COMODITATEA URMĂRII LUI HRISTOS

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Cosmin Stoica (portretizat de Linda Saskia Menczel), născut la 25 septembrie 1976, fiu al satului Căpreni de pe Valea Amaradiei, judeţul Gorj, căsătorit și tată a trei copii, doc­tor în economie, autorul volumului Pelerinul nerugător (Editura Christiana, București, 2015)

Cred că Dumnezeu îngăduie teoria evoluţionistă, fierberea şi răcirea Pămîntului în om, atunci cînd omul nu îngăduie evoluţia Creatorului în fiinţa sa. 

Credem şi în Dumnezeu, şi în evoluţie, iar în credinţa noastră, oameni ai erelor geologice şi ciclurilor economice, sîntem istoviţi de encefalizarea sine-ului, descoperirea focului în supunerea istoriei, folosirea mîinii şi coatelor în diviziunea muncii. 

Deşi contemporani Învierii, avem speranţa veterotestamentară într-un Mesia cavaler justiţiar, care va veni să împlinească idealul istoric al neamului, însă printr-o stornare genetică şi împlinire individuală a omului la timpul intenţiei. 

Prin Învierea Sa, Domnul Iisus Hristos desfiinţează omenescul patimilor şi idealurilor. Cu toate acestea, avem încredinţarea că Domnul Iisus Hristos gîndeşte şi acţionează după chipul şi asemănarea noastră. 

Îl aşteptăm pe Mesia cu nerăbdarea vechilor zeloţi, strălucirea Sa reflectîndu-se doar în tremurul săbiilor. Transpunem poruncile sfinte într-un cod de procedură pentru necredinţa aproapelui. 

Birocraţi ai dogmelor civile, mergem să ne înscriem, respectînd termenele şi condiţiile recensămîntului ce ne poziţionează în statistici şi prognoze. Stahanovişti ai tomurilor de hîrtie, funcţionăm în grafic. 

Dăm cezarului şi ce este al lui Dumnezeu. Rugăciunea cea neîncetată o înlocuim cu minuta întîlnirii. 

La hanul de răscruce al veacurilor, unde se întretaie calea mea cu calea Ta (din Psalmul 5), filosofăm cîte-n lună şi stele despre Cuvînt. 

Călăuzită de steaua cea cu dumnezeiască mergere (din Acatistul Buneivestiri), purtătoarea Cuvîntului trece smerit, cum smerită îi este şi înţelepciunea. 

Ne urcăm pe mese şi, în aburii teoriilor apocaliptice, ţinem un discurs despre credinţa noastră, întrezărindu-L pe Dumnezeu prin untdelemnul candelei stinse. 

Printre atîtea neologisme şi maxime celebre, pentru Cuvînt nu mai este loc în han. 

Ştim atîtea despre Hristos, dar pe Hristos o să-L cunoaştem doar dacă avem nevoie, după voia noastră de fini şi atenţi cunoscători. 

Nu ne interesează Hristosul copil, nici dumnezeirea recunoscută din faşă, nici înţelepciunea vîrstei şcolare manifestată în templu. Maturitatea noastră excesivă nu ia în seamă inocenţa, doar sîntem dresaţi de mici să ajungem oameni mari. 

Îl urmăm cu o conștiinciozitate servilă pe Hristos, doar atunci cînd înmulţeşte pîinile. Facem coadă la minuni, vindecarea o luăm ca pe ceva ce ni se cuvine. Hristos ne vindecă, dar rămîne neiertat pentru permisivitatea încercărilor. Pentru ce să fim recunoscători, oare nu era firesc să fim sănătoşi şi împliniţi?! Urmînd pe cei nouă leproşi vindecaţi, credem provocator în şansa noastră. 

De Sărbători mai amintim la povestea de seară despre faptele Domnului. Uimirea şi bucuria au dispărut o dată cu abacul, dar am rămas conştiincioşi superstiţiilor simbolului. 

Arareori şi de nevoie Îl primim pe Domnul Iisus Hristos, arătîndu-I dragostea în rămurelele înflorite de finic şi măslin. Din aceeaşi tulpină, în funcţie de context, putem confecţiona rapid şi ciomege, şi cruce. 

Interesele noastre pămînteşti sînt rezolvate pînă la momentul rugăciunii din grădina Ghetsimani, de aceea Îl părăsim definitiv pe Hristos în curtea arhiereului. 

La focul umed şi înecăcios, ce răspîndeşte în fum candoare de smoală şi trandafiri, laşitatea noastră îşi justifică nevoia de căldură. 

Hristos rămîne definitiv în paginile Scripturii, noi nu cunoaştem căinţa şi plînsul cu amar. 

Ne e greu să ducem şi propria cruce, reală sau creată prin frămîntări interioare. Refuzăm să aşternem o lacrimă de gînd pe drumul Golgotei. E mai comod să suferim pentru patima departelui nostru, personaj al zilei într-un can-can dramatic. 

Nu ne interesează să fim nici măcar martori curioşi ai durerii, urii şi iubirii de la temelia Crucii.

Martori ai patimilor nu sînt nici măcar ucenicii, pentru ce atîta voluntariat nesustenabil?! 

Am citit că ar mai exista şi alte lumi, dar, pînă atunci, avem o viaţă de trăit, iar despre celelalte ştim ceva de prin filmele science fiction. 

Şi, totuşi, Hristos a înviat, lăsînd spre studiul istoriei giulgiul frumos împăturit. 

Acum, nimic pămîntesc nu mai răzbate prin uşile încuiate, doar acea primăvară dulce a Fiului preadulce (din cîntările Prohodului) răspîndeşte mireasma Învierii, amintindu-ne de zilele libere ale Împărăţiei Cerurilor. 

În virtuţile Învierii, chiar şi necredinţa ne este îngăduită. 

În Hristos cel Înviat nu mai credem, ci ,,în El trăim, ne mişcăm şi sîntem!” (Faptele Apostolilor 17, 28). 

(...) şi focul umed şi înecăcios nu se mai distinge în Lumină, dar oare ce aşteptări de noapte mai avem în bătaia gîndurilor cenuşii şi fumului cu candoare de smoală şi trandafiri?!

Cosmin STOICA

 

(text preluat de pe site-ul www.doxologia.ro)