idee despre întinderea și complexitatea acestui domeniu de cercetare. Volumul I (apărut în 1976 – trad. rom. 1981) pornește de la comportamentele magico-religioase ale oamenilor din paleolitic, mezolitic și neolitic, urmărind apoi fazele arhaice ale religiilor orientale și euro-mediteraneene (Mesopotamia, Egipt, Creta, India, Iran, Palestina etc.), evoluția spre brahmanism a spiritului religios indian, reforma dualistă iraniană a lui Zarathustra, cristalizarea monoteismului evreiesc și, în fine, manifestările religioase ale geniului grecesc de dinaintea epocii clasice (religia arhaică transmisă prin Hesiod și Homer, oracolele, misterele eleusine și dyonisiace). Volumul II (apărut în 1978 – trad. rom. 1986) începe cu o prezentare a religiilor din China antică, apoi consacră mai multe capitole evoluției credințelor, ideilor și tehnicilor spirituale indiene, insistînd asupra buddhismului și a școlii Yoga; printre religiile Europei vechi sînt tratate și credințele tracilor și daco-geților, alături de cele ale romanilor, celților și germanicilor; este prezentat orfismul și apoi declinul treptat al religiei grecești de-a lungul epocii elenistice; sînt trecute în revistă noile sinteze religioase iraniene și invazia cultelor orientale în lumea greco-romană; în fine, se arată cum, pe fondul creșterii tensiunii mesianice în sînul iudaismului, s-a născut creștinismul, ce avea să se răspîndească rapid în lumea euro-mediteraneeană, triumfînd oficial în secolul IV, în zorii Evului Mediu. (Cititorul trebuie însă avertizat că, din punct de vedere teologic, considerațiile lui Mircea Eliade privitoare la creștinism sînt în cea mai mare parte inacceptabile.) Volumul III (apărut în 1983 – trad. rom. 1986) se ocupă în primul rînd de creștinismul medieval și renascentisi, ortodox și catolic, pînă la marile mișcări reformiste din secolele XVI-XVII; este urmărit în paralel și iudaismul talmudic, trecînd prin mistica medievală a Kabbalei și ajungînd pînă la hasidism; tot în acest volum este tratat și cel de-al treilea monoteism – islamismul (apărut în secolul VII d. Hr.); volumul mai cuprinde referințe la religiile păgîne euro-asiatice (turco-mongolii, fino-ugricii și balto-slavii), al căror primitivism religios a coexistat veacuri de-a rîndul cu creștinismul și islamismul, precum și la religiile sincretice tibetane, culminînd cu lamaismul. Un al patrulea volum, postum, ar urma să cuprindă, după mărturisirile făcute de autor în Cuvintele înainte ale volumelor II și III, manifestările religioase medievale din India (consolidarea hinduismului), China și Japonia, religiile primitive ale Americii, Africii și Oceaniei (supraviețuind în izolarea lor pînă în secolul nostru), precum și „creativitatea religioasă a societăților moderne” (pînă la așa-numitele „teologii ateiste” contemporane). [Apărut pînă la urmă în Germania, în 1991, sub coordonarea lui Ioan Petru Culianu, acesta este de fapt un volum colectiv în care este prezent și Mircea Eliade; coperta ediției românești din 2007 îl indică abuziv ca autor; ne place sau nu, istoria efectivă a lui Mircea Eliade se reduce la volumele I-III.] 

Am insistat asupra lui Mircea Eliade nu pentru că am împărtăși punctul său de vedere în abordarea generală a religiilor (și cu atît mai puțin în abordarea religiei creștine), ci pentru că el reprezintă un caz de mare notorietate, iar cărțile sale sînt mai lesne accesibile decît altele cititorului român de azi. Altminteri, Mircea Eliade, ca „om de știință”, păcătuiește, din punctul nostru de vedere, în primul rînd prin abordarea nediferențiată a tuturor faptelor religioase. Creștinismul, de pildă, încăput pe mîna sa, devine simplu „obiect de studiu” între altele, fiind pus pe același plan și investigat cu aceleași metode ca și religiile rudimentare ale popoarelor primitive! Pe de  altă parte, el include și tratează în sfera religiosului o serie întreagă de manifestări parareligioase, fără nici un fel de discriminare, ceea ce poate duce la grave confuzii, extrapolări și minimalizări (echivalente cu „ereziile”, în limbajul teologic tradițional). Nu-i mai puțin adevărat că, oricîte rezerve am fi îndreptățiți să formulăm față de teoriile și metodele sale, cărțile lui Mircea Eliade cuprind o bogăție de informație aproape unică și remarcabile sugestii interpretative, îndeosebi cu privire la religiile arhaice. 

