AFR: AI CUI SÎNT COPIII?

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

COPIII BODNARIU – AI CUI SÎNT EI?

Tragedia dureroasă cu care se confruntă familia Bodnariu, dar şi alte familii românești cărora copii le-au fost răpiţi de autorităţile norvegiene, continuă să impună subiecte noi de discuţie. Şi asta e un lucru bun. Am discutat nu demult despre disciplinarea copiilor. Observăm că în presă şi dezbaterile media din România se discută tot mai mult despre familie, copii, creşterea copiilor şi relaţiile dintre copii şi părinţi. Azi discutăm un subiect nou, dar la fel de relevant şi care trebuie să ne pună pe gînd şi pe noi, românii: Ai cui sînt copiii?

Ai cui sînt copiii?

 

Dacă vi se pare ridicol ori banal acest titlu, insistăm să aveţi răbdare şi să citiţi cu atenţie. Bulversările valorice din ultima generaţie apărute în Occident le priveam în România – şi unii dintre noi le privesc în continuare – ca pe nişte aberaţii tranzitorii. Am tot atenţionat din 2006 încoace – și continuăm să atenţionăm – că aceste răsturnări valorice nu sînt tranzitorii, nu pot fi asemuite unei dureri de cap trecătoare, ci tind să aibă un caracter normativ – adică tind să devină ceea ce sociologii numesc „noul normal”. Normalizarea non-valorilor occidentale, eufemistic şi pe nedrept numite „valori europene”, se face în speţă prin instituţiile europene, aşa cum dovedim periodic cînd comentăm rezoluţii ori proiecte legislative demarate în Parlamentul European, Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Întrebarea pentru noi, ca români, este dacă românii vor accepta ca aceste inversiuni valorice să transforme cultura şi civilizaţia noastră, valorile noastre creştine şi tradiţionale. În cazul în care instituţiile europene reuşesc să transforme non-valorile în directive normative, prăbuşirea familiei, a căsătoriei – şi, în final, a civilizaţiei – va deveni o realitate şi în România. 

În acest context, deci, discutăm întrebarea de astăzi: Ai cui sînt copiii? Întrebarea are de-a face cu una dintre non-valorile care se impun tot mai mult în cultura şi legislaţia occidentală, şi anume: copiii nu aparţin neapărat părinţilor biologici, ci celor care pot să le asigure un trai mai bun, un mediu material  mai ridicat. Cu cîţiva ani în urmă se dezbătea în Consiliul Europei o convenţie europeană a drepturilor copilului care atenua rolul părinţilor biologici în creşterea copiilor şi accentua tocmai inversul. În sociologie şi jurisprudenţă reversul familiei fondate pe relaţiile biologice între părinţi şi copii este numit social parenting („părinţi sociali”) sau psychological parenting („părinţi psihologici”). Conform acestor doctrine, copiii nu aparţin părinţilor biologici, ci celor care îi cresc ori au abilitatea financiară să îi crească. Din fericire, propusa convenţie europeană, împinsă din spate de Suedia şi Norvegia, a eşuat.

Cum am ajuns aici?

 

Cum s-a ajuns aici? În primul rînd prin nepăsarea celor cărora trebuia să le pese. La început a fost divorţul. Noul soţ ori noua soţie cereau ca fiii şi fiicele celuilalt soţ ori celeilalte soţii să devină copiii lor. Cereau ca relaţiile parentale între copiii fostului soţ ori fostei soţii şi părinţii lor biologici să fie eliminate pentru a permite noului soţ ori noii soţii să adopte aceşti copii. Raţionamentul a fost că noii părinţi îi îngrijesc şi investesc în copiii biologici ai unor părinţi naturali care acum lipsesc din viaţa copiilor lor. La început tribunalele au ezitat să accepte teoria aceasta, dar în timp unele dintre ele au cedat şi au validat-o. 

După divorţ, au urmat pretenţiile celor care trăiau în concubinaj, unde unul dintre adulţi avea copii biologici şi celălalt pretindea să i se permită să fie şi el (ori ea) părintele aceloraşi copii, pe motiv ca şi ei (ea) contribuie financiar şi emoţional la creşterea lor. În timp, tribunalele au cedat şi acestei presiuni. După divorţ şi concubinaj, a urmat revoluţia homosexuală, homosexualii pretinzînd să aibă şi ei dreptul la a avea copii, prin adopţie, cu toate că, clar fiind, ei nu pot, la nivel biologic, să îi aducă pe lume. Parteneriatele civile şi căsătoriile homosexuale au avut ca efect principal eliminarea procreaţiei ca justificare a căsătoriei naturale între bărbat şi femeie. O dată înscrisă irelevanța procreaţiei ca motivaţie pentru păstratea căsătoriei tradiţionale în legi ori în deciziile unor tribunale supreme, cum ar fi cele din Canada ori Statele Unite, lumea occidentală a intrat pe o pistă foarte alunecoasă. Practic, în spaţiul occidental nu mai există nici un argument convingător în favoarea căsătoriei naturale ori a familiei naturale – care consistă dintr-un bărbat, dintr-o femeie şi din copiii lor biologici.  

