Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o
întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost
alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu,
Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor
colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi
accesată aici. Pentru detalii despre această antologie
on-line, a se citi aici. (R. C.)
2009
SUFLETUL ROMÂNESC
ÎNTRE RĂSĂRIT ŞI APUS
SUFLETUL ROMÂNESC
ÎNTRE RĂSĂRIT ŞI APUS
V. O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A EXISTENŢEI
1. Un creștinism cosmic
În sud-estul Europei s-a păstrat pînă în epoca modernă o spiritualitate ce continuă sincretismul creştinismului primar. Mircea Eliade [1] arăta că multe dintre simbolurile creştine existau anterior, fie în apocrifele intertestamentare, fie în religiile păgîne. Substanţele sacramentale (uleiul, mirul, vinul, grîul) ori simboluri arhaice precum arborele vieţii îşi au originea în negura timpului, anterioare chiar neoliticului. După Eliade, ele sînt creştinate şi astfel îşi găseau răscumpărarea.
Caracteristicile acestui creştinism cosmic ar fi: a) misterul hristologiei este proiectat în întreaga natură; b) se insistă pe dimensiunea liturgică a existenţei; c) cosmosul este răscumpărat prin moartea şi învierea Mîntuitorului şi prin vestigium pedi.
Această creştinare a tradiţiilor religioase anterioare a dus la unificarea culturală a spaţiului unde creştinismul a fost asimilat.
Un exemplu extraordinar al acestei sinteze creatoare este şi calendarul creştin, care preia o tradiţie primordială. Mai ales simbolismul porţilor solstiţiale este universal întîlnit, de la celţi şi romani pînă în Siberia, din Scandinavia pînă în Egipt şi India. Solstiţiul de iarnă e Ianua Coeli (Poarta Cerului), iar solstiţiul de vară e Ianua Inferni (Poarta Oamenilor). Prima este totuna cu Poarta Zeilor care se află în soare, ca o a şaptea rază, într-un plan subtil, prin care spiritul trece de la planul individuaţiei şi morţii la non-individual şi eternitate.
Hristos spune că El este Poarta şi doar prin El se ajunge la Tatăl. Cele două Solstiţii sînt legate de Sfîntul Ioan Botezătorul în două ipostaze: Naşterea, la Solstiţiul de Vară, şi Boboteaza, imediat după Solstiţiul de Iarnă, cîndva sărbătoarea cea mai importantă a românilor. Dacă amintim şi de Ion-Sfînt-Ion din folclor, îl şi vedem pe Ianus Bifrons (Ianua = Poarta, Ianux = păzitorul porţilor), căruia în greacă i se spunea chiar Ion [2].
Poarta Cerului este ca urechea acului prin care nu poate intra aţa cu ambele ei capete (Sine şi Eu), căci dincolo de ea nu e loc pentru doi. Ochiul acului simbolizează această Poartă a Soarelui prin care, după spusele Mîntuitorului, nu poate trece o cămilă, aceasta simbolizînd omul exterior, personalitatea, determinaţiile [3].
Creştinismul cosmic s-a păstrat doar în sud-estul Europei, unde Ortodoxia a asimilat tot ce nu contravenea ethosului creştin.
Catolicismul, prin atitudinea sa faţă de lume, de alte tradiţii, a sărăcit Apusul în raportarea sa faţă de Cosmos.
De aceea, numai în hulita lume balcanică are cosmosul un sens metafizic. Cele mai neînsemnate, aparent, amănunte ale vieţii au ecouri şi corespondenţe magice. Chiar atunci cînd dă explicaţii naive ale lumii, gîndirea folclorică nu e lipsită de înălţime sufletească. Se zice, bunăoară, că lumea stă pe nişte stîlpi pe care Iuda îi roade spre a o prăbuşi în haos. Dar în lumea umană se întîmplă un fapt minuscul: femeile cern, bătînd voiniceşte sita în palme. Zgomotul acesta ajunge pînă la Iuda şi împlineşte stîlpii la loc, salvînd lumea [4]. Acest fapt arată corespondenţele magice care există între cele mai mici fapte ale oamenilor şi cosmos. Cerul e populat de duhuri (îngeri şi diavoli, iele şi spiriduşi), vîntul, soarele, luna, stelele au ceva omenesc, care le face să participe la viaţa omului. Cosmosul întreg este părtaş la viaţa socială şi la cea interioară a omului.
Pentru român, cosmosul este o lume de semne, care-i vestesc atît evenimente meteorologice, cît şi sociale. Tot aşa, fiecare faptă a omului răsună în întreaga lume. După Mircea Vulcănescu [5] (care în 2004 a avut centenarul naşterii şi a rămas ignorat de aproape toţi, excepţie făcînd revista Rost), aceste două caractere ale lumii româneşti sînt dominante: sentimentul unei vaste solidarităţi universale şi ideea că lucrurile au un sens, că lumea e o carte de semne. E aceasta o lume în care românul nu se simte singur, ca în faţa universului newtonian, mecanic şi indiferent faţă de om. Căci pentru român lumea de aici e cuprinsă din toate părţile de lumea de dincolo, care o împlineşte, astfel încît cea de aici e un semn al celei de dincolo. E această lume românească cea în care sufletul lui Poverello s-ar fi simţit atît de acasă, în care păsările şi cerul, furnicile şi vietăţile pădurii parcă vorbesc sufletului omenesc, aducîndu-i veşti de aici şi de dincolo.
2. Nevoia de măsură
Există în folclorul nostru o constantă care caracterizează sufletul românesc: măsura. Plecînd de la o vorbă veche: Unde e multă minte e şi prostie multă, Constantin Noica observă că atît în viaţa interioară, cît şi în jurul său românul aşază o măsură în toate [6]. De la peisajul românesc şi pînă la stările sufleteşti, totul păstrează o armonie, evitînd atît tensiunile ascuţite, cît şi platitudinea letargică. Dar cel mai mult sufletul românesc pune măsură avîntului raţiunii. Măsura însă nu e gîndită raţional şi juridic, ci ca trăsătură a firii în relaţia ei cu absolutul. Nu mintea o descoperă, ci parcă firea o trage de mînecă, amintindu-i-o mereu.
Pentru român există riscul lipsei de măsură tocmai al raţiunii, ducînd la abuz de raţionalitate. La măsură el a ajuns, după Noica, pe altă dimensiune decît a raţionalităţii. Raţionalitatea n-a tulburat sufletul românesc în chip deosebit. Omul nu e cuget înţelegător în faţa firii şi, ca efect, o minte îngîmfată; românul nu stăpîneşte lumea şi nici nu o schimbă. Rosturile ei sînt date de Dumnezeu şi schimbarea lor e mai mult decît riscantă. Sufletul românesc e străin de stăpînirea ştiinţifică a naturii, în sens apusean, în care vede o ciudăţenie, un act de trufie. Vorba Lumea asta nu e a mea, ceealaltă nici aşa o spune destul de clar. Lumea are noimă, dar omul nu poate să aibă decît o cunoaştere parţială a lumii. Mai are şi un tîlc abia bănuit, abia intuit, dar o cunoaştere totală a firii e de neînchipuit gîndului românesc. Omul nu-şi prăpădeşte firea gîndind, căci gîndul nu e făcut să se încumete, să se semeţească. Asta poate duce la sminteală ca pierdere a măsurii. După Noica [7], la români omul nu e măsura lumii (ca la Protagoras), ci lumea este măsura omului: aşa arată viziunea românească a existenţei.