Mai acceptabil din punct de vedere creștin, deși mult mai modest ca informație și pretenții, este – ca să rămînem în aria românească – utilul manual de Istoria religiilor alcătuit de părintele profesor Emilian Vasilescu (EIBMBOR, București, 1982), conceput în manieră descriptivă și însoțit de un frumos material ilustrativ. O altă lucrare românească (prima de acest fel la noi), semnată de fostul mitropolit Irineu Mihălcescu (1874-1948) și apărută în 1946 la București, sub titlul Istoria religiunilor lumii, este astăzi parțial depășită (și, oricum, greu de procurat). 

Varietatea aceasta a manifestărilor religioase, așa cum ni se descoperă în astfel de lucrări, nu trebuie să ne descumpănească. Pentru a înțelege corect istoria religioasă a omenirii și importanța componentei religioase în structura spirituală a ființei umane, trebuie să descoperim rațiunea și fondul comun al tuturor acestor manifestări, unitatea lor esențială. Căci această unitate în diversitate este un aspect definitoriu al vieții religioase de-a lungul istoriei. 

2. Fondul comun al religiilor

  

Am pus deja în evidență cîteva aspecte comune tuturor religiilor, vizînd mai cu seamă originea, structura și finalitatea lor. Ideea de divinitate, sentimentul sacrului, dorința de depășire a condiției umane, nostalgia „paradisului” sau a „vîrstei de aur”, imperativul suveran al credinței, apelul la rugăciune, purificare sau jertfă rituală, importanța acordată sacerdoțiului în viața socială (preoția fiind asociată și chiar identificată uneori cu regalitatea), numeroasele mituri echivalente (mitul Potopului, de pildă, cunoaște peste 300 de variante, din Mesopotamia pînă în America și din Australia pînă în Scandinavia) – iată numai cîteva elemente generale, comune mai tuturor religiilor cunoscute pînă astăzi, adevărate universalii ale vieții religioase. Lor li se adaugă numeroase similitudini de amănunt, verificabile pe grupuri de religii ce altminteri nu par a se fi întîlnit direct niciodată, ceea ce a dus, mai ales în ultimele două veacuri, la o adevărată euforie a comparatismului religios, finalizată în cele mai diferite concluzii și teorii. Unii și-au explicat acest fond comun printr-o ipotetică „revelație primordială”, alții prin permanența și universalitatea „structurilor antropologice ale imaginarului”. Unii au înclinat spre explicația mistică, alții spre cea pozitivistă. N-a lipsit, în secolul XX, nici „explicația” științifico-fantastică a intervenției civilizatoare a unor... vizitatori de pe alte planete (mod naiv de a muta „enigma” de pe Pămînt în Cosmos)! 

Mircea Eliade s-a străduit, integrîndu-se într-o orientare cu baze filosofice, să pună în evidență comportamentul „mitico-magico-religios” al omului de pretutindeni și dintotdeauna, ca „expresie a unui mod de a fi în lume”, identificabil, sub diferite „camuflaje” profane, pînă în zilele noastre. Homo religiosus se manifestă unitar, „arhetipal”, adesea fără să o vrea și fără să o știe, chiar și în epocile dominate de idei ateiste și materialiste. 

