REMEMBER: TRAGEDIA DE LA „COLECTIV”

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

 

La sugestia mai multor cititori ai blogului, reiau aici, adunîndu-le la un loc, referințele mele – de pe acest blog și de pe cel al lui Claudiu Târziu – la tragedia de acum o lună, ale cărei răni nu se vor vindeca prea ușor. Textele se succed, cu aproximație, în ordinea cronologică a postării lor, cu roșu fiind redate cele postate inițial pe pagina principală a blogului, iar cu negru – și selectiv – cele din comentariile de subsol (care aduc numeroase precizări punctuale pentru corecta înțelegere a cazului, dar și a poziției mele, pe care mulți au interpretat-o greșit în febra evenimentelor). Sigur, soluția ideală ar fi fost să retopesc toate aceste considerații într-un text nou, dar, din păcate, îmi lipsește, în aglomerația sfîrșitului de an, timpul necesar pentru aceasta. Pe de altă parte, nu ignor faptul că, punînd degetul într-o rană nevindecată și stîrnind demonii de serviciu (care sînt „leghiune”), risc să devin mai impopular și mai antipatic decît am reușit să fiu pînă acum. E însă un risc cu care am început să mă obișnuiesc și cu care probabil că va trebui să învăț să-mi împac „bătrînețile”...  (R. C.)

 

CÎND TE JOCI CU FOCUL IADULUI...

 

Sîntem cu toții îngroziți de tragedia petrecută în seara de 30 octombrie la București, soldată cu zeci de morți și sute de răniți, toți tineri și chiar adolescenți. Ca de obicei în situațiile-limită, „civilizația” (cu pretențiile ei oganizatorice, logistice, tehnologice etc.) se dovedește mai fragilă decît se crede, iar aceasta cu atît mai mult într-o țară ca România, în care formele ei sînt mai degrabă butaforice.  

Se va vorbi mult despre cauzele fizice sau materiale ale tragediei (și cineva va trebui să răspundă, măcar ca să se îngusteze posibilitățile unor recidive), dar nu știu cîți sînt dispuși să accepte cu toată gravitatea o reflecție asupra cauzelor meta-fizice sau spirituale (pentru care în lumea contemporană funcționează aproape reflex prezumția de obscurantism sau superstiție). 

Nenorocirea s-a petrecut în gura nopții de Halloween și într-un cadru profund marcat de „spiritul” demoniac al acestei pseudo-sărbători globalizate. Știu că există rock și rock, și nu vreau să fac speculații asupra caracterului satanist al acestui gen de muzică și comportament, dar nu se poate să nu te pună pe gînduri, dincolo de îndoielnicul nivel artistic și de iresponsabilitatea sau teribilismul „punerii în scenă”, numele trupei respective (Goodbye to Gravity! – „Adio seriozității!”*), al albumului lansat cu acest prilej (Mantras of War – „Mantre de război”) sau al primului single din componența lui (The Day We Die – „Ziua în care murim”) – adevărat „best-seller profetic”, cum l-au numit (fără să știu exact ce-au avut în gînd) chiar unii dintre actanții tragicului eveniment.  Poate că rămîne loc, dincolo de durere și stupefacție, și de o minimală „învățătură de minte”... 

Indiferent cît crezi sau nu în „puterile întunericului”, cîrdășia cu demonicul sau numai simplul joc de-a demonismul, cu binecunoscutele ingrediente horror ale păgînismului și magiei (fie și în ambalaj S. F.), se arată nu o dată a nu rămîne fără urmări. Sfidarea Binelui și provocarea Răului reprezintă un „stil de viață” asupra căruia s-ar cuveni un plus de meditație, pornind de la concretul tragic, iar nu de la supozițiile abstracte. Căci, c-o luăm real sau simbolic, cu dracul nu e de glumit...

