Pagini

joi, februarie 26, 2015

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLI)

SUMARUL BLOGULUI



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)


În curs de... „emanare” 

2008 
CELE DOUĂ ROMÂNII (XV) 

Democraţia României postdecembriste e clădită pe minciună. În timp ce în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, la sfîrşitul anului 1989, au avut loc revoluţii autentice, care au abolit regimurile comuniste, înlocuindu-le cu regimuri democratice, în România a avut loc o lovitură de stat pentru răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Partidului Comunist Român. Ea a fost plănuită, organizată şi executată de o facţiune din partid condusă de veterani comunişti, care îl acuzau pe Ceauşescu de grave greşeli politice, de erori ideologice, dar mai ales de răcirea relaţiilor cu Moscova.
Adept al respectării cu sfinţenie a dogmelor marxist-leniniste, aşa cum fuseseră ele statuate de părinţii fondatori ai comunismului, Ceauşescu privea cu suspiciune şi adversitate tentaţia reformistă – perestroika şi glasnost – care se prefigura în Uniunea Sovietică sub îndrumarea ultimului „ţar roşu” de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS. Un motiv temeinic pentru eliminarea rebelului Ceauşescu, spre menţinerea unităţii lagărului socialist. Şi cum de-a lungul întregii istorii a comunismului abaterea de la linia doctrinară impusă de la centru fusese considerată păcat de moarte, iar sancţiunea fusese mai întotdeauna eliminarea fizică a celui care se încumeta să gîndească „altfel”, soarta lui Ceauşescu era pecetluită.
Ar fi însă greşit să ne închipuim că „tovarăşii” din facţiunea anticeauşistă a PCR erau reformişti convinşi, adepţi ai înlocuirii comunismului brutal de tip stalinist cu un „comunism cu chip uman”, aşa cum năzuiseră în naivitatea lor adepţii „Primăverii de la Praga”, în 1968. Pentru comuniştii sovietici reformismul a reprezentat unica soluţie de a menţine în viaţă sistemul. Pentru Moscova reforma nu a fost un obiectiv major, un scop născut dintr-o nouă orientare ideologică, ci mijlocul de a salva un sistem politic, economic şi social muribund. Scopul a fost păstrarea puterii politice, reforma fiind doar mijlocul, remediul, doctoria amară pe care „nomenklatura” trebuia să o înghită ca să-şi poată păstra privilegiile. Acelaşi resort intim i-a determinat şi pe comuniştii români să se distanţeze de viziunea ceauşistă despre comunism. În plus, comuniştii de la Bucureşti, poate cu excepţia lui Nicolae Ceauşescu, erau conştienţi de un fapt esenţial: comunismul dîmboviţean nu era un produs autohton. El a fost adus de Armata Roşie după 1944, a fost impus poporului român prin silnicie şi teroare şi a dăinuit o jumătate de veac numai în baza legăturilor cu Moscova. O rupere a acestor legături, aşa cum s-a întîmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, echivala cu o sinucidere politică. Şi cum comuniştii români nu erau dispuşi să accepte, aşa cum au acceptat omologii lor de la Budapesta, Praga şi Varşovia, că „Orologiul comunismului a încetat să mai bată”, s-au agăţat cu disperare de legăturile cu Moscova şi de sprijinul oferit de Uniunea Sovietică.
La început, în Partidul Comunist Român, îndeosebi în rîndurile cadrelor care avuseseră un rol determinant în instaurarea puterii comuniste, s-a instalat o stare de spirit dezaprobatoare faţă de escaladarea dincolo de orice limite a cultului personalităţii impus de Nicolae Ceauşescu. Nemulţumirile „bătrînilor comunişti”, iniţial difuze şi discrete, au început să prindă contur şi să devină curect de opinie în sînul partidului, datorită unui personaj care, deşi ocupa o poziţie relativ minoră în ierarhia nomenclaturii, se bucura de prestigiu şi influenţă prin legăturile şi funcţiile-cheie pe care le avusese de-a lungul timpului. Este vorba de Silviu Brucan (numele „românizat” al evreului Saul Brucker), care a înţeles ca nimeni  altul cum vor evolua evenimentele, dar mai ales ce trebuia întreprins pentru ca instituţiile de bază ale sistemului să nu fie afectate, iar nomