CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (II)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Spre jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română și mai zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul și după puterile mele, materialismul și ateismul regimului comunist, m-am apucat să redactez – cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai ales printre tineri (elevi, studenți, dar și colegi de generație, de regulă complet lipsiți de cunoștințe religioase) – un soi de manual catehetic, intitulat O introducere în creștinism din perspectiva ortodoxiei răsăritene. Era de fapt și o lămurire de sine, sintetizînd și sistematizînd ceea ce cumulasem în cîțiva ani de lecturi și meditații. Simțeam nevoia să împărtășesc un crez, dar și să exersez o anume subversivitate, nu fără o notă ușor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul era ambițios și nu l-am realizat decît parțial, ajungînd să scriu – și să transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenția de a dactilografia ulterior – numai partea dedicată expunerii doctrinare, pe care am socotit-o cea mai importantă. 

Evenimentele din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine. Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente, iar Biserica și-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică, așa că n-am mai avut motivația de a duce la capăt modestul meu „catehism” subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am depășit-o mai repede decît aș fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem demersul auctorial). 

Ca să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuși să public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale, unde materialul a apărut în serial, mai mulți ani de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creștină și sub semnătura Vasile A. Marian. Am primit semne că unora le-a fost de folos – și îmi place să cred că altora le-ar mai putea fi de folos și astăzi, așa că reiau serialul din Puncte cardinale și pe acest blog (cu unele actualizări – de regulă, între paranteze drepte – și mici îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună așezare în orizontul credinței (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici și mergînd spre surse mai înalte). Astăzi, fără îndoială, aș aborda altfel multe dintre aceste probleme, dar am încredințarea că reformularea și adîncirea lor rămîne treaba altora mai autorizați decît mine, sub tutela insubstituibilă a Bisericii, căreia îi sîntem cu toții smerite mădulare, cu multele noastre păcate și cu puținele noastre virtuți. (R. C.) 

  

CE ESTE RELIGIA (2) 

6. Manifestări parareligioase 

Spre a înțelege corect ce este religia, trebuie înlăturate din capul locului posibilele confuzii dintre aceasta și anumite manifestări parareligioase. Acest gen de confuzie este foarte răspîndit în lumea modernă, avînd la bază fie ignoranța, fie reaua-credință. Astfel, religia este adeseori confundată cu mitologia și cu magia. Unora li se întîmplă să lege de religie atît superstițiile populare, cît și așa-zisele „științe oculte”, ceea ce a și creat posibilitatea de a se vorbi despre un presupus „obscurantism religios” (leitmotiv al „ateismului științific” promovat de ideologia marxistă). Chiar dacă astfel de manifestări, vag înrudite cu religia, parazitează de veacuri pe trupul ei, aceasta nu înseamnă cîtuși de puțin că ele s-ar putea identifica esențial cu ea. 

Pe de altă parte, așa cum vom vedea, religia nu se confundă cu nici una dintre ramurile culturii omenești și nici nu poate fi circumscrisă în sfera acesteia. Astfel de precizări sînt cu atît mai necesare cu cît multe dintre rezervele formulate cu privire la religie, mai ales în ultimele două veacuri, pornesc tocmai de aici, iar dușmanii cei mai înverșunați ai religiei sînt tocmai ignoranții. Or, ignoranța poate fi uneori foarte înșelătoare, ascunzîndu-se sub masca unei erudiții de poncifuri ideologizante, îndărătul căreia nu se găsește altceva decît un mănunchi de jalnice prejudecăți. 

7. Religia în raport cu mitologia

  

Este adevărat că mitologia este aferentă diverselor religii (mai cu seamă celor lipsite de o teologie propriu-zisă). Miturile s-au născut, neîndoielnic, dintr-o experiență religioasă străveche, dar ele nu mai reprezintă această experiență în ea însăși, ci numai un mod simbolic de comunicare a ei, specific societăților tradiționale. Miturile nu pot ține de unele singure locul religiei. Deși pot musti de taine și de înțelesuri, în măsura în care sînt corect interpretate, o dată desprinse de realitatea religioasă care le-a generat, ele își pierd valoarea sacrală, devenind simple bunuri de moștenire culturală, asemenea plăsmuirilor literare sau filosofice. Vechile mitologii, așa cum au ajuns pînă la noi, nu reprezintă mai mult decît cadavrele îmbălsămate ale unor religii defuncte. Exemplul cel mai la îndemînă este cel al mitologiei greco-latine. Degenerarea religiei în simplă mitologie a fost sesizată și criticată de altfel încă din Antichitate. Învățatul grec Xenophan din Colophon (secolele VI-V), din care unii au încercat să facă un precursor al criticii raționaliste și chiar al ateismului modern, reproșa la vremea sa excesele antropomorfizante ale mitologiei, inadmisibile tocmai din punctul de vedere pur religios. El arăta că oamenii au atribuit zeilor, în mod nelegitim, propria lor înfățișare și propriile lor obiceiuri, ajungînd astfel pînă la profanarea celor divine. În fragmentul cel mai caracteristic, citat și interpretat (răstălmăcit) adesea în mod tendențios, el afirma că „dacă boii, caii sau leii ar avea mîini și ar putea picta cu mîinile lor..., atunci caii ar picta formele zeilor în chip de cai, boii în chip de boi, fiecare înfățișîndu-i după specia sa proprie”, cînd, de fapt, spune el într-un fragment care nu mai este tot atît de des citat, „există un singur zeu..., care nu este asemenea oamenilor nici prin formă și nici prin gîndire”. Trebuie subliniat că Xenophan, dovedind un autentic spirit religios, nu se ridica împotriva mitului însuși, ca exprtesie simbolică a vechii gîndiri religioase, ci numai împotriva exagerărilor și denaturărilor sale, pricinuite tocmai de pierderea adevăratului sens religios. Altminteri, zice el, „oamenii cu judecată trebuie, înainte de toate, să celebreze zeitatea prin cîntece pure și prin mituri sacre [care nu și-au pierdut sacralitatea originară]” (fragmentele lui Xenophan pot fi citite în Filosofia greacă pînă la Platon, vol. I, partea a doua, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, pp. 194-200).  

Platon (427-347), care apelează el însuși la mit în multe dintre Dialogurile sale, a arătat că acesta nu are atît caracterul de a fi adevărat, cît pe acela de a fi util, compensînd neputința noastră de a exprima și conserva altfel, într-un chip mai adecvat, marile experiențe ale trecutului (cf. Republica, 382d). 

E limpede că mitul s-a născut și trebuie înțeles ca auxiliu religios, el pierzîndu-și automat adevărata menire îndată ce se înstrăinează de contextul religios în care și pentru care a fost plăsmuit. Supralicitarea lui duce la triumful Fabulei asupra Misterului sacru, trăgînd spiritul din realitate în poveste. Zeii Fabulei nu mai au aproape nimic de-a face cu divinitatea propriu-zisă și cu registrul adevăratei sacralități (care ține strict de practica religioasă). 

În religiile arhaice, mitologia, ca ansamblu relativ articulat de mituri și legende, putea îndeplini rolul de doctrină sacră de uz popular. Marile religii de mai tîrziu, în frunte cu creștinismul, au părăsit mentalitatea mitologică, făurindu-și sisteme teologice de înalt nivel teoretic. Este deci nelegitim să se aplice creștinismului, de pildă, măsuri mitologice, punîndu-l pe aceeași treaptă cu primitivismul religios, ba chiar socotindu-l profund îndatorat acestuia, cum au încercat unii cercetători moderni.

Noi nu vom disprețui deci mitul și gîndirea mitică, dar nici nu vom face greșeala de a reduce la atît fenomenul religios. Vom căuta să păstrăm distincțiile necesare, ca nu cumva să ajungem a confunda conținutul obiectiv al adevărului revelat cu una sau alta dintre formele pe care s-a întîmplat să le îmbrace în fantezia plăsmuitoare a omenirii. 

8. Religia în raport cu magia 

  

Magia (de la grecescul magheia, „farmece”, „vrăjitorie”) se amestecă și ea uneori, în proporții variabile, atît în țesătura mitologiei, cît și în dinamica fenomenului religios, mai ales în stadiile primitive ale acestuia. S-a vorbit mult despre o așa-zisă „gîndire magică”, bazată pe analogie, ca formă primitivă a gîndirii omenești. Marea încărcătură magică a religiilor arhaice i-a făcut pe unii să confunde religia cu magia sau să o așeze pe aceasta din urmă la originile celei dintîi. O astfel de concepție nu poate fi decît dăunătoare înțelegerii adecvate a religiei. În ce privește religiile superioare (în primul rînd creștinismul) ea își pierde orice temei serios. Se știe că creștinismul a luptat întotdeauna, cu intransigență chiar, împotriva diferitelor forme de magie, opunînd credința în și apelul la Dumnezeul unic credinței în și apelului la puterile magice. El s-a pronunțat în acest sens încă de la începuturile sale (a se vedea, de pildă, relatarea despre Simon Magul în Fapte 8, 9-24). 

Dar ce este, mai exact, magia? Ea reprezintă un sistem de credințe și practici parareligioase, bazat pe invocarea și folosirea unor forțe obscure, adesea impersonale, considerate ca fiind răspîndite pretutindeni în natură. S-a observat, de altfel, că magia, chiar dacă lucrează cu forțe și mijloace misterioase, nu face decît „să-l înfunde pe om în natură”, în imediatul temporal și spațial, în vreme ce religia urmărește tocmai scopul opus, acela de a-l ridica pe omul credincios deasupra naturii sau dincolo de ea. 