Răzvan CODRESCU

 

* Sigur că înțelesul cel mai curent al lui gravity este „gravitație”, dar cuvîntul poate însemna, contextual, și greutate, pondere, gravitate, seriozitate, solemnitate, importanță. Polisemia lasă loc mesajelor subliminale (foarte frecvente în acest gen de exprimare publică). Prietenului Paul Slayer Grigoriu – unul dintre oamenii pe care-i prețuiesc cel mai mult, oricît de rocker ar fi – i-am răspuns pur și simplu că „aici conotația bate denotația”. Nu contest că s-ar putea să mă înșel, dar eventualitatea unei astfel de receptări rămîne (mai ales în asociație cu alte elemente din aceeași recuzită, afișele fiind și ele relevante). 

Eu nu mi-am propus cu tot dinadinsul să incriminez pe cineva (de altfel, cum se vede chiar din titlu, accentul nu cade pe intenționalitatea malefică a cuiva, ci pe o anume „joacă de-a...”). Din păcate, indiferent ce și-au propus unii sau ce au receptat alții, tragedia rămîne, iar datele ei concrete au o anumită convergență „neagră” (ca să nu-i spun altfel), asupra căreia am atras atenția, fiecare urmînd să tragă concluzia pe care o crede de cuviință. În orice caz, dacă nu se dorea o asociere cu Halloween-ul și cu recuzita lui curentă, atunci spectacolul putea fi programat la oricare altă dată (eventual în week-end-ul imediat anterior sau imediat ulterior). De ce tocmai de Halloween? Cît despre gravity – aici conotația bate denotația... Altminteri, cum ziceți și dvs. [Paul S. Grigoriu], Dumnezeu să ne lumineze și să ne ierte pe toți, iar rugăciunea să bată mantra (dacă pe românește nu se mai poate, atunci fie și pe englezește)!

 

Aici nu-i vorba de nici o „pedeapsă divină”, cum delirează unii comentatori, ci de faptul că anumiți oameni, prin felul lor de a gîndi și trăi, atrag asupra lor forțele răului și ajung să suporte consecințele propriilor opțiuni și atitudini.  

Iar cauzele „metafizice” nu înseamnă voința discreționară a lui Dumnezeu sau a diavolului, ci felul în care oamenii determină de bună voie ca existența lor să fie influențată de Bine sau de Rău. Noi și numai noi sîntem pînă la urmă artizanii „destinului” nostru – și de aici, și de dincolo. O lume satanizată nu este o lume uitată sau bătută de Dumnezeu, ci o lume care a ales singură să se livreze fascinației malefice (iar Dumnezeu îi respectă liberul arbitru, fiind în același timp gata în orice moment, dacă ne trezim și cerem ajutor, să ne ierte și să ne sprijine, căci nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui).

Se pare că discuțiile devin inutile: oamenii nu vor sau nu pot să înțeleagă ceva ce ține de o transcendență în care ei nu (mai) cred și care, pe deasupra, tinde să le tulbure, chiar și ca ficțiune dialogală, obișnuințele mentale și comportamentale. Impresia este că vorbim limbi diferite. M-am învechit într-ale scrisului, dar niciodată un text de-al meu n-a primit interpretări atît de aberante, fără nici o legătură nu numai cu spiritul, dar nici chiar cu litera lui!  

Pe de altă parte, dacă nici în fața unei experiențe tragice de asemenea proporții și de asemenea evidență oamenii nu se înduplecă să-și regîndească năravurile și rosturile existenței, atunci ce se poate aștepta de la un astfel de „dialog al surzilor”? Se pare că am ajuns vremurile profeției apostolice, cînd oamenii „văzînd, nu vor vedea, și auzind, nu vor auzi”. Cred că pînă la urmă singura soluție creștină rămîne rugăciunea, cu o dragoste în care celălalt nu crede, dar pe care Dumnezeu o știe.