Omul nu poate să nu gîndească, dar nu poate depăşi limitele raţiunii. Interesantă observaţia filosofului de la Păltiniş că sensibilitatea din care s-a născut filosofia e a unei rupturi, nu a unei continuităţi [8]. Această ruptură are loc pe mai multe planuri: mai întîi între om (spirit) şi lume, iar apoi între funcţiile sufletului omenesc. Dar în viziunea românească nu omul gîndeşte lumea, ci lumea gîndeşte în om, într-o continuitate între fire şi spirit. Astfel, omul se împacă cu lumea şi cu el însuşi, ajungînd mai mult la înţelepciune decît la filosofie. Cealaltă ruptură dă exagerarea rolului uneia dintre facultăţile de cunoaştere ale sufletului. În viziunea românească şi acestea sînt împăcate, nici una nefiind lăsată să-şi depăşească măsura firească.
Aplecîndu-şi înţelegerea asupra omului, gîndirea românească vede în el ceva stabil, pe care-l numeşte fire, substrat permanent, şi ceva schimbător, numit chip [9]. Amîndouă sînt unite de ins, ipostasul care leagă firea (ca substanţă) şi determinaţiile personale, chipul. Dar firea nu e ceva abstract şi absolut, pe planul unei existenţe logice pure, ci pe planul concret al lumii. Chipul nici el, cu însuşirile sale personale, nu este văzut în sens nominalist şi empirist, nefiind doar o simplă alăturare de însuşiri ce apare şi dispare o dată cu ele. Ele nu afectează niciodată substanţa (firea). Insul e unitatea lor organică şi funcţională, iar nu una logică. Niciodată fondul şi aparenţa nu se despart definitiv, ba chiar aparenţa e grăitoare în privinţa fondului, mărturiseşte ceva despre el.
Aşa cum chipul nu e aparenţă pură, nici firea nu e neschimbătoare în totalitate. Un ins poate să-şi iasă din fire, căci ea nu e o esenţă imuabilă, aşa cum îşi poate reveni în fire, aşezîndu-se în echilibrul său firesc. Firea înseamnă echilibru, armonie, naturaleţe, dar mai ales măsura pe care Dumnezeu a aşezat-o în ea. Astfel, orice ieşire din fire este dezechilibru, dizarmonie, urîţire a firescului. Abstractul separat de concret presupune pentru românul folcloric o ieşire din fire de negîndit.
În folclor găsim chiar o nevoie de concret în care sufletul românesc tinde să îmbrace abstracţia. Pe cînd abstracţia se materializează, materia tinde să se înalţe la luminile transcendenţei [10]. Ovidiu Papadima constată că spiritul nostru nu iubeşte rătăcirea în neguri, fie ele ale gîndului, fie ale sentimentului. El e căutător de echilibre senine, de lumina care a dat românescul lume.
Plastica ţărănească trebuie să îmbrace în chip lumesc chiar şi ceea ce nu e de aici. Bunăoară tufele de boz, seci, inutile, sînt locuinţa diavolului, săgeţile din metal găsite în pămînt întruchiparea materială a trăsnetului, iar locul unde sînt trimise, prin descîntec, duhurile necurate, e unde Fata cosiţe nu împleteşte,/ Voinic nu chiteşte,/Secure nu pocneşte,/ Popă nu citeşte…
Adică unde nu se află rosturile lumii.
3. Rînduiala – ordine creştină
Rînduiala pentru român nu e o disciplină constrîngătoare, o ordine aşezată de oameni, ci o Lege a Firii. Rînduiala e temelia de armonie, de echilibru, de înţelepciune a vieţii universale [11]. Ea izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu, e dragostea Lui pentru lume. Chiar şi firea necuvîntătoare ascultă de această rînduială. Păsările au un împărat al lor care le poartă de grijă. Şi ele au boieresc o zi din an, cînd lucrează pentru stăpînire.
Rînduiala are, cum constata Ovidiu Papadima, două aspecte: ierarhia şi munca. Ierarhia nu e întemeiată atît pe supunere, cît pe încredere. Stăpînul e aducător de dragoste şi purtător de grijă. De aceea însuşirea de seamă a stăpînului e apropierea de sfinţenie. El este reprezentantul lui Dumnezeu în partea de lume ce i s-a dat în stăpînire şi coboară asupra ei bunătatea Domnului.
Munca e o datorie a întregii firi, de la om pînă la gîzele cele mai neînsemnate. Păsările, albinele, furnicile, toate lucrează, iar omul mai ales se integrează prin muncă ritmurilor firii: vara e ca să lucrăm, iar iarna e ca să ne odihnim, zice bucovineanul. Există două înţelesuri ale cuvîntului muncă, atît pentru viaţa materială, cît şi pentru viaţa spirituală. Munca are şi sensul de chin, de suferinţă care decurge din neascultare, din păcat. Răul face parte din rînduială, ca pedeapsă şi îndreptare. Cît de departe e această concepţie românească de cea modernă, pentru care răul e absurd, cum cu ironie observa Papadima, cu cît se loveşte mai des de el! Chiar şi bolile au un sens ascuns. Unele sînt de la Dumnezeu, altele de la Maica Precista, iar altele de la Sfintele Zile greşite. Acestea nu sînt alungate prin descîntec, deoarece Dumnezeu ştie ce face. E o lume în care fiecare boală ori eveniment are un mesaj pe care omul trebuie să-l înţeleagă.
Al treilea înţeles al rînduielii e acela de echilibru. Orice lucru îşi are rostul său şi locul său. De aceea românul e atît de departe de ideea de reformă aşa cum o înţelege omul modern. Munca e plină de sfinţenie deoarece e binecuvîntată prin semnul crucii şi prin ea se integrează în armonia creştină a lumii. Ea nu tinde să schimbe faţa lumii, ca munca modernă, ci doar s-o împlinească firesc. O legendă populară spune că Dumnezeu i-a dat omului, după alungarea din Rai, ca o binefacere, munca. I-a arătat o brazdă şi i-a zis să o are doar pe ea cu grîu pentru pîine. Din acea brazdă a avut făină pentru doi ani. Căci pămîntul era rodnic şi dădea multă roadă ca urmare a ascultării drepte a omului. Diavolul, invidios ca totdeauna, le sugerează primilor oameni să semene mai mult, căci vor avea copii. În sufletul omului a intrat grija zilei de mîine, lăcomia, chiar lăcomia muncii. Şi atunci Dumnezeu, văzînd că Adam a semănat mulţime de brazde, i-a dat pedeapsă pentru neascultare, transformînd munca în blestem, iar pămîntul a primit porunca să-şi împuţineze roadele [12]. O privire superficială ar putea duce la concluzia că e doar modul prin care românii îşi justifică lenea. Dar nu e atît. E o măsură în toate, e nevoie de proporţie. Pentru viaţa patriarhală munca era o necesitate firească şi nu izvor de cîştig, ca în lumea modernă. Pentru românul arhaic, tot ce jigneşte măsura e păcat şi firea răzbună, în numele rînduielii divine, faptele omului.
Noica simte nevoia să comenteze şi el o variantă a acestei legende. El observă că Eva gîndeşte sfatul diavolului chibzuit, raţional, şi consideră că e semnificativ că întîi femeia e raţională (doar Sephira Hod e pe partea stîngă, feminină, a arborelui sephirotic). Dumnezeu pedepseşte calculul, chibzuinţa, lipsa de măsură. E atît de departe etica muncii (în sens protestant şi capitalist) şi agricultura intensivă ceauşistă de sufletul românesc încît e de mirare că mai sînt atîţia care visează la o aplicare aici a metodelor străine (indiferent dacă ar veni de la Paris, Moscova sau New York).
De această problemă s-a apropiat cu stăruinţă şi aplicaţie Constantin Rădulescu-Motru. El a scos în evidenţă calităţile şi defectele neamului nostru, aşa cum erau la acea vreme [13]. Constatările sale nu sînt flatante nici pe departe. Calităţile, cîte sînt, apar nepotrivite cu spiritul modern:
- religiozitatea românului, dar care e dependentă de părerea celorlalţi: românul e religios cît îi vede pe ceilalţi aşa, nu ar fi ceva izvorît din adîncul inimii;
- curajul soldatului român, dar condiţionat de apartenenţa la grup: singur, altfel, românul ar fi blînd şi supus;
- naţionalismul, dar mai mult de paradă, cînd românul îi vede şi pe ceilalţi că-s naţionalişti.
Aceste calităţi sînt doar la jumătate, după Motru. Defectele sînt însă pregnante:
- gregarismul românului, adică spiritul de turmă, fără de care românul nu face nimic; părerea grupului este determinantă pentru individ;
- neperseverenţa în lucrul început, mai ales în munca industrială; autorul recunoaşte că românul e capabil totuşi de perseverenţă în munca agrară, precum şi în meseriile tradiţionale;
- nerespectarea legilor şi a contractelor, atît de cei care le fac (politicieni), cît şi de aceia pentru care se fac.
Toate aceste cercetări asupra psihologiei românului voiau să stabilească dacă sufletul românesc e în acord sau în dezacord cu sufletul burghez. Concluziile sînt însă triste şi simţi, dincolo de rîndurile scrise, o durere că nu poate descoperi în sufletul românesc potrivirea cu spiritul occidental, modern. Împotriva acestui sentiment uşor de observat, autorul are sinceritatea de a arăta că majoritatea defectelor au apărut în secolul al XIX-lea, o dată cu înnoirea organizaţiei statului român. Aceasta a dus la politicianism, la slujba la stat, la parazitarea bugetului de stat, toate concurînd cu profesiile tradiţionale cinstite. Şi concluzionează că românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini [14]. Astfel, poporul român era pus atunci ca şi acum în faţa unei mari dileme: sau sîntem înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală şi atunci trebuie să aplicăm principiile politice şi economice apusene, sau sîntem străini sufleteşte de burghezii occidentali şi atunci nu ne rămîne decît ca, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine sîntem şi ce putem [15]. De aici concluzia de a ne studia mai întîi firea şi destinul.
O dată ieşit din rînduială ca ordine creştină a lumii, românul îşi iese din rost – şi de aici toate bolile sociale, economice, politice, ale formelor fără fond.
Titu Maiorescu constata aceste lucruri încă din secolul al XIX-lea, arăta că popoarele sînt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specificîndu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură [16].
Îmi amintesc un talk-show la o televiziune, la care un ziarist, care făcuse gazetărie cu articole de prima pagină cu subiecte gen „Găina cu trei picioare” şi altele mai greu de reprodus, era revoltat văzînd într-un reportaj că ţăranii români se declară mulţumiţi de recolta ce le asigura, lor şi vitelor, necesarul de hrană. Iar ziaristul acuza lipsa de spirit capitalist. Cîtă ignorare a sufletului românesc la formatorii noştri de opinie!
4. O morală spirituală
Sînt atîţia formatori de opinie care consideră că toate relele noastre ca popor se trag din lipsa de moralitate, ori chiar din Ortodoxia noastră, care n-a făcut reforma morală prin care, chipurile, ar fi trecut Occidentul. Nimic mai fals.
Cunosc puţine popoare la care aspiraţia către puritate să fi atins asemenea înălţimi. E o amintire a curăţeniei iniţiale a omului, anterioară căderii. În lumea asta omul se tăvăleşte în noroi fiindcă e sortit păcatului, dar şi iertării. Există nădejdea izbăvirii cu ajutorul bunătăţii lui Dumnezeu, a Sfinţilor şi a Moşilor de pe cealaltă lume. De pildă, femeia care a venit întinată la bărbatul ei aduce pagubă şi nenorocire în casă. Dar dacă spune adevărul, nu strică nimănui nimic [17]. Căci autenticitatea, asumarea păcatului şi mărturisirea îl răscumpără.
Dar o dată cu stricarea vieţii rurale, atît înainte, cît şi prin comunism, valorile spirituale ale românului se pierd. Greu este că el nici nu poate înţelege şi trăi etica în înţeles occidental sau sovietic. O dată rupt din spiritualitatea sa, trecut prin educaţia şcolară ateistă, bazele spiritualităţii distruse, românul nu înţelege o altă logică.
În mitologia creştină a poporului român tot ce se întîmplă rău în viaţa omului are ca pricină necurăţia sufletească. Omizile bunăoară vin atunci cînd Dumnezeu se mînie pe oameni pentru păcatele lor. Atunci mai bine e ca omul să fie purificat înaintea pomilor, pentru ca tot pămîntul să fie curăţit şi rodnic. Există parcă aici o amintire a „vîrstei de aur”, despre care Hesiod spunea [18] că pe atunci oamenii mai aveau conştiinţa faptului că, dacă vor fi drepţi, pămîntul va fi rodnic şi clima blîndă. E ecoul unei străvechi înţelepciuni, consonante cu creştinismul răsăritean.
Era în lumea românească a satelor o rînduială a milelor şi pomenilor care echilibra nedreptatea lipsei de hrană ori lucruri a unora mai sărmani. Milostenia era o ordine de viaţă în care se revărsa preaplinul sufletesc al pămîntului. Legea morală era obişnuinţă de viaţă şi nu normă rigidă, imperativ categoric. Ea se năştea din hieratismul sărbătorilor noastre, la care lua parte tot satul. Prin sărbatoare, viaţa de aici şi viaţa de dincolo se legau datorită milosteniei, punte între lumi. Erau vreo 20 de sărbători de moşi, dintre care m-au impresionat Moşii de curastră. În Banat, laptele din primele zile după ce naşte vaca e dăruit morţilor, copiilor sărmani, care trebuie să stea roată în jurul străchinii cu lingurile în mînă, iar stăpîna casei îi stropeşte cu puţină apă.
Dar milostenia nu era un gest mecanic şi făţarnic. Căci nu va fi primită în lumea de dincolo. Ea trebuie însoţită de bucurie, făcută din toată inima, căci sufletul curat şi milostiv e haina omului pe cealaltă lume. O vacă dată cu inimă rea de pomană pe cea lume e slabă şi uscată. O poveste spune că un om bogat mînca 12 cuptoare de pîine şi 12 boi fripţi şi nu se satura, n-avea saţ. Şi Dumnezeu i-a spus să dea de pomană, şi a făcut bogatul un ceaun de mămăligă şi l-a împărţit la doi săraci. Pe fund i-au rămas cîteva firimituri de mămăligă şi i-a venit poftă să le mănînce. Atunci s-a săturat pe dată. I-a dat Dumnezeu saţ [19]. Cît de departe de morala kantiană e românul tradiţiei rurale, şi cît de departe de orice etică laică!
E adevărat că întîlnim şi vicii, pe care folclorul creştin le arată ori le justifică uneori. Printre cele mai frecvente întîlnim beţia, hoţia şi nerespectarea legii [20].
