INDICE DE NUME
I
Cînd te privesc, o ciudă crește-n mine,
știind că mîine nu vei fi la fel
și că te trage timpul după el,
cum prada-n fălci dihania și-o ține.
Chiar de-am călcat poruncile divine
și-un neam din noi s-a zămislit rebel,
prea greu blestem ne-a dat pe lume cel
ce-a pus în om prisosul lui de sine!
Cu părul sur, cu pielea zbîrci și pată,
cu sîni învinși și coapse istovite,
visînd în van la ce ai fost odată
și jenă-avînd că te mai trec ispite,
la ce-ai mai fost cîndva din mine luată
și ce-ar putea iubirea ta promite?
II
Îți dau un vis, mai dă-mi o rugăciune,
să-i facem troc iubirii amîndoi,
dar nu-ți întoarce capul înapoi,
nici n-asculta ce șarpele îți spune!
Nu te gîndi că-s rele sau că-s bune
cîte-s create-n lume pentru noi
și nici c-am fi prin firea noastră goi,
ci că-ntrupăm o veșnică minune!
Minune tu, minune eu și poate
minune cel ce-i gata trup să prindă
din carnea noastră dulce de păcate,
dar gata ca un rug să se aprindă
de focul viu al cui din veac ne știe
pe numele purtat în veșnicie.
III
Ca mîine o să tacă iubirea, cîtă-a fost,
pe subțiata strună a cîntecelor mele,
și cum se lasă noaptea, abia clipind din stele,
la fel și-n noi și-o face tăcerea adăpost.
Dar Dumnezeu ne știe de-a pururi pe de rost
și-oricît i-ar fi uitării odgoanele de grele,
cuvîntul nu se lasă ținut la mal de ele,
cum nu se lasă geniul înfrînt de neamul prost.
Noi muți vom fi și poate în bezne ferecați,
dar vii ne vor rămîne cuvintele-n poeme,
iar tu ca o nălucă prin vis ai să răzbați
și ca de cruce moartea de tine se va teme,
că-n trup n-am fost vreodată atît de-adevărați
pe cît vom fi în duhul scăpat de sub blesteme.
Răzvan CODRESCU
De ieri stau postate frumoasele dv. versuri, rămase parcă prea solitare (deşi sunt convinsă că au fost citite) aşa că, pentru a le ţine companie, am îndrăznit să răspund tot versificat, cu iertare pentru sărăcia stilului improvizat, cam ce simţim cele care ne... regăsim cumva în cuvintele dv.
RăspundețiȘtergereTimpul ne-nfrânge ca femei, ce-i drept,
Dar dragostea de mamă nu-i plăpândă,
Ea-nvinge timpul, ţesând înţelept,
Cuib cald, cu perne moi, din fire blândă.
Aşa ne împăca-vom cu Hristos,
Ispitele vor trece neatinse
Şi Domnului, din neam vom da prinos
Ca străbunici cu inimile-aprinse.
E dat femeii să ucidă-n ea
Ispita firii ce-a făcut-o mamă,
Să se sfinţească în icoană grea,
De grijă şi răbdare şi broboană.
Iar rostul ei plinit va mângâia,
Şi amintiri şi vis de-odinioară,
Împărtăşit şi-nflăcărat cândva,
Transfigurat în jertfă, să nu moară...
Iar dragostea rostită în cuvânt,
Poeme-ale iubirii-mpărtăşite
Spălată-n duh de rugăciune, sfânt,
Va-mplini-n urmaşi rosturi neclintite.
Aveti o anumita cruzime, domnule Codrescu, pe care insa o rascumparati prin frumusete... E greu de definit o astfel de poezie cum nu prea se mai scrie astazi. Pacat ca probabil nu va citesc decat prea putini!
RăspundețiȘtergereNu-mi propun să fiu crud; și, în orice caz, nu cred că sînt mai crud cu alții decît cu mine însumi... Poate că Altcineva e „crud” cu noi toți - din dragoste, nu din ură.
RăspundețiȘtergereNu cumva această vecinătate dintre dragoste și „cruzime” e taina pe care stă lumea în condiția ei actuală?