Mă bucur că se înmulțesc sfătuitorii, pentru că situația e complexă, iar noi sîntem departe de a fi perfecți. Dacă tinerii noștri preopinenți nu sînt dispuși să tragă vreo învățătură de minte (eu nu le-am propus nici o clipă altceva), atunci măcar noi s-o facem, mai ales că ne place să ne credem – și s-ar cuveni să și fim – mult mai responsabili.

Sînt oameni de la care nu poți aștepta un discernămînt. Dar este riscul oricărei implicări publice. Pe de altă parte, și eu încep să îmbătrînesc și să nu mai fac față unei lumi care vorbește o altă limbă. E vremea să vină alții la rînd (și mărturisesc că nu m-aș dori în pielea lor). E firesc să dai seama de ce ai spus, dar e aiuritor să fii somat să dai seama de ce nu ai spus niciodată (și nici prin gînd nu ți-ar fi trecut)! Fabulația hrănită de suspiciune și ură compromite orice efort dialogal.

... Voi reaminti doar că șmecheria cea mai mare a diavolului, cum s-a observat, este tocmai aceea de a ne face să credem că nici nu există. Cum nu poți lua în serios ceva ce nu există, el își poate face treaba liniștit, eventual îmbrăcat în „haină de lumină”.

Ca „medieval” ce sînt, nu-mi rămîne decît să îndemn încă o dată la rugăciune – pentru vii și pentru morți. Dumnezeu e singurul la Care nu ține nici o șmecherie. Și a Lui este, pînă la urmă, toată judecata.

Răul nu acționează după grafic, punctual și nominal. El se dezlănțuie ca o forță oarbă, acolo unde i se creează terenul propice. Un anumit tip de comportament atrage răul, cu voie sau fără de voie. Nu trebuie căutată aici nici o logică specială. Învățătura minimală este că nu ar trebui să te joci – să te „distrezi” [distragi] – cu astfel de lucruri, să nu-i netezești răului calea prin gesturi, cuvinte, excese, abuzuri etc. Sau, dacă o faci, să nu te miri de consecințe (care se manifestă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, individual sau colectiv, mai ales acolo unde Dumnezeu este, prin voia liberă a oamenilor, uitat sau dat la o parte). Spectacolele de acest gen creează un fel de „insule infernale”, în care cei ce nimeresc se află într-un pericol pe care de regulă nu-l conștientizează (dar care periodic face ravagii: în ultimii 60 de ani, peste 30 de astfel de tragedii de proporții s-au petrecut în toată lumea, inclusiv în țări – în frunte cu Statele Unite – în care condițiile și legislația sînt mult mai bine puse la punct).

Pe de altă parte, nu toți cei ce participă la astfel de manifestări sînt ireversibil vinovați și automat hărăziți pierzaniei. Dar chiar și cel mai vinovat poate să se salveze și-n ceasul al doisprezecelea, ca tîlharul de pe cruce; aici intră în contrapondere doi factori insondabili: lucrarea lui Dumnezeu și tainițele sufletului omenesc. Tragedia însă rămîne, dincolo de fiecare caz individual, iar recidivele sînt oricînd posibile, cîtă vreme nu se rupe „cercul vicios”. Putem să ne luăm toate măsurile de precauție organizatorică: răul, dacă gravităm în jurul lui, tot va găsi cum să se manifeste, căci nu-i deloc vorbă goală cînd se spune că „dracul e meșter mare” și e mai bine să nu te bagi cu el. Nu-s de lepădat, desigur, măsurile tehnice de securitate, care privesc cauzele materiale, dar mare lucru nu se va reuși cîtă vreme sînt eludate cauzele nemateriale, mult mai anevoie de contracarat. Te poți „distra” și altfel decît imitînd infernul...