Beţia nu era judecată prea aspru, fiind mai repede obiectul glumelor care se făceau la horă sau la răspîntie. Ea s-a agravat însă o dată cu înrăutăţirea vieţii ţăranului şi cu introducerea băuturilor spirtoase de către negustorii străini.
Hoţia era şi mai puţin înfierată. Era un fel de meserie ca oricare alta. Iar dacă hoţul fură de la un om bogat şi hapsîn, care are prea mult şi nu dă de pomană, actul hoţiei devine unul de dreptate, de echilibrare a vieţii. De aici şi cultul haiducilor, care erau văzuţi în primul rînd ca justiţiari. Mai ales în vremea regimului turcesc, să-l furi pe turcul păgîn şi invadator, inclusiv nedeclarîndu-ţi avutul real, era chiar justificat. Dar o dată cu statul modern şi legile sale aspre, ţăranul român are nostalgia vieţii patriarhale de atunci cînd nu existau atîtea obligaţii. Ca şi acum, cînd regretă vremea cînd fura de la C.A.P., căci era fără stăpîn, proprietatea întregului popor, cică, aşadar bun de întregit nevoile. Dacă după 1990 se făcea o reformă agricolă reală, nostalgia ar fi fost mai ştearsă. Aşa, cu jumătăţi de măsură, reacţiile sînt fireşti.
Noica observa lipsa eticii din perspectiva populară [21]. Imposibilitatea unui sistem educativ sau politic care să fie numai eticist era de la sine înţeleasă într-o lume românească a armoniei şi spiritualităţii. Etica presupune o anume stare de ruptură, de împotrivire, de imperativ şi refuz. E ruptura dintre părţile adînc îngemănate ale sufletului luminat de duh. Ruptura dintre voinţă, intelect, înclinaţie, ce a urmat crizei creştinismului occidental, neîmpăcat cu el însuşi. Şi Noica atrage atenţia să nu vedem morală acolo unde nu e decît spiritualitate. De aici şi sfatul dat discipolului Andrei Pleşu să nu scrie o carte de etică, dar nu a fost ascultat decît pe jumătate.
Românul nu zice că cutare e imoral, ci că n-are nimic sfînt.
5. Despre toleranţă
La un colocviu de la Universitate, am fost sfătuit să tratez şi problema toleranţei la poporul român. Este bizar să predici toleranţa unui popor care a lăsat pe oricine (de orice neam sau credinţă) să locuiască în sînul său. Problema este doar dacă toleranţa are limite. Pentru român ideea de toleranţă nu răsună în sufletul său ca aceea de iubire creştină. Dumnezeu e iubitor de oameni, dar distruge Sodoma şi Gomora, pedepseşte pe Faraon ori chiar pe Israel cînd s-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Iisus alungă zarafii din Templu, Sfântul Nicolae îl pălmuieşte în plin sinod ecumenic pe ereticul Arie, iar Sfîntul Ştefan cel Mare trage cu tunurile în bisericile armeneşti din Suceava, deoarece doreau instaurarea catolicismului în Moldova.
Desigur, în probleme individuale, personale, chiar religia creştină ne cere să fim toleranţi. Dar cînd ne sînt agresate valorile comunitare, o toleranţă bleagă e dovada netrebniciei unui neam. Mai ales cînd toate anomaliile îşi cer dreptul legal, ba chiar o discriminare pozitivă. Şi cine ne învaţă pe noi demagogia toleranţei? Popoarele occidentale, care în istoria lor, chiar recentă, n-au dat pic de dovadă de toleranţă. Spaniolii au distrus civilizaţiile găsite în America Centrală şi de Sud, englezii au exploatat nemilos şi şi-au impus a lor Weltanshauung oriunde au ajuns, acum nici 100 de ani S.U.A. au distrus populaţia pieilor roşii, care nu se adapta modului american de viaţă (american way of life). Cînd vin în numele toleranţei să dărîme statuile eroilor noştri, ar trebui să le vorbim de generalul Custer şi să le interzicem ridicarea de statui ale acestuia pe teritoriul S.U.A. şi aiurea!
Cum observa şi Răzvan Codrescu [22], azi toleranţa înseamnă paralizia reacţiei sănătoase de conservare a oricăror valori tradiţionale şi expune indivizii şi naţiunile unei disoluţii perverse (biologice, morale, spirituale), ameninţînd să prefacă omenirea într-o decerebrată turmă de manevră.
Se predică această toleranţă unui popor care foarte rar şi-a ieşit din fire, şi numai atunci cînd i-a ajuns cuţitul la os, cînd alţii i-au impus condiţii înrobitoare la el acasă. Cum e posibil să i se vorbească despre toleranţă unui popor care a inventat vorba Cîte bordeie, atîtea obiceie tocmai din iubirea lui nediscursivă de diversitate şi libertate?
[1] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 389-393.
[2] Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreeană, Ed. Rozmarin, 1996, p. 61.
[3] Ananda K. Coomaraswamy, “Svayamātrnnā: Ianua Coneli”, în revista Zalmoxis, Ed. Polirom, 2000, pp. 255-256.
[4] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum, 1995, p. 43.
[5] Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 104-105.
[6] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, 1992, pp. 76-80.
[7] Op. cit., p. 81.
[8] Ibidem, pp. 82-83.
[9] Constantin Noica, Viziunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 56-67.
[10] O. Papadima, op. cit., pp. 30-37.
[11] Ibidem, p.. 60.
[12] Ibidem, pp. 73-78.
[13] C. Noica, op. cit., pp. 78-79.
[14] Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Ed. Paideia, 2001, pp. 33-48.
[15] Ibidem, p. 20.
[16] Ibidem, p. 32.
[17] Titu Maiorescu, Critice, vol. I, Ed. Minerva, 1915, p. 211.
[18] Hesiod , Munci şi zile, Ed. Minerva, B.P.T., 1987, p. 45.
[19] O. Papadima, op. cit., pp. 94-95.
[20] Ibidem, pp. 67-72.
[21] C. Noica, op. cit., pp. 96-97.
[22] Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate, Ed. Anastasia, 1997, p. 147.
1. Un creștinism cosmic
În sud-estul Europei s-a păstrat pînă în epoca modernă o spiritualitate ce continuă sincretismul creştinismului primar. Mircea Eliade [1] arăta că multe dintre simbolurile creştine existau anterior, fie în apocrifele intertestamentare, fie în religiile păgîne. Substanţele sacramentale (uleiul, mirul, vinul, grîul) ori simboluri arhaice precum arborele vieţii îşi au originea în negura timpului, anterioare chiar neoliticului. După Eliade, ele sînt creştinate şi astfel îşi găseau răscumpărarea.
Caracteristicile acestui creştinism cosmic ar fi: a) misterul hristologiei este proiectat în întreaga natură; b) se insistă pe dimensiunea liturgică a existenţei; c) cosmosul este răscumpărat prin moartea şi învierea Mîntuitorului şi prin vestigium pedi.
Această creştinare a tradiţiilor religioase anterioare a dus la unificarea culturală a spaţiului unde creştinismul a fost asimilat.
Un exemplu extraordinar al acestei sinteze creatoare este şi calendarul creştin, care preia o tradiţie primordială. Mai ales simbolismul porţilor solstiţiale este universal întîlnit, de la celţi şi romani pînă în Siberia, din Scandinavia pînă în Egipt şi India. Solstiţiul de iarnă e Ianua Coeli (Poarta Cerului), iar solstiţiul de vară e Ianua Inferni (Poarta Oamenilor). Prima este totuna cu Poarta Zeilor care se află în soare, ca o a şaptea rază, într-un plan subtil, prin care spiritul trece de la planul individuaţiei şi morţii la non-individual şi eternitate.
Hristos spune că El este Poarta şi doar prin El se ajunge la Tatăl. Cele două Solstiţii sînt legate de Sfîntul Ioan Botezătorul în două ipostaze: Naşterea, la Solstiţiul de Vară, şi Boboteaza, imediat după Solstiţiul de Iarnă, cîndva sărbătoarea cea mai importantă a românilor. Dacă amintim şi de Ion-Sfînt-Ion din folclor, îl şi vedem pe Ianus Bifrons (Ianua = Poarta, Ianux = păzitorul porţilor), căruia în greacă i se spunea chiar Ion [2].
Poarta Cerului este ca urechea acului prin care nu poate intra aţa cu ambele ei capete (Sine şi Eu), căci dincolo de ea nu e loc pentru doi. Ochiul acului simbolizează această Poartă a Soarelui prin care, după spusele Mîntuitorului, nu poate trece o cămilă, aceasta simbolizînd omul exterior, personalitatea, determinaţiile [3].
Creştinismul cosmic s-a păstrat doar în sud-estul Europei, unde Ortodoxia a asimilat tot ce nu contravenea ethosului creştin.
Catolicismul, prin atitudinea sa faţă de lume, de alte tradiţii, a sărăcit Apusul în raportarea sa faţă de Cosmos.
De aceea, numai în hulita lume balcanică are cosmosul un sens metafizic. Cele mai neînsemnate, aparent, amănunte ale vieţii au ecouri şi corespondenţe magice. Chiar atunci cînd dă explicaţii naive ale lumii, gîndirea folclorică nu e lipsită de înălţime sufletească. Se zice, bunăoară, că lumea stă pe nişte stîlpi pe care Iuda îi roade spre a o prăbuşi în haos. Dar în lumea umană se întîmplă un fapt minuscul: femeile cern, bătînd voiniceşte sita în palme. Zgomotul acesta ajunge pînă la Iuda şi împlineşte stîlpii la loc, salvînd lumea [4]. Acest fapt arată corespondenţele magice care există între cele mai mici fapte ale oamenilor şi cosmos. Cerul e populat de duhuri (îngeri şi diavoli, iele şi spiriduşi), vîntul, soarele, luna, stelele au ceva omenesc, care le face să participe la viaţa omului. Cosmosul întreg este părtaş la viaţa socială şi la cea interioară a omului.
Pentru român, cosmosul este o lume de semne, care-i vestesc atît evenimente meteorologice, cît şi sociale. Tot aşa, fiecare faptă a omului răsună în întreaga lume. După Mircea Vulcănescu [5] (care în 2004 a avut centenarul naşterii şi a rămas ignorat de aproape toţi, excepţie făcînd revista Rost), aceste două caractere ale lumii româneşti sînt dominante: sentimentul unei vaste solidarităţi universale şi ideea că lucrurile au un sens, că lumea e o carte de semne. E aceasta o lume în care românul nu se simte singur, ca în faţa universului newtonian, mecanic şi indiferent faţă de om. Căci pentru român lumea de aici e cuprinsă din toate părţile de lumea de dincolo, care o împlineşte, astfel încît cea de aici e un semn al celei de dincolo. E această lume românească cea în care sufletul lui Poverello s-ar fi simţit atît de acasă, în care păsările şi cerul, furnicile şi vietăţile pădurii parcă vorbesc sufletului omenesc, aducîndu-i veşti de aici şi de dincolo.
2. Nevoia de măsură
Există în folclorul nostru o constantă care caracterizează sufletul românesc: măsura. Plecînd de la o vorbă veche: Unde e multă minte e şi prostie multă, Constantin Noica observă că atît în viaţa interioară, cît şi în jurul său românul aşază o măsură în toate [6]. De la peisajul românesc şi pînă la stările sufleteşti, totul păstrează o armonie, evitînd atît tensiunile ascuţite, cît şi platitudinea letargică. Dar cel mai mult sufletul românesc pune măsură avîntului raţiunii. Măsura însă nu e gîndită raţional şi juridic, ci ca trăsătură a firii în relaţia ei cu absolutul. Nu mintea o descoperă, ci parcă firea o trage de mînecă, amintindu-i-o mereu.
Pentru român există riscul lipsei de măsură tocmai al raţiunii, ducînd la abuz de raţionalitate. La măsură el a ajuns, după Noica, pe altă dimensiune decît a raţionalităţii. Raţionalitatea n-a tulburat sufletul românesc în chip deosebit. Omul nu e cuget înţelegător în faţa firii şi, ca efect, o minte îngîmfată; românul nu stăpîneşte lumea şi nici nu o schimbă. Rosturile ei sînt date de Dumnezeu şi schimbarea lor e mai mult decît riscantă. Sufletul românesc e străin de stăpînirea ştiinţifică a naturii, în sens apusean, în care vede o ciudăţenie, un act de trufie. Vorba Lumea asta nu e a mea, ceealaltă nici aşa o spune destul de clar. Lumea are noimă, dar omul nu poate să aibă decît o cunoaştere parţială a lumii. Mai are şi un tîlc abia bănuit, abia intuit, dar o cunoaştere totală a firii e de neînchipuit gîndului românesc. Omul nu-şi prăpădeşte firea gîndind, căci gîndul nu e făcut să se încumete, să se semeţească. Asta poate duce la sminteală ca pierdere a măsurii. După Noica [7], la români omul nu e măsura lumii (ca la Protagoras), ci lumea este măsura omului: aşa arată viziunea românească a existenţei.
Omul nu poate să nu gîndească, dar nu poate depăşi limitele raţiunii. Interesantă observaţia filosofului de la Păltiniş că sensibilitatea din care s-a născut filosofia e a unei rupturi, nu a unei continuităţi [8]. Această ruptură are loc pe mai multe planuri: mai întîi între om (spirit) şi lume, iar apoi între funcţiile sufletului omenesc. Dar în viziunea românească nu omul gîndeşte lumea, ci lumea gîndeşte în om, într-o continuitate între fire şi spirit. Astfel, omul se împacă cu lumea şi cu el însuşi, ajungînd mai mult la înţelepciune decît la filosofie. Cealaltă ruptură dă exagerarea rolului uneia dintre facultăţile de cunoaştere ale sufletului. În viziunea românească şi acestea sînt împăcate, nici una nefiind lăsată să-şi depăşească măsura firească.
Aplecîndu-şi înţelegerea asupra omului, gîndirea românească vede în el ceva stabil, pe care-l numeşte fire, substrat permanent, şi ceva schimbător, numit chip [9]. Amîndouă sînt unite de ins, ipostasul care leagă firea (ca substanţă) şi determinaţiile personale, chipul. Dar firea nu e ceva abstract şi absolut, pe planul unei existenţe logice pure, ci pe planul concret al lumii. Chipul nici el, cu însuşirile sale personale, nu este văzut în sens nominalist şi empirist, nefiind doar o simplă alăturare de însuşiri ce apare şi dispare o dată cu ele. Ele nu afectează niciodată substanţa (firea). Insul e unitatea lor organică şi funcţională, iar nu una logică. Niciodată fondul şi aparenţa nu se despart definitiv, ba chiar aparenţa e grăitoare în privinţa fondului, mărturiseşte ceva despre el.
