Cosmin Stoica (portretizat de Linda Saskia
Menczel), născut la 25
septembrie 1976, fiu al satului Căpreni de pe Valea Amaradiei, judeţul Gorj,
căsătorit și tată a trei copii, doctor în economie, autorul volumului Pelerinul nerugător (Editura Christiana, București, 2015)
Cred că Dumnezeu îngăduie teoria
evoluţionistă, fierberea şi răcirea Pămîntului în om, atunci cînd omul nu
îngăduie evoluţia Creatorului în fiinţa sa.
Credem şi în Dumnezeu, şi în
evoluţie, iar în credinţa noastră, oameni ai erelor geologice şi ciclurilor
economice, sîntem istoviţi de encefalizarea sine-ului,
descoperirea focului în supunerea istoriei, folosirea mîinii şi coatelor în
diviziunea muncii.
Deşi contemporani Învierii, avem
speranţa veterotestamentară într-un Mesia cavaler justiţiar, care va veni să
împlinească idealul istoric al neamului, însă printr-o stornare genetică şi
împlinire individuală a omului la timpul intenţiei.
Prin Învierea Sa, Domnul Iisus
Hristos desfiinţează omenescul patimilor şi idealurilor. Cu toate acestea, avem
încredinţarea că Domnul Iisus Hristos gîndeşte şi acţionează după chipul şi
asemănarea noastră.
Îl aşteptăm pe Mesia cu nerăbdarea
vechilor zeloţi, strălucirea Sa reflectîndu-se doar în tremurul săbiilor. Transpunem
poruncile sfinte într-un cod de procedură pentru necredinţa aproapelui.
Birocraţi ai dogmelor civile, mergem
să ne înscriem, respectînd termenele şi condiţiile recensămîntului ce ne
poziţionează în statistici şi prognoze. Stahanovişti ai tomurilor de hîrtie,
funcţionăm în grafic.
Dăm cezarului şi ce este al lui
Dumnezeu. Rugăciunea cea neîncetată o înlocuim cu minuta întîlnirii.
La hanul de răscruce al veacurilor,
unde se întretaie calea mea cu calea Ta (din Psalmul 5), filosofăm cîte-n lună şi stele despre Cuvînt.
Călăuzită de steaua cea cu
dumnezeiască mergere (din Acatistul
Buneivestiri), purtătoarea Cuvîntului trece smerit, cum smerită îi este şi
înţelepciunea.
Ne urcăm pe mese şi, în aburii
teoriilor apocaliptice, ţinem un discurs despre credinţa noastră,
întrezărindu-L pe Dumnezeu prin untdelemnul candelei stinse.
Printre atîtea neologisme şi maxime
celebre, pentru Cuvînt nu mai este loc în han.
Ştim atîtea despre Hristos, dar pe
Hristos o să-L cunoaştem doar dacă avem nevoie, după voia noastră de fini şi
atenţi cunoscători.
Nu ne interesează Hristosul copil,
nici dumnezeirea recunoscută din faşă, nici înţelepciunea vîrstei şcolare
manifestată în templu. Maturitatea noastră excesivă nu ia în seamă inocenţa,
doar sîntem dresaţi de mici să ajungem oameni mari.
Îl urmăm cu o conștiinciozitate
servilă pe Hristos, doar atunci cînd înmulţeşte pîinile. Facem coadă la minuni,
vindecarea o luăm ca pe ceva ce ni se cuvine. Hristos ne vindecă, dar rămîne
neiertat pentru permisivitatea încercărilor. Pentru ce să fim recunoscători,
oare nu era firesc să fim sănătoşi şi împliniţi?! Urmînd pe cei nouă leproşi
vindecaţi, credem provocator în şansa noastră.
De Sărbători mai amintim la povestea
de seară despre faptele Domnului. Uimirea şi bucuria au dispărut o dată cu
abacul, dar am rămas conştiincioşi superstiţiilor simbolului.
Arareori şi de nevoie Îl primim pe Domnul Iisus Hristos, arătîndu-I dragostea în
rămurelele înflorite de finic şi măslin. Din aceeaşi tulpină, în funcţie de
context, putem confecţiona rapid şi ciomege, şi cruce.
Interesele noastre pămînteşti sînt
rezolvate pînă la momentul rugăciunii din grădina Ghetsimani, de aceea Îl
părăsim definitiv pe Hristos în curtea arhiereului.
La focul umed şi înecăcios, ce răspîndeşte
în fum candoare de smoală şi trandafiri, laşitatea noastră îşi justifică nevoia
de căldură.
Hristos rămîne definitiv în paginile
Scripturii, noi nu cunoaştem căinţa şi plînsul cu amar.
Ne e greu să ducem şi propria cruce,
reală sau creată prin frămîntări interioare. Refuzăm să aşternem o lacrimă de gînd
pe drumul Golgotei. E mai comod să suferim pentru patima departelui nostru,
personaj al zilei într-un can-can dramatic.
Nu ne interesează să fim nici măcar
martori curioşi ai durerii, urii şi iubirii de la temelia Crucii.
Martori ai
patimilor nu sînt nici măcar ucenicii, pentru ce atîta voluntariat
nesustenabil?!
Am citit că ar mai exista şi alte
lumi, dar, pînă atunci, avem o viaţă de trăit, iar despre celelalte ştim ceva de
prin filmele science fiction.
Şi, totuşi, Hristos a înviat, lăsînd
spre studiul istoriei giulgiul frumos împăturit.
Acum, nimic pămîntesc nu mai răzbate
prin uşile încuiate, doar acea primăvară dulce a Fiului preadulce (din cîntările Prohodului) răspîndeşte mireasma
Învierii, amintindu-ne de zilele libere ale Împărăţiei Cerurilor.
În virtuţile Învierii, chiar şi
necredinţa ne este îngăduită.
În Hristos cel Înviat nu mai credem,
ci ,,în El trăim, ne mişcăm şi sîntem!” (Faptele
Apostolilor 17, 28).
(...) şi focul umed şi înecăcios nu
se mai distinge în Lumină, dar oare ce aşteptări de noapte mai avem în bătaia gîndurilor
cenuşii şi fumului cu candoare de smoală şi trandafiri?!
Cosmin STOICA
(text preluat de pe site-ul www.doxologia.ro)
Comoditatea este cancerul credintei si trairii crestine si religioase in general.
RăspundețiȘtergereHristos a Inviat !
RăspundețiȘtergeresplendid articolul, multumesc mult dl Codrescu ! o sa caut si cartea in tara, cind pot
numai bine, Iulian