Îi mulțumesc prietenului Claudiu Târziu că a dus aici [pe blogul său, unde mi-a preluat textul] greul discuțiilor în locul meu, cu pertinența care-l caracterizează și cu o răbdare aproape mucenicească. Eu n-am găsit timp să răspund decît comentatorilor de pe blogul meu, dar multe dintre răspunsurile de acolo se potrivesc și problemelor ridicate aici. Orice am spune și orice am face, tragedia ne copleșește pe toți. Spre deosebire de ceilalți, creștinii au arma rugăciunii (mai puternică decît orice discurs sau înverșunare polemică). Și datoria de a se ruga inclusiv pentru cei care nu o au (și care trebuie tratați ca frați care-și poartă crucea lor, iar nu ca adversari ireductibili). 

Tristețea cea mare nu-i atît că mulți nu se lasă convinși, ci că încă și mai mulți nici măcar nu acceptă discuția, atribuindu-ți aprioric intenții impure și dedîndu-se la sacrilegii înfiorătoare, cu o voluptate bolnavă a negației și a injuriei (și care este pînă la urmă cea mai la îndemînă dovadă a demonismului care-i „mînă în luptă”). Sînt însă și destui care par să fi început a trage concluziile corecte, iar pentru aceștia merită purtate discuțiile și îndurate neplăcerile adiacente. Marea nădejde nu este însă la oameni, ci la Dumnezeu.

Cum-necum, fapt este că am tras, vorba aceea, „mult ponos și nici un folos”. Să dea Dumnezeu să vină și „momentul potrivit” [de a purta discuția] (pînă nu se mai întîmplă și alte nenorociri). Mă tem însă că nu va veni atîta vreme cît creștini de talia lui Radu Preda sau Paul Grigoriu vor accepta [făceam aluzie la emisiunea TVR a lui Liviu Mihaiu, la care amîndoi au fost invitați și au luat cuvîntul] – indiferent din ce „rațiuni” – să fie complici ai cecității ambientale... 

Așa este: noi (toți) sîntem de vină. Iar vinovăția crește în raport cu gradul de luciditate spirituală. Cei mai puțin vinovați sînt cei care ne ponegresc, neînțelegînd despre ce este vorba. Lor – ca și celor ce și-au pierdut viața din pricina lumii rău întocmite în care trăim – le rămînem datori cu rugăciunile noastre.

Cred că nu numai instituția Bisericii, prin corpul ei clerical, și mai ales arhieresc (au fost, totuși, și excepții), a căzut în această greșeală, dar și o bună parte dintre noi, intelectualii creștini, care ne-am repezit să amendăm cauzele înainte de a ne arăta compasiunea umană cu efectele imediate ale tragediei, ceea ce a creat impresia (chiar dacă falsă) că ar fi la mijloc o lipsă de empatie (fără de care e greu de ajuns la o bunăvoință dialogală). Eu însumi recunosc că m-am pripit. Cred că fiecare rămîne să învețe cîte ceva din această încercare pe cît de grea, pe atît de complexă.

Într-adevăr, mărturia [lui Paul S. Grigoriu] este esențială, chiar dacă, după părerea mea, autorul nu discerne suficient între problema generală și cazul particular. Dar insuficiențe de discernămînt am avut cu toții în această tragică împrejurare, iar eu mă simt printre cei mai „cu musca pe căciulă” (chiar dacă n-am a-mi reproșa vreo intenție necurată). Au fost alții, din fericire, care au nimerit tonul mult mai adecvat, iar printre ei și cîteva fețe bisericești (ierarhi, preoți, teologi). În orice caz, problema nu va mai putea fi abordată de acum înainte fără această mișcătoare mărturie. [...] Mulțumim, Paul Grigoriu! 

[Răspuns la întrebarea „Mai exact, ce anume vă reproșați, domnule Codrescu?”:] Păi am spus-o deja, în alte contexte: că m-am repezit să amendez cauzele înainte de a compătimi cu efectele și că am accentuat pe problema generală cînd cel care ardea era cazul particular. (Altminteri, n-am nimic de retractat, iar dezbaterea cred că rămîne necesară, dacă vrem, cu toată răspunderea creștinească, să prevenim, pe cît se poate, alte tragedii de același gen.)  