Tocmai aici se încadrează, din punct de vedere ideologic şi ca stil de creştere a copiilor, victimizaţii copii ai lui Marius şi Ruth Bodnariu. Norvegia a ales să acorde primordialitate „varietăţilor de familii”, legalizînd căsătoriile şi adopţiile homosexuale. O consecinţă logică a acestei politici fără minte este tot mai pregnanta teorie că nici copiii nu mai aparţin, neapărat, părinţilor lor biologici. Principalul instrument ori agenţie de stat prin care Norvegia pune în practică ideologia secularistă a familiei este inumanul şi odiosul Barnevernet.

Familia intenţională

 

O dată demarată această confuzie cu privire la „ai cui sînt copiii”, ea nu poate decît să se extindă. În urmă cu cîţiva ani, The Institute for American Values din New York a publicat un dosar extrem de interesant şi de important privind familia intenţională (the intentional family). Terminologia aceasta identifică, se pare, ultimul val în agresiunea societăţii seculare împotriva relaţiilor biologice între părinţi şi copii. Unii sociologi occidentali văd în familia intenţională o versiune superioară familiei tradiţionale. În familia tradiţională copiii se nasc cînd natura şi firescul lucrurilor decid, adică soţia devine însărcinată, iar după nouă luni naşte. În contrast, familia intenţională e familia planificată, unde cei care alcătuiesc familia, evident nu neapărat bărbatul şi femeia uniţi în căsătorie, decid cum, cînd, şi cîţi copii să aibă. E mai bine aşa, zic sociologii, pentru că asta permite femeilor şi bărbaţilor să-şi planifice viaţa, cariera, şi să-şi chivernisească banii. 

Studiul lui Institute for American Values identifică diferite categorii de „familii” unde relaţiile biologice dintre părinţi şi copii nu mai decid ai cui sînt copiii.  

O primă categorie e „surogatul”, unde cei care plătesc să li se facă un copil sînt declaraţi părinţii copilului, iar femeii purtătoare, care la urma urmelor este mama biologică a copilului, nu i se recunoaşte dreptul de părinte biologic. În categoria aceasta intră homosexualii şi bogaţii care preferă să plătească femei sărace să le aducă copii pe lume.  

A doua categorie sînt bărbaţii care îşi vînd materialul genetic femeilor necăsătorite, ori fetele care îşi vînd ovulele cuplurilor căsătorite care nu pot avea copii. În aceste situaţii, nici bărbaţii și nici fetele nu sînt recunoscuţi/recunoscute de lege ca părinţi biologici ai copiilor care vin pe lume. Nu demult ziarul britanic Daily Mail comenta despre un bărbat britanic care a devenit tatăl biologic a peste 800 de copii, donîndu-şi materialul genetic, dar nu e tatăl lor legal (vezi aici).  

A treia categorie – şi poate cea mai bizară – de familie intenţională a apărut în San Francisco cu cîţiva ani în urmă: un grup de persoane încheie un contract de convieţuire care determină, printre altele, ai cui sînt copiii. Exemplul dat de studiu era al unui grup de mai multe persoane care trăiau împreună, homosexuali, lesbiene, bisexuali şi heterosexuali. Relaţiile sexuale între ei erau reglementate în scris prin contract. Împreună decideau care femei vor rămîne însărcinate, cu cine, şi ai cui vor fi copiii care se vor naşte. Tot prin contract erau reglementate alte detalii, cum ar fi contribuţiile financiare pentru creşterea copiilor sau cine va sta cu copiii acasă cînd sînt bolnavi.

Rădăcinile acestei erezii

 

Rădăcinile acestor asalturi diabolice împotriva părinţilor biologici nu sînt recente. Le depistăm încă din Antichitate. Dacă Sfintele Scripturi numesc copiii un dar din partea lui Dumnezeu, grecii antici gîndeau altfel. Plato pare să fi fost primul gînditor în opinia căruia copiii nu aparţin părinţilor, ci comunităţii. Copiii trebuie luaţi de la părinţi de la o vîrstă fragedă şi daţi comunităţii, să fie educaţi de comunitate, nu de familia biologică, zicea el în Partea V a cărţii lui Republica. 