Dar această existență și evidență a numeroaselor asemănări esențiale între religii nu trebuie să ne ducă în nici un caz la adoptarea unui eclectism religios (ca în cazul ilustru al lui Frithjof Schuon, care vorbea despre religio perennis și despre „unitatea transcendentă a religiilor”), așa cum s-au crezut îndreptățiți să procedeze, sub seducția „inițiatică”, teozofii, antropozofii, ocultiștii, francmasonii, guénoniștii, new-age-iștii și chiar unii cercetători științifici ai istoriei și morfologiei religioase. Orice religie autentică se cere înțeleasă și trăită în ea însăși, implicînd din partea adepților o adeziune totală și necondiționată; te confiscă și te obligă, o dată ce ai optat în mod liber pentru ea, la o strictă delimitare de celelalte religii. Măsurile ei devin măsurile tale. „Donjuanismul” religios, cochetarea cu mai multe religii deodată, nu-i caracterizează pe oamenii religioși, ci doar pe cei incapabili de o adevărată credință, pe „ușuraticii” spiritului. Adevăratul început al vieții religioase se face abia cu opțiunea categorică pentru o religie („Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine!”, sună cea dintîi poruncă a Decalogului biblic). Cineva care se pretinde credincios, dar „crede” deopotrivă, să zicem, și-n Iisus Hristos, și-n Buddha, și-n învierea creștină, și-n reîncarnarea indiană, acela poate fi cel mult un om „cult”, dar un om religios cu siguranță nu. De fapt, cineva care se arată dispus să acorde credit la toate, acela nu crede cu adevărat în nimic. O astfel de „deschidere” spirituală este specifică și indispensabilă mentalității culturale (care se bazează pe însumare), dar nu și mentalității religioase (care se bazează pe opțiune). Din păcate, confuzia astăzi curentă între religie și cultură se face simțită și în cazul acesta.

De aici nu rezultă cîtuși de puțin că religia ar fi ostilă culturii. Una și aceeași persoană poate, ca om de cultură, să-și propună și să realizeze o cunoaștere cît mai cuprinzătoare posibil a istoriei politice, religioase, artistice, filosofice sau științifice a omenirii, dar ca om religios își va asuma prin credință, va sluji și va practica o anumită religie. Cultura îl va putea ajuta, între altele, să-și formuleze mai bine, să-și consolideze și să-și apere propria credință, prin raportare la credințele altora. Să nu uităm că înșiși Sfinții Părinți ai Bisericii creștine erau oameni foarte culți, păzindu-se însă de a face confuzie între cultural și religios. De altfel, și în privința aceasta învățătura creștină este cît se poate de limpede, avînd chiar baze scripturistice: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos [în sens duhovnicesc – n. n.]. Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 23). Și în altă parte: „Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun!” (I Tesaloniceni 5, 21). 

Cum se va raporta însă credinciosul unei religii la credincioșii altor religii? Ortodoxia ne-a dat, timp de două milenii, o mare lecție de toleranță (deosebindu-se de catolicism și în privința aceasta). Și unul, și altul căutăm către Cer. Eu am ales și cred în calea mea, tu ai ales și crezi în calea ta. Amîndoi sîntem liberi (dar și datori!) să ne apărăm credința. Pot încerca să te conving să vii pe calea mea, dar niciodată nu voi încerca să te constrîng, nici nu voi decădea pînă la a te urî pentru alteritatea ta. De altfel, dacă m-ai urma silit, nu m-ai urma cu adevărat. Dacă vrei să mi te alături – ești binevenit; dacă nu – rămîi sănătos cu ale tale! Vom fi amîndoi judecați cîndva cu dreptate și cu înțelepciune, după credința pe care am urmat-o și după faptele pe care le-am săvîrșit în numele ei (a se vedea, de pildă, Romani 2, 11-16). E bine, cel puțin, că nici unul, nici celălalt nu înmulțim turma celor fără Dumnezeu. Împotriva acestora se cade negreșit să ne dăm mîna, spre binele acestei lumi. (Va urma) 

Răzvan CODRESCU

  

Mai puteți citi pe acest blog:

  

Curs elementar de religie creștină (I) 

Curs elementar de religie creștină (II) 

Curs elementar de religie creștină (III)