Din punct de vedere creștin, magicul este o modalitate diabolică de abatere a omului de pe calea adevăratei religiozități, un fel de „revelație demonică” opusă revelației dumnezeiești. Magia se deosebește de religie și prin originea, și prin structura, și prin scopurile ei. Ea pune la îndemîna omului niște puteri îndoielnice și trecătoare, dar îl degradează spiritual și îi anulează perspectiva veșniciei. 

Încă din vechime au fost deosebite două tipuri fundamentale de magie: 

a) magia albă, care nu-și propune scopuri malefice, ci, bazîndu-se pe viziunea primitivă a lumii ca „ansamblu de legături invizibile, misterioase, care nu pot fi înțelese, dar pot fi influențate prin anumite acte magice” (uneori intim întrepătrunse, ce-i drept, cu anumite practici religioase arhaice), caută să aducă unele servicii, mai mult sau mai puțin reale, atît indivizilor, cît și comunităților, ei aparținîndu-i așa-numiții „vrăjitori buni”, ce se străduiesc să mijlocească împotriva bolilor și a morții, să atragă vînatul sau peștele, să aducă ploaia, să îndepărteze duhurile rele sau, în general, să „desfacă” tot pe cale magică diferitele „făcături” ale vrăjitorilor răi (cf. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române [de aci înainte: EIBMBOR], București, 1982, p. 47); 

b) magia neagră, care acționează întotdeauna în scopuri și cu mijloace diabolice, prin conjurarea duhurilor rele, într-un cadru cu totul exterior religiei și în opoziție declarată cu ea. Această formă de magie, extrem de temută (nu numai din punct de vedere religios, dar și social), este exercitată de magi sau vrăjitori malefici, constituiți uneori în societăți secrete (cu ritualuri înfricoșătoare, de tip satanist, culminînd cu sărbătoarea orgiastică a sabatului vrăjitoresc, la care iau parte deopotrivă oameni și duhuri ale întunericului, în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai, cunoscută drept „noaptea walpurgică”, de la numele Sfintei Walpurgia, sărbătorită de catolici în ziua de 1 mai; Marele Sabat batjocorește în fel și chip memoria acestei sfinte). De aici faimoasa „vînătoare de vrăjitoare” din Evul Mediu european (fenomen mult mai complex decît ni-l închipuim noi, modernii). 

Chiar dacă practicile magice s-au perpetuat, într-un fel sau altul, în paralel cu cele religioase, nimic nu ne îndreptățește să amestecăm lucrurile și să coborîm religia în beznele magiei sau să ridicăm magicul la nivel religios. 

  

9. Religia în raport cu superstițiile

  

Este oarecum curentă, în anumite minți înțelenite, asociația dintre religie și superstiție. Omul religios ar fi pur și simplu un ins superstițios... Observația ne duce însă la constatarea inversă: în lumea de azi cel puțin, oamenii cei mai superstițioși sînt tocmai... necredincioșii! Există bunăoară persoane, unele chiar instruite, care nici nu vor să audă de problemele religioase, calificîndu-le din oficiu drept „niște superstiții”, dar sînt convinși, în schimb, că dacă o pisică neagră le-a tăiat calea, sau dacă plecînd undeva, s-au întors din drum, atunci sigur... le va merge rău! 

Astfel de superstiții populare, încă destul de frecvente în anumite medii, nu reprezintă altceva decît reziduuri de mentalitate magică, fiind parareligioase prin însăși obîrșia lor. 

Unele superstiții își vădesc direct originea diabolică. Altminteri de ce ar trebui să se teamă cineva că nu-i va merge bine dacă va întîlni în calea sa... un preot?! Lumea noastră este primejduită și azi, direct sau indirect, cu sau fără știință, de lațurile întinse de magie. Faptul cel mai curios rămîne acela că numeroși indivizi cred efectiv în astfel de bazaconii, dar se refuză cu înverșunare oricărei credințe religioase! Se observă la omul modern paradoxul acesta: el se arată disponibil pentru orice fel de credință, în afară de dreapta credință în Dumnezeu! Este simptomul cel mai tipic al unei lumi satanizate.