Aşa cum chipul nu e aparenţă pură, nici firea nu e neschimbătoare în totalitate. Un ins poate să-şi iasă din fire, căci ea nu e o esenţă imuabilă, aşa cum îşi poate reveni în fire, aşezîndu-se în echilibrul său firesc. Firea înseamnă echilibru, armonie, naturaleţe, dar mai ales măsura pe care Dumnezeu a aşezat-o în ea. Astfel, orice ieşire din fire este dezechilibru, dizarmonie, urîţire a firescului. Abstractul separat de concret presupune pentru românul folcloric o ieşire din fire de negîndit.
În folclor găsim chiar o nevoie de concret în care sufletul românesc tinde să îmbrace abstracţia. Pe cînd abstracţia se materializează, materia tinde să se înalţe la luminile transcendenţei [10]. Ovidiu Papadima constată că spiritul nostru nu iubeşte rătăcirea în neguri, fie ele ale gîndului, fie ale sentimentului. El e căutător de echilibre senine, de lumina care a dat românescul lume.
Plastica ţărănească trebuie să îmbrace în chip lumesc chiar şi ceea ce nu e de aici. Bunăoară tufele de boz, seci, inutile, sînt locuinţa diavolului, săgeţile din metal găsite în pămînt întruchiparea materială a trăsnetului, iar locul unde sînt trimise, prin descîntec, duhurile necurate, e unde Fata cosiţe nu împleteşte,/ Voinic nu chiteşte,/Secure nu pocneşte,/ Popă nu citeşte…
Adică unde nu se află rosturile lumii.
3. Rînduiala – ordine creştină
Rînduiala pentru român nu e o disciplină constrîngătoare, o ordine aşezată de oameni, ci o Lege a Firii. Rînduiala e temelia de armonie, de echilibru, de înţelepciune a vieţii universale [11]. Ea izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu, e dragostea Lui pentru lume. Chiar şi firea necuvîntătoare ascultă de această rînduială. Păsările au un împărat al lor care le poartă de grijă. Şi ele au boieresc o zi din an, cînd lucrează pentru stăpînire.
Rînduiala are, cum constata Ovidiu Papadima, două aspecte: ierarhia şi munca. Ierarhia nu e întemeiată atît pe supunere, cît pe încredere. Stăpînul e aducător de dragoste şi purtător de grijă. De aceea însuşirea de seamă a stăpînului e apropierea de sfinţenie. El este reprezentantul lui Dumnezeu în partea de lume ce i s-a dat în stăpînire şi coboară asupra ei bunătatea Domnului.
Munca e o datorie a întregii firi, de la om pînă la gîzele cele mai neînsemnate. Păsările, albinele, furnicile, toate lucrează, iar omul mai ales se integrează prin muncă ritmurilor firii: vara e ca să lucrăm, iar iarna e ca să ne odihnim, zice bucovineanul. Există două înţelesuri ale cuvîntului muncă, atît pentru viaţa materială, cît şi pentru viaţa spirituală. Munca are şi sensul de chin, de suferinţă care decurge din neascultare, din păcat. Răul face parte din rînduială, ca pedeapsă şi îndreptare. Cît de departe e această concepţie românească de cea modernă, pentru care răul e absurd, cum cu ironie observa Papadima, cu cît se loveşte mai des de el! Chiar şi bolile au un sens ascuns. Unele sînt de la Dumnezeu, altele de la Maica Precista, iar altele de la Sfintele Zile greşite. Acestea nu sînt alungate prin descîntec, deoarece Dumnezeu ştie ce face. E o lume în care fiecare boală ori eveniment are un mesaj pe care omul trebuie să-l înţeleagă.
Al treilea înţeles al rînduielii e acela de echilibru. Orice lucru îşi are rostul său şi locul său. De aceea românul e atît de departe de ideea de reformă aşa cum o înţelege omul modern. Munca e plină de sfinţenie deoarece e binecuvîntată prin semnul crucii şi prin ea se integrează în armonia creştină a lumii. Ea nu tinde să schimbe faţa lumii, ca munca modernă, ci doar s-o împlinească firesc. O legendă populară spune că Dumnezeu i-a dat omului, după alungarea din Rai, ca o binefacere, munca. I-a arătat o brazdă şi i-a zis să o are doar pe ea cu grîu pentru pîine. Din acea brazdă a avut făină pentru doi ani. Căci pămîntul era rodnic şi dădea multă roadă ca urmare a ascultării drepte a omului. Diavolul, invidios ca totdeauna, le sugerează primilor oameni să semene mai mult, căci vor avea copii. În sufletul omului a intrat grija zilei de mîine, lăcomia, chiar lăcomia muncii. Şi atunci Dumnezeu, văzînd că Adam a semănat mulţime de brazde, i-a dat pedeapsă pentru neascultare, transformînd munca în blestem, iar pămîntul a primit porunca să-şi împuţineze roadele [12]. O privire superficială ar putea duce la concluzia că e doar modul prin care românii îşi justifică lenea. Dar nu e atît. E o măsură în toate, e nevoie de proporţie. Pentru viaţa patriarhală munca era o necesitate firească şi nu izvor de cîştig, ca în lumea modernă. Pentru românul arhaic, tot ce jigneşte măsura e păcat şi firea răzbună, în numele rînduielii divine, faptele omului.
Noica simte nevoia să comenteze şi el o variantă a acestei legende. El observă că Eva gîndeşte sfatul diavolului chibzuit, raţional, şi consideră că e semnificativ că întîi femeia e raţională (doar Sephira Hod e pe partea stîngă, feminină, a arborelui sephirotic). Dumnezeu pedepseşte calculul, chibzuinţa, lipsa de măsură. E atît de departe etica muncii (în sens protestant şi capitalist) şi agricultura intensivă ceauşistă de sufletul românesc încît e de mirare că mai sînt atîţia care visează la o aplicare aici a metodelor străine (indiferent dacă ar veni de la Paris, Moscova sau New York).
De această problemă s-a apropiat cu stăruinţă şi aplicaţie Constantin Rădulescu-Motru. El a scos în evidenţă calităţile şi defectele neamului nostru, aşa cum erau la acea vreme [13]. Constatările sale nu sînt flatante nici pe departe. Calităţile, cîte sînt, apar nepotrivite cu spiritul modern:
- religiozitatea românului, dar care e dependentă de părerea celorlalţi: românul e religios cît îi vede pe ceilalţi aşa, nu ar fi ceva izvorît din adîncul inimii;
- curajul soldatului român, dar condiţionat de apartenenţa la grup: singur, altfel, românul ar fi blînd şi supus;
- naţionalismul, dar mai mult de paradă, cînd românul îi vede şi pe ceilalţi că-s naţionalişti.
Aceste calităţi sînt doar la jumătate, după Motru. Defectele sînt însă pregnante:
- gregarismul românului, adică spiritul de turmă, fără de care românul nu face nimic; părerea grupului este determinantă pentru individ;
- neperseverenţa în lucrul început, mai ales în munca industrială; autorul recunoaşte că românul e capabil totuşi de perseverenţă în munca agrară, precum şi în meseriile tradiţionale;
- nerespectarea legilor şi a contractelor, atît de cei care le fac (politicieni), cît şi de aceia pentru care se fac.