Sper din toată inima, pe de altă parte, că Biserica va găsi și în Deal tonul părintesc și dialogal, împăcînd o lume ulcerată, care nu are alte călăuze mai de nădejde, iar fără călăuzire riscă rătăciri fatale (și pe plan individual, și pe plan comunitar).

[Răspuns la comentariul „Nu mai au nevoie de biserici, pentru că sînt numai trup. Piele, carne, sînge, oase. Ca animalele necuvîntătoare. Biserica strică imaginea fermei, tulbură lăturile. Jos cu ea! Ce-i trebuie animalului asistență spirituală?! Cîinele nu vrea decît să se întoarcă «sănătos» la vărsătura lui, iar porcul la nămolul scaldei sale”:] Ce spuneți e valabil pentru unii, dar nu cred că pentru toți. Explicațiile trebuie să fie mai complexe și să nu excludă nici partea de vină a autorităților bisericești, care au gestionat inabil situația, în frunte cu Patriarhul și cu Biroul de Presă al Patriarhiei (care nu este la prima gafă de proporții). [De altfel, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei a fost schimbat între timp: rolul părintelui Constantin Stoica îl îndeplinește acum – din 16 octombrie a. c. – teologul Vasile Bănescu.]

DEMISII DE „ONOARE”?

Iată că, sub presiunea străzii (dar, zic unii analiști, și prin interese de culise care au profitat de contextul creat), și-au dat demisia astăzi și premierul Victor Ponta, și primarul Cristian Popescu (Piedone). O tragedie de proporțiile celei de la Clubul „Colectiv” nu putea rămîne fără urmări pe scena publică, mai ales la nivelul responsabilităților oficiale.

Sigur, trebuie să rămînem realiști. Demisia lui Victor Ponta, dacă nu e urmată de alegeri anticipate (ceea ce, desigur, PSD-ul nu-și dorește, și nici „clasa politică” în general), nu rezolvă mare lucru. Premierul era demult dator cu ea, iar contextul mai degrabă îi convine, căci cauza imediată nu a fost una de ordin politic, lăsîndu-i posibilitatea să joace rolul de „victimă colaterală” a unei situații nefericite de care nu este răspunzător direct, ba chiar să insinueze un gest de „onoare” (ceva cu care, altminteri, nu are nici în clin, nici în mînecă). Cît despre numitul Piedone, demisia (pe care nici el nu îndrăznește s-o numească „de onoare”), venită cu o întîrziere impardonabilă și după un adevărat tur de impertinență, nu va însemna iarăși mare lucru dacă „răspunderea morală” (pe care nu mai prididește acum să și-o asume în gura mare) nu va fi urmată rapid și exemplar de răspunderea și condamnarea penală [între timp a fost făcut scăpat: n-avem legislație pentru acest gen de răspundere; primarii noștri au cu totul alte treburi și obligații decît să se îngrijească de securitatea alegătorilor!].  

Pe de altă parte, contează cine va veni în locul lor, căci dacă vor fi personaje de aceeași teapă, nu vom fi făcut decît să mai adăugăm un capitol zgomotos la lunga istorie românească a „aflărilor în treabă”...

(R. C.) 

Dacă se poate vorbi de o ispravă, nu este atît una a viilor, cît una a morților. Viii ar fi putut face asta acum două săptămîni, sau acum o lună, sau oricînd mai înainte, dar uite că au făcut-o abia astăzi, cu lumînările în mînă. Să-i ajute Dumnezeu să ducă în mod cuviincios lucrurile mai departe. Și să ne împace pe cît mai mulți cu El și cu noi înșine. Cred că dracul și-a băgat coada, dar Dumnezeu a avut grijă să iasă oarecum pe dos. Iar dracul va fi rămas, măcar pentru o vreme, „cu coada între picioare”, cum se zice.