Feministele moderne au adoptat această axiomă, iar statele occidentale o promovează la nivel legislativ. De exemplu, în 2005, după ce Canada a legiferat căsătoriile homosexuale, a modificat legislaţia familiei, eliminînd apelaţia de „părinte natural”, adică biologic, şi înlocuind-o cu termenul de „părinte legal” (legal parent). Legalizarea căsătoriilor homosexuale în Statele Unite a avut un efect similar. Pînă în prezent, 19 state americane au abolit conceptul de natural parent („părinte natural”) şi l-au înlocuit cu legal parent („părinte legal”). În Marea Britanie vedem, în numele egalităţii între „familii”, interzicerea folosirii la şcoală a termenilor de „mamă” ori „tată” şi înlocuirea lor cu termenul generic de „părinte”, pentru a nu-i „ofensa” pe copiii cu două mame ori doi tați. Printre apologeţii avangardisti care promovează anihilarea relaţiilor biologice între părinţi şi copii ca fundament legal pentru definirea familei, notabili sînt politologii americani Amy Gutmann şi Stephen Macedo. Aceştia, dar şi alţii ca ei, au în comun negarea autorităţii părinteşti naturale în creşterea şi educarea copiilor lor biologici. Cei mai în vîrstă dintre  noi îşi amintesc că aceasta a fost, de fapt, şi ideologia politicii comuniste a familiei promovată în România totalitară a secolului trecut.

Copiii ne sînt confiscați de stat

 

Legiferînd căsătoriile homosexuale, statul a confiscat, expropriat, naţionalizat, dacă vreţi, instituţia căsătoriei, iar acum face la fel cu produsul natural şi cel mai preţios al căsătoriei – copiii –, transformîndu-i pe toţi în victime şi bastarzi, pentru a folosi expresia lui Douglas Farrow, profesor la Universitatea McGill din Montréal, din cartea lui, publicată în 2007, Nation of Bastards. Essays on the End of Marriage (Naţiune de bastarzi. Eseuri privind sfîrşitul căsătoriei). O variantă apropiată a acestei gîndiri e reflectată şi în decizia lui CEDO din 2006 în cazul Konrad v. Germany, care a respins drepturile părinţilor de a-şi educa și instrui copiii în conformitate cu valorile morale personale. De acum înainte familia, căsătoria şi „ai cui sînt copiii” devin instituţii şi discuţii exclusiv etatiste, pe care statul le construieşte după plac. Această perspectivă e cunoscută sub numele de „perspectiva constructivistă” a familiei, pentru că statul – nu natura şi firea lucrurilor – o defineşte. 

Avalanşa împotriva relaţiilor biologice de familie se intensifică. Numărul intelectualilor, al profesorilor de drept, al sociologilor, al judecătorilor, al politicienilor, al legiuitorilor care cer eliminarea relaţiilor biologice ca fundament al familiei e în creştere vertiginoasă. Asta se reflectă în numărul crescînd de comentarii, legi, ori cărţi care se publică în sprijinul distrugerii familiei biologice ori nucleare. Notam că în 2013 New York University Press a publicat What Is Parenthood? Contemporary Debates About the Family (Ce înseamnă a fi părinte? Dezbateri contemporane privind familia). Din nefericire, nu am avut ocazia să citim cartea, dar o simplă aruncare de privire asupra subiectelor tratate în ea şi a titlurilor capitolelor îţi face rău (exemple: „A diversity approach to parenthood în family life and family law”; „Uncoupling marriage and parenting”; „The other side of the demographic revolution: social policy and responsible parenthood” etc.).  

O temă centrală a cărţii e definiţia paternalității pe care o propune (pag. 3): It defines parenthood more by reference to the quality of the relationship – or, to use a psychological concept, attachment – between adult and child than to whether a marital relationship exists between two opposite-sex adults or a biological ţie between adult and child. It recognizes that adult-adult intimate relationships often produce and may be linked to parent-child bonds, as în marriage. However, it also recognizes that adult-adult intimate bonds are not always the anchor of parent-child bonds; some parent-child bonds form and flourish outside of marriage or other adult intimate relationship („[Cartea] defineşte paternalitatea mai mult prin referinţa la calitatea relaţiei – ori, pentru a folosi un concept din psihologie, ataşamentului – între persoană adultă şi copil decît prin referinţa la existenţa unei relaţii de căsătorie între adulţi de sex opus ori legături biologice între persoana adultă şi copil. Recunoaşte că relaţiile intime între adulţi deseori produc şi pot fi legate de ataşamentul între persoana adultă şi copil, de exemplu în căsătorie. Însă ea recunoaşte și că relaţiile între adulţi nu sînt întotdeauna ancora ataşamentului între persoana adultă şi copil; unele relaţii între ei se formează şi se dezvoltă şi în afara căsătoriei ori a relaţiilor de intimitate între adulţi").

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA  

Str. Zmeica 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

 

A se vedea, pe Platforma ROST: „Propaganda legalizării poligamiei și a abolirii complete a căsătoriei”