Toate aceste cercetări asupra psihologiei românului voiau să stabilească dacă sufletul românesc e în acord sau în dezacord cu sufletul burghez. Concluziile sînt însă triste şi simţi, dincolo de rîndurile scrise, o durere că nu poate descoperi în sufletul românesc potrivirea cu spiritul occidental, modern. Împotriva acestui sentiment uşor de observat, autorul are sinceritatea de a arăta că majoritatea defectelor au apărut în secolul al XIX-lea, o dată cu înnoirea organizaţiei statului român. Aceasta a dus la politicianism, la slujba la stat, la parazitarea bugetului de stat, toate concurînd cu profesiile tradiţionale cinstite. Şi concluzionează că românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini [14]. Astfel, poporul român era pus atunci ca şi acum în faţa unei mari dileme: sau sîntem înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală şi atunci trebuie să aplicăm principiile politice şi economice apusene, sau sîntem străini sufleteşte de burghezii occidentali şi atunci nu ne rămîne decît ca, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine sîntem şi ce putem [15]. De aici concluzia de a ne studia mai întîi firea şi destinul.
O dată ieşit din rînduială ca ordine creştină a lumii, românul îşi iese din rost – şi de aici toate bolile sociale, economice, politice, ale formelor fără fond.
Titu Maiorescu constata aceste lucruri încă din secolul al XIX-lea, arăta că popoarele sînt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specificîndu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură [16].
Îmi amintesc un talk-show la o televiziune, la care un ziarist, care făcuse gazetărie cu articole de prima pagină cu subiecte gen „Găina cu trei picioare” şi altele mai greu de reprodus, era revoltat văzînd într-un reportaj că ţăranii români se declară mulţumiţi de recolta ce le asigura, lor şi vitelor, necesarul de hrană. Iar ziaristul acuza lipsa de spirit capitalist. Cîtă ignorare a sufletului românesc la formatorii noştri de opinie!
4. O morală spirituală
Sînt atîţia formatori de opinie care consideră că toate relele noastre ca popor se trag din lipsa de moralitate, ori chiar din Ortodoxia noastră, care n-a făcut reforma morală prin care, chipurile, ar fi trecut Occidentul. Nimic mai fals.
Cunosc puţine popoare la care aspiraţia către puritate să fi atins asemenea înălţimi. E o amintire a curăţeniei iniţiale a omului, anterioară căderii. În lumea asta omul se tăvăleşte în noroi fiindcă e sortit păcatului, dar şi iertării. Există nădejdea izbăvirii cu ajutorul bunătăţii lui Dumnezeu, a Sfinţilor şi a Moşilor de pe cealaltă lume. De pildă, femeia care a venit întinată la bărbatul ei aduce pagubă şi nenorocire în casă. Dar dacă spune adevărul, nu strică nimănui nimic [17]. Căci autenticitatea, asumarea păcatului şi mărturisirea îl răscumpără.
Dar o dată cu stricarea vieţii rurale, atît înainte, cît şi prin comunism, valorile spirituale ale românului se pierd. Greu este că el nici nu poate înţelege şi trăi etica în înţeles occidental sau sovietic. O dată rupt din spiritualitatea sa, trecut prin educaţia şcolară ateistă, bazele spiritualităţii distruse, românul nu înţelege o altă logică.
În mitologia creştină a poporului român tot ce se întîmplă rău în viaţa omului are ca pricină necurăţia sufletească. Omizile bunăoară vin atunci cînd Dumnezeu se mînie pe oameni pentru păcatele lor. Atunci mai bine e ca omul să fie purificat înaintea pomilor, pentru ca tot pămîntul să fie curăţit şi rodnic. Există parcă aici o amintire a „vîrstei de aur”, despre care Hesiod spunea [18] că pe atunci oamenii mai aveau conştiinţa faptului că, dacă vor fi drepţi, pămîntul va fi rodnic şi clima blîndă. E ecoul unei străvechi înţelepciuni, consonante cu creştinismul răsăritean.
Era în lumea românească a satelor o rînduială a milelor şi pomenilor care echilibra nedreptatea lipsei de hrană ori lucruri a unora mai sărmani. Milostenia era o ordine de viaţă în care se revărsa preaplinul sufletesc al pămîntului. Legea morală era obişnuinţă de viaţă şi nu normă rigidă, imperativ categoric. Ea se năştea din hieratismul sărbătorilor noastre, la care lua parte tot satul. Prin sărbatoare, viaţa de aici şi viaţa de dincolo se legau datorită milosteniei, punte între lumi. Erau vreo 20 de sărbători de moşi, dintre care m-au impresionat Moşii de curastră. În Banat, laptele din primele zile după ce naşte vaca e dăruit morţilor, copiilor sărmani, care trebuie să stea roată în jurul străchinii cu lingurile în mînă, iar stăpîna casei îi stropeşte cu puţină apă.
Dar milostenia nu era un gest mecanic şi făţarnic. Căci nu va fi primită în lumea de dincolo. Ea trebuie însoţită de bucurie, făcută din toată inima, căci sufletul curat şi milostiv e haina omului pe cealaltă lume. O vacă dată cu inimă rea de pomană pe cea lume e slabă şi uscată. O poveste spune că un om bogat mînca 12 cuptoare de pîine şi 12 boi fripţi şi nu se satura, n-avea saţ. Şi Dumnezeu i-a spus să dea de pomană, şi a făcut bogatul un ceaun de mămăligă şi l-a împărţit la doi săraci. Pe fund i-au rămas cîteva firimituri de mămăligă şi i-a venit poftă să le mănînce. Atunci s-a săturat pe dată. I-a dat Dumnezeu saţ [19]. Cît de departe de morala kantiană e românul tradiţiei rurale, şi cît de departe de orice etică laică!
E adevărat că întîlnim şi vicii, pe care folclorul creştin le arată ori le justifică uneori. Printre cele mai frecvente întîlnim beţia, hoţia şi nerespectarea legii [20].
Beţia nu era judecată prea aspru, fiind mai repede obiectul glumelor care se făceau la horă sau la răspîntie. Ea s-a agravat însă o dată cu înrăutăţirea vieţii ţăranului şi cu introducerea băuturilor spirtoase de către negustorii străini.
Hoţia era şi mai puţin înfierată. Era un fel de meserie ca oricare alta. Iar dacă hoţul fură de la un om bogat şi hapsîn, care are prea mult şi nu dă de pomană, actul hoţiei devine unul de dreptate, de echilibrare a vieţii. De aici şi cultul haiducilor, care erau văzuţi în primul rînd ca justiţiari. Mai ales în vremea regimului turcesc, să-l furi pe turcul păgîn şi invadator, inclusiv nedeclarîndu-ţi avutul real, era chiar justificat. Dar o dată cu statul modern şi legile sale aspre, ţăranul român are nostalgia vieţii patriarhale de atunci cînd nu existau atîtea obligaţii. Ca şi acum, cînd regretă vremea cînd fura de la C.A.P., căci era fără stăpîn, proprietatea întregului popor, cică, aşadar bun de întregit nevoile. Dacă după 1990 se făcea o reformă agricolă reală, nostalgia ar fi fost mai ştearsă. Aşa, cu jumătăţi de măsură, reacţiile sînt fireşti.
Noica observa lipsa eticii din perspectiva populară [21]. Imposibilitatea unui sistem educativ sau politic care să fie numai eticist era de la sine înţeleasă într-o lume românească a armoniei şi spiritualităţii. Etica presupune o anume stare de ruptură, de împotrivire, de imperativ şi refuz. E ruptura dintre părţile adînc îngemănate ale sufletului luminat de duh. Ruptura dintre voinţă, intelect, înclinaţie, ce a urmat crizei creştinismului occidental, neîmpăcat cu el însuşi. Şi Noica atrage atenţia să nu vedem morală acolo unde nu e decît spiritualitate. De aici şi sfatul dat discipolului Andrei Pleşu să nu scrie o carte de etică, dar nu a fost ascultat decît pe jumătate.
