INTERMEZZO LIRIC: MAI TINERILOR MEI PRIETENI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

RÎVNĂ-N ZADAR

În veghea noastră tot mai solitari,
ne şi-ntrebăm la ce şi pentru cine
păzim aceste ziduri în ruine,
uitate şi de greci, şi de barbari.

Să ni le prade nimeni nu mai vine
şi cîte ni se par pe lume mari
nu le rîvnesc nici gloate, nici tîlhari,
nici fraţi de-un neam şi nici oştiri străine.

De strajă-aici ne puse cine oare?
E Dumnezeu nădejdea noastră bună
şi pentru el muri-vom în picioare,
chiar dacă nimeni nu-i să ne răpună?
N-avem nimic, nici amintiri, nici vise,
ci numai rîvna porţilor închise...

O LUME MOARE...

Cu leatul nostru trist o lume moare,
ce mai păzea, în oboseala ei,
ca pe-o comoară-ascunsă-ntr-un bordei,
ceva din vechea duhului dogoare.

O lume încă tainic visătoare,
cu suflet viu şi dragostea temei,
răzbită numai răni prin anii grei,
dar tot crezînd în restul ei de soare...

I-am fost rîndaşi tîrzii, după puteri,
şi încă-o mai cîntăm, cu limbi de moarte,
şi ne mai ard făcliile de ieri,
chiar de-ndărăt nu-i chip să ne mai poarte...
E luptă cîştigată sau pierdută
cînd moartea ca o iudă ne sărută?

ALTERITATE

Nu sîntem nici mai răi și nici mai buni,
ci sîntem altfel doar – și-n rău, și-n bine,
aici, în gura lumii levantine,
cu firea moștenită din străbuni.

Cu cît rîvnim să fim ca alții poate,
cu-atît se-alege pulberea de noi,
căci toate sînt pe lume după soi
și nu le poți din rostul firii scoate.

Rămași datori lui Dumnezeu și nouă,
ne poticnim sub cruce pe tîrziu,
iar viața și cu moartea amîndouă
pîndesc în noi și pe de rost ne știu;
și de va fi nimicul să ne-nghită,
e că ne-a dus uitarea în ispită.

GOLICIUNE

Virtutea este plinătate pură,
pe cînd păcatul este goliciune,
de-aceea-Adam lui Dumnezeu îi spune
că-i ruşinat de goala lui făptură.

Ruşinea n-are-n ce-i trupesc măsură,
ci-n sufleteasca noastră stricăciune,
căci Dumnezeu le-a vrut pe toate bune
şi numai noi le facem cum nu fură.

Ne-acoperim ruşinea de-a fi goi,
de-atîtea mii de ani, pe dinafară,
dar golul creşte tot mai mare-n noi,
şi-oricît n-ar fi prin firea ei să moară,
îşi trage viaţa darul înapoi –
şi nu-i pe lume lege mai amară.

RĂSAD PEREN

Cum nu durează urma în nisip,
așa se trec prin vraiștea vieții toate:
o clipă numai prind pe lume chip,
dar să rămînă doar în duh se poate.

Atîta sîntem cît lăsăm în cer
o urmă nevăzută de iubire
și cît se face sufletul stingher
mireasă nevremelnicului Mire.

E veșnicia cît i-am pus răsad
și Dumnezeu pe toți ne ține minte,
dar unii urcă, pe cînd alții cad,
pe limba lor, iar nu a voii sfinte.
De-am fi rămas cum ne-a croit Cuvîntul,
nu ne-ar uita nici cerul, nici pămîntul.

Răzvan CODRESCU