INTERMEZZO LIRIC: CAPETE DE AGONIE (2)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

IV

Tristețea mea așa de greu atîrnă 
că-mi trage-n jos tot sufletul cu ea, 
iar pai de-am fost, mă simt de-acuma bîrnă 
în ochiul morții, rece ca o stea.

Tristețea mea e beznă din afară 
și toate dau pe limba ei în plîns, 
din ceru-n care păsări oarbe zboară 
și pînă-n smîrcul unde șerpi s-au strîns.

Tristețea mea din noaptea vremii vine 
și rană firii tot mai mult mă fac, 
dar Tu mă-ntîmpini și mai trist ca mine, 
purtîndu-Ți crucea ca un om sărac, 
și-atunci, trăgîndu-mi sufletul în Tine, 
cu toate mă cuminec și mă-mpac. 


V

Iubirea nu ne lasă să-ncremenim de vii, 
ci să ne ducem crucea ne dă mereu putere, 
și dacă poate carnea să creadă și să spere, 
e că iubirea-i pune statornic temelii.

E moartea înviere, de cumpăna o ții 
și după cer pămîntul în firea ta se cere, 
iar cîte par pe lumea aceasta efemere 
le face loc iubirea în rai de pe aci.

Dar cînd ajunge ura stihie oarbă-n noi, 
nici Dumnezeu, să moară întruna și să-nvie, 
nu poate să ne-aducă la viață înapoi, 
nici rug să îi aprindă iubirii în pustie:
vai nouă cînd ne prinde năvodul morții goi
și-ascunși de mila sfîntă în propria trufie! 


VI

Rămînem tot mai singuri sub crucea Ta, Iisuse,  
nici virtuoși ca sfinții, nici putrezi de păcat, 
și peste noi apune un soare-nfricoșat, 
ca un ceresc adio al lumii care fuse.

Ne-așteaptă-n rai răsplata iubirilor răpuse  
sau doar un vis sînt toate, pe limba Ta visat? 
Mai e în gura morții ceva adevărat, 
cînd nimeni nu mai crede divinei Tale spuse?

De Ți-am rămas pe-aproape, e semn că sîntem vii  
sau doar că se întîmplă c-așa am apucat? 
Cîți dintre noi cu Tine pe lemn s-ar răstigni 
și i-ar jeli pe-aceia ce cuie-n trup le bat? 
Cînd nu ne este, Doamne, iubirea Ta măsură, 
nici cerul, nici pămîntul nu știu de ce ne-ndură!

Răzvan CODRESCU