Pe mine mă îngrijorează cel mai mult fronda cu Biserica și, în subsidiar, cu Dumnezeu. Mai toți reclamă, zgomotos și patetic, un bine și o dreptate desprinse de ordinea divină. Această radicalizare a laicismului militant (nu vreau să mai aduc în discuție alte -isme) e cel mai mare triumf al Stîngii de după prăbușirea comunismului ateu. Îmi doresc să mă înșel, dar impresia mea este că Dumnezeu a întors răul spre bine, dar noi întoarcem iresponsabil binele spre rău. 

SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN DIN SECOLUL TRECUT

Dragul meu, îți înțeleg tristețea și îngrijorarea, dar mi-ar plăcea să rămînem lucizi – sau să găsim, în amurg de leat, luciditatea care ne-a lipsit, poate, pînă acum. Nu știu cît de naivă e „strada” (naivitatea are uneori și o notă de sublim), nici dacă dracul „își bagă coada” sau doar „și-o măsoară”,  dar cine se mai sinchisește de ce credem sau de ce ni se pare nouă, fosilele visătoare ale secolului XX?  

Hai să nu ne mai codim și s-o spunem pe-a dreaptă: nu mai e lumea noastră, e lumea LOR! Noi pe a noastră am jucat-o și am pierdut-o. O s-o ducem cu noi în mormînt și o să dăm socoteală în fața lui Dumnezeu, care poate va fi mai bun cu noi decît merităm.   

În orice caz, ei nu mai au nevoie de noi: mai mult îi încurcăm. Ei nu mai simt nici o nevoie de diacronia tradiției, în al cărei duh ne-am proiectat noi existența, ci le este perfect de ajuns sincronia conjuncturilor. Dumnezeu știe cît e bine și cît e rău în toate. Și oricît nu s-ar mai sinchisi de El, sînt totuși copiii Lui. Tot așa cum, oricît n-am mai fi pe aceeași „lungime de undă”, sînt totuși copiii și nepoții noștri. Se cade, mîhniți sau senini, să ne rugăm pentru ei, ca să nu se aleagă praful de suferințele și de aspirațiile lor, așa cum s-a ales de ale noastre. Iar dacă nu-i putem face să ne iubească, atunci măcar să încercăm să nu-i facem să ne urască.  

Mai departe... o să vadă Dumnezeu de lumea Lui.

Al tău, cu bune și cu rele,

Răzvan Codrescu 

Iată, prietene, și un alt tip de discurs „la zi”: 

http://paulslayer.blogspot.ro/2015/11/incendiul-din-colectiv-o-marturie-si-o.html

Cred că chiar nu e cazul să ne mai „băgăm” noi.

Acum sînt „surzi” și „orbi”, îmbătați de iluzia că reprezintă o forță, visceral refractari la orice sfat „bătrînesc” și „popesc”. Trebuie să se ivească dintre ei cei care să-i tempereze, să-i trezească și să le devină lideri, vorbindu-le pe limba lor. Dacă nu se vor ivi, va fi foarte grav, atîta cît este omenește previzibil. Dar Dumnezeu e mare...

E clar că-i vremea să venim la o realitate pe care ani de-a rîndul am falsificat-o cu sau fără bună știință. Dacă acesta ar fi singurul sens al evenimentelor în desfășurare, tot n-ar fi puțin. Ieșirea din festivismul ditirambic, patriotard și ortodoxist, e pînă la urmă un act de igienă morală și intelectuală. N-o spun prima oară, dar poate că de data aceasta, în condițiile de confuzie tragică pe care le trăim, voi fi mai corect înțeles (dacă mai e loc de înțelegere într-o lume atît de toxică și de radicalizată).

Creștinește vorbind, e foarte importantă „deosebirea duhurilor” (ceea ce numim în mod curent discernămînt). Ce duh te animă, aceea ești. Nu poate fi de la Dumnezeu ceea ce neagă și batjocorește cele ale lui Dumnezeu. Există sataniști cu voie și satanizați fără voie. Cu aceștia din urmă ne confruntăm mai ales. Și confruntarea e cu atît mai grea cu cît ei se cred perfect normali. Asta e șmecheria diavolului: că te ia în posesie, dar îți lasă impresia că ești în continuare tu însuți. Cînd tu îi arăți cuiva icoana și el scuipă pe ea, acolo sigur diavolul e de față și își face lucrarea lui, în numele unui pretins bine care nu este decît mască a răului. De aceea cea mai eficientă este arma mistică, rugăciunea, pentru că nu te confrunți de fapt cu fratele tău, ci cu duhul rău care îl stăpînește și pe care numai Dumnezeu îl poate anihila. În lupta cu demonii (nu cu demonizații, care nu sînt decît niște victime adesea inconștiente) trebuie „post și rugăciune”, după învățătura lui Hristos („Acest fel de demoni nu ies decît cu post și cu rugăciune”). Biserica, cu fiecare membru responsabil al ei, trebuie să se roage înainte de toate, și asta a și decis să facă, seară de seară, la Patriarhie și nu numai, în aceste vremuri de tulburare antihristică.

Pare să fie ca în Maestrul și Margareta: demonii au intrat incognito în cetate și își bat joc de o lume care nu crede în existența lor.

Sînt ispititoare analogiile, dar mă tem că și riscante... Oricum, prima „sfidare” a Răului s-a produs chiar la fața locului, unde au fost cîțiva oameni tineri care s-au comportat eroic și merită cu prisosință să li se ridice monument.

„Jocul pierdut” e doar metafora a 26 de ani de neîmplinire românească postcomunistă. A 26 de ani care ne-au adus, sfidîndu-ne strădaniile și iluziile, unde sîntem acum, adică într-o stare mai jalnică decît cea de la care am plecat [unui comentator i-am făcut în altă parte precizarea: „Eu mă refeream la starea intelectuală și sufletească”]. Încerc să nu mă las păcălit (nici de alții, nici de mine însumi), dar nu mă pot preface că aș mai avea prospețimea (sau teribilismul) să o tot iau mereu de la zero. E rîndul altora, mai capabili sau mai norocoși. Și încă suficient de tineri ca să țină la tăvăleală. Vă admir sincer [mă adresam d-nei Elena Dulgheru] că sînteți infinit mai tînără decît mine.

Într-adevăr, înțelepciunea nu este să ceri o mie de lucruri, ci unul singur, dar esențial (ca de pildă reinstaurarea monarhiei, care ar atrage de la sine după ea multe schimbări macrostructurale), pe care să nu te lași pînă nu îl obții. O gloată înfuriată, fără lideri, fără experiență, fără orizont istoric, nu este însă un mediu favorabil înțelepciunii. Li s-a lăsat un spațiu și un timp de defulare, cu acompaniament de mass-media și cu figurație emo. Mă tem că în realitate treaba s-a și „fîsîit” – și cantitativ, și calitativ. Ieri [09.11.2015], deja, președintele, ieșit tardiv și inutil în piață, s-a confruntat (vorba vine) cu resturile sau cu pleava mișcării protestatare. Rămîne doar gustul amar al tragediei, pe fondul cîtorva schimbări de suprafață, controlate de alții (știuți și neștiuți). În mod concret, vor veni alți actanți politici (din aceleași găști) și vor întări măsurile de pază împotriva incendiilor. Iar corupția și entertainment-ul își vor relua cursul lor, cu Dumnezeu pus la colț și cu dracul maestru de ceremonii. La anul și la mulți ani!

Aș fi primul care să mă bucur dacă mă înșel.  

Sigur, se poate întîmpla și vreo minune, dar mă tem că la noi nici minunile nu durează mai mult de trei zile... 

În fond, problema lumii de azi nu e politică, socială sau economică; problema lumii de azi e moral-spirituală, dar tocmai pe aceasta refuzăm cu obstinație s-o luăm în serios și s-o discutăm în resorturile ei cele mai adînci. 