Românul nu zice că cutare e imoral, ci că n-are nimic sfînt.
5. Despre toleranţă
La un colocviu de la Universitate, am fost sfătuit să tratez şi problema toleranţei la poporul român. Este bizar să predici toleranţa unui popor care a lăsat pe oricine (de orice neam sau credinţă) să locuiască în sînul său. Problema este doar dacă toleranţa are limite. Pentru român ideea de toleranţă nu răsună în sufletul său ca aceea de iubire creştină. Dumnezeu e iubitor de oameni, dar distruge Sodoma şi Gomora, pedepseşte pe Faraon ori chiar pe Israel cînd s-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Iisus alungă zarafii din Templu, Sfântul Nicolae îl pălmuieşte în plin sinod ecumenic pe ereticul Arie, iar Sfîntul Ştefan cel Mare trage cu tunurile în bisericile armeneşti din Suceava, deoarece doreau instaurarea catolicismului în Moldova.
Desigur, în probleme individuale, personale, chiar religia creştină ne cere să fim toleranţi. Dar cînd ne sînt agresate valorile comunitare, o toleranţă bleagă e dovada netrebniciei unui neam. Mai ales cînd toate anomaliile îşi cer dreptul legal, ba chiar o discriminare pozitivă. Şi cine ne învaţă pe noi demagogia toleranţei? Popoarele occidentale, care în istoria lor, chiar recentă, n-au dat pic de dovadă de toleranţă. Spaniolii au distrus civilizaţiile găsite în America Centrală şi de Sud, englezii au exploatat nemilos şi şi-au impus a lor Weltanshauung oriunde au ajuns, acum nici 100 de ani S.U.A. au distrus populaţia pieilor roşii, care nu se adapta modului american de viaţă (american way of life). Cînd vin în numele toleranţei să dărîme statuile eroilor noştri, ar trebui să le vorbim de generalul Custer şi să le interzicem ridicarea de statui ale acestuia pe teritoriul S.U.A. şi aiurea!
Cum observa şi Răzvan Codrescu [22], azi toleranţa înseamnă paralizia reacţiei sănătoase de conservare a oricăror valori tradiţionale şi expune indivizii şi naţiunile unei disoluţii perverse (biologice, morale, spirituale), ameninţînd să prefacă omenirea într-o decerebrată turmă de manevră.
Se predică această toleranţă unui popor care foarte rar şi-a ieşit din fire, şi numai atunci cînd i-a ajuns cuţitul la os, cînd alţii i-au impus condiţii înrobitoare la el acasă. Cum e posibil să i se vorbească despre toleranţă unui popor care a inventat vorba Cîte bordeie, atîtea obiceie tocmai din iubirea lui nediscursivă de diversitate şi libertate?
Viorel ROŞCA
[1] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 389-393.
[2] Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreeană, Ed. Rozmarin, 1996, p. 61.
[3] Ananda K. Coomaraswamy, “Svayamātrnnā: Ianua Coneli”, în revista Zalmoxis, Ed. Polirom, 2000, pp. 255-256.
[4] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum, 1995, p. 43.
[5] Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 104-105.
[6] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, 1992, pp. 76-80.
[7] Op. cit., p. 81.
[8] Ibidem, pp. 82-83.
[9] Constantin Noica, Viziunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 56-67.
[10] O. Papadima, op. cit., pp. 30-37.
[11] Ibidem, p.. 60.
[12] Ibidem, pp. 73-78.
[13] C. Noica, op. cit., pp. 78-79.
[14] Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Ed. Paideia, 2001, pp. 33-48.
[15] Ibidem, p. 20.
[16] Ibidem, p. 32.
[17] Titu Maiorescu, Critice, vol. I, Ed. Minerva, 1915, p. 211.
[18] Hesiod , Munci şi zile, Ed. Minerva, B.P.T., 1987, p. 45.
[19] O. Papadima, op. cit., pp. 94-95.
[20] Ibidem, pp. 67-72.
[21] C. Noica, op. cit., pp. 96-97.
[22] Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate, Ed. Anastasia, 1997, p. 147.
* Viorel Roșca,
„Sufletul românesc între Răsărit și Apus. V. O viziune românească a
existenței”, în Puncte cardinale,
anul XIX, nr. 5/221, mai 2009, p. 10, și nr. 6/222, iunie 2009, p. 10 (cu urm.
în p. 12).
Mai puteţi
citi pe acest blog:
* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXL) – " Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie"; "O istorisire de demult..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLI) – "Poezia carcerală (1): Valeriu Gafencu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLII) – "Adevăr, Biserică, ecumenism" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIII) – "De la un tînăr cititor al Punctelor cardinale" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIV) – "Poezia carcerală (2): Radu Gyr" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLV) – "Paul Goma – lupul singuratic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVI) – "Biserica şi Securitatea" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVII) – "Poezia carcerală (3): Nichifor Crainic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVIII) – "De la ecumenism la apostazie" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIX) – "Taina decadenței" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CL) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Cazul Nicolae Corneanu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLI) – "Cele două Românii (XV)" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLII) – "De ce Bram Stoker aici?!" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLIII) – "Despre dreptul de proprietate într-o perspectivă ortodoxă" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLIV) – "Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLV) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Pașapoartele biometrice..." (2009)
Bun gasit .
RăspundețiȘtergereInteresanta compozitie . Aflam si ceva nou - masura impusa ratiunii si rationalitatii . De la Platon stiam ca masura - logos- inseamna tocmai ratiune , ca omul este fiinta rationala - sa-si tempereze propria natura ? Dreapta judecata este orthos logos .Am inteles , Socrate , Platon , erau rationalisti , poate chiar subversivi - ne-au lamurit unii intelepti mai tineri , ,de dreapta, . Un asemenea elogiu la adresa ,Romanului, - categorie transcendenta, se pare - tocmai de o lipsa de masura sufera , prin urmare , pe cale silogistica , daca-mi permiteti , romanul nu va fi de acord cu el , cum nici nu l-a cerut .Intre Rasarit si Apus vrea sa insemne , pesemne , Centrul lumii sau ,buricul pamintului, .Cam mare cererea pt. un loc atit de mic . Sper ca nu v-ati suparat - mi se pare insa ca acest ,suprarationalism, are adieri irationaliste si patimase .
Un Paste plin de Lumina.
Puncte de vedere... Rămîne Lumina pascală, în care să ne întîlnim și să ne bucurăm cu toții.
RăspundețiȘtergereCum presimt ca am fost inteles gresit - vina este a mea - revin cu un raspuns .Nu se pune problema de a combate oamenii , ci ideile , intr-un dialog , pe model socratic - vom invata unii de la altii .Pt. ca dialogul sa fie posibil e nevoie de acceptarea unor principii comune , in primul rind a logos-ului , caci sintem fiinte cuvintatoare .Polemica mea era impotriva acelor teorii ce naruie rationalitatea lumii si a omului .La Sf. Parinti - intotdeauna buni filosofi - ratiunea era tinuta la mare cinste , ratiunile lucrurilor se intemeiaza in Logos , omul este fiinta rationala , ,chip, al Cuvintului sau Ratiunii divine .A confunda ratiunea cu rationalismul e la fel de absurd cu a confunda morala cu moralismul - nici nu e de mirare ca ,antirationalistii, radicali ne propun adeseori un amoralism de tip nietzschean .
RăspundețiȘtergereVa multumesc pt. atentie.Lumina pascala este , desigur, Logosul , Hristos .