  

10. Religia în raport cu „științele oculte”

  

Că religia nu este și nu poate fi știință, în sens pozitivist, se înțelege de la sine. Însă pe lîngă așa-zisele „științe exacte”, cu care sîntem familiarizați atît de bine prin însuși tipul de civilizație în mijlocul căreia trăim, mai există și niște pretinse „științe oculte”, surori bune cu magia, unele tradiționale (astrologia, alchimia, cabalistica etc.), altele mai recente (ca spiritismul, teozofia, antropozofia). Teoriile și ritualurile masonice se înscriu și ele pe aceeași linie. Tot de sfera ocultă ține și mantica („știința ghicitoriei”), cu diferitele ei forme, unele (cele mai de jos) îndeobște familiare, căci sînt practicate curent, cu o mai mică sau mai mare doză de șarlatanie, mai ales de către țigănci. Ghicitoria de felul acesta nu are nimic de-a face, se înțelege, cu clar-vederea de care se învrednicesc marii înduhovniciți. 

Nu ne vom aventura într-o prezentare detaliată a acestor stranii și complicate doctrine parareligioase și paraștiințifice. Cele mai noi și mai elaborate dintre ele, teozofia și antropozofia (redimensionate în new-age-ismul ultimelor decenii), reprezintă amestecuri curioase de ocultism tradițional, filosofie gnostică și știință modernă, cu pretenția mărturisită de a deveni adevărate „științe totale”, chemate a substitui, într-un viitor neprecizat, atît religiile tradiționale, cît și științele propriu-zise. Ele n-au reușit să-și depășească însă statutul de pseudo-științe și de pseudo-religii, fiind croite pe măsura unui spiritualism degenerat și hibrid. Relativul lor succes actual nu se explică decît în contextul crizei religioase a lumii moderne și postmoderne. Gînditorul rus Nikolai Berdiaev putea conchide de altfel, în urma unei analize minuțioase: „Teozofia abuzează de titluri pe care nu și le poate onora. E la fel de greu să-L afli pe Dumnezeu în teozofia unei Annie Besant, ca și să-l găsești pe om în antropozofia unui Rudolf Steiner” (N. Berdiaeff, Esprit et liberté. Essai de philosophie chrétienne, Paris, 1933, p. 286). 

Nu li se poate contesta acestor doctrine un oarecare acces la ordinea tainică a lumii (atît la nivel cosmic, cît și la nivel psiho-somatic), dar ceea ce rămîne de contestat este legitimitea lor mistică, morală și... științifică. Ele nu fac decît să-l smintească pe om, îndepărtîndu-l deopotrivă și de religia autentică, și de știința adevărată, cufundîndu-l într-un univers magic dezumanizat și dezdumnezeit. Seducția „inițiatică” pe care o pun în joc este ea însăși amendabilă, căci face apel mai mult la orgoliul omului decît la vreunul dintre sentimentele lui pozitive. 

Nu trebuie să ne înșele faptul că astfel de doctrine amestecă în coca lor speculativă și unele elemente sau idei religioase (mai ales de origine indiană, dar și așa-zis „iudeo-creștină”), căci ele pervertesc tot ceea ce preiau, după chipul geniului nefast care le patronează. 

Scriitorul italian Giovanni Papini, în prefața cărții sale închinate lui Iisus (Storia di Cristo, 1921), trecînd în revistă feluritele încercări de punere în circulație a celor mai extravagante surogate religioase și științifice, era îndreptățit să observe:  

„Iată că atunci o ceată de lampiști și zugravi ai gîndului se apucară de înjghebat religii pentru folosința necredincioșilor. De-a lungul celui de-al XIX-lea veac le scoaseră treptat de la cuptor, perechi-perechi, cu jumătatea de duzină: Religia Adevărului, a Spiritului, a Proletariatului, a Eroului, a Umanității, a Patriei, a Imperiului, a Rațiunii, a Frumosului, a Naturii, a Solidarității, a Antichității, a Energiei, a Păcii, A Durerii, a Milei, a Eului, a Viitorului ș.a.m.d. Unele nu erau decît ajustări de creștinism ateu; cele mai multe, doctrine politice ori filosofii, încercînd să le schimbe în mistice. Dar credincioșii erau puțini și firavă le era evlavia... Acele reci abstracțiuni, deși susținute uneori de interese sociale sau de patimi literare, nu umpleau sufletele din care voiseră să-L izgonească pe Iisus. 

Se încercă atunci a se îmbina facsimile de religii care să aibă, mai mult decît celelalte, ceea ce caută muritorii în religie. Francmasonii, Spiritiștii, Teozofii, Ocultiștii – toți crezură a fi descoperit surogatul cel mai sigur al creștinismului. Dar aceste ghiveciuri de superstiții mucegăite și de cabalistică găunoasă, de simbolistică maimuțărească și de ezoterism oțețit, aceste practici stîngace de buddhism exportat și de creștinism măsluit abia de mulțumiră cîteva mii de cucoane scoase la pensie, de bipedes asellos, de condensatori ai vidului – și atîta tot” (Vieața lui Isus tradusă de Alexandru Marcu, Editura Cugetarea, București, f. a., pp. XII-XIII). (Va urma)

      

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:

Curs elementar de religie creștină (I)