Bătrînii noștri, vrednici sau nevrednici cum vor fi fost, știau măcar atît: că nu se poate „și cu sula în fund, și cu sufletul în rai”; noi și asta părem să fi uitat, în ritmurile muzicii rock sau în beția retorică a „corectitudinii politice”...

[Răspuns la insinuarea: „Parcă erați antiregalist, domnule Codrescu”:] Am fost un critic (uneori aspru) al regilor Carol II și Mihai I, pe niște chestiuni istorice precise (dictatura regală, decapitarea generației legionare, trădarea națională din 1940, actul de la 23 august 1944, complicitățile conjuncturale cu comunismul și neocomunismul etc.), dar nu am fost niciodată un critic sau un contestatar al ideii monarhice. N-am nici o simpatie pentru republicanism și am afirmat mereu că destinul României postcomuniste ar fi fost cu totul altul dacă în 1989 ar fi avut loc o adevărată revoluție și s-ar fi restaurat monarhia. Astăzi (după ce am pierdut, cu toții, atîtea trenuri), e prea mult spus că eu cred că „monarhia salvează România”, dar nici nu exclud că ar putea aduce o formă de echilibru (în mai mare măsură decît orice altă soluție din ordinea republicană).

 

Tindem să prefacem tragedia în tragicomedie...

[Răspuns la întrebarea ce părere am despre desemnarea de către președinte a noului premier:] E departe de a fi soluția cea mai bună, dar nu e, desigur, nici cea mai rea. Numai că nu l-a desemnat nici un Klaus Iohannis: [Dacian Cioloș] e omul impus de Bruxelles (președintele a făcut mai degrabă oficiul de purtător de cuvînt al Înaltei Porți europene). România e tot mai mult la cheremul intereselor externe; acasă nu se face decît butaforie politică și cîte furtișaguri se mai pot.  

Pe scurt, am căzut încă o dată „din lac în puț”.

[Răspuns la semnalarea unui comentator anonim că „d-l Andrei Pleșu a pus, ca de obicei, punctul pe i” – http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/despre-smerenie-suris-1_564059ecf5eaafab2c6e7f51/index.html:] Da. Și e de sperat că și cu folos (dacă Dealul n-a surzit și n-a orbit de tot). [Cred că schimbarea purtătorului de cuvînt al Patriarhiei - rămîne de văzut cu ce rezultate - i se datorează, în mare măsură, și d-lui Pleșu.]

   

Am totuși impresia că, încet-încet, lumea recapătă gravitatea reflecției. Ar fi extrem de păgubos ca nici după o tragedie de asemenea proporții să nu ajungem să punem degetul în anumite răni ale lumii noastre, ci să întreținem cu obstinație un discurs al clișeelor comode (ale cărui consecințe perdante le trăim deja). Văd în acest text [Răzvan Bucuroiu, „Cînd își bagă dracul coada în colectivitate”] un bun catalizator.

Realitatea se grăbește, parcă, să-mi contrazică aserțiunea moderat optimistă că lumea și-ar recăpăta din mers „gravitatea reflecției” responsabile. Nu știu ce ar fi spus sau ce ar fi făcut în context părintele Calciu [evocat de către unul dintre comentatori], Dumnezeu să-l odihnească, dar în mod sigur n-ar fi fost netulburat să constate că fronda împotriva Bisericii capătă o nouă dimensiune: campania împotriva profesorilor de religie și, implicit, a religiei în școli. Orice avertisment moral devine incorectitudine politică. Nu numai că reintrăm din nou sub teroarea gîndirii unice, dar se petrece ceva încă și mai îngrijorător: demonizarea sacrului și sacralizarea demonicului! Cred că încă nu ne dăm seama nici noi, creștinii, de proporțiile impasului. Poate că d-l Andrei Pleșu s-ar cuveni să-și spună cuvîntul („să pună punctul pe i”) și în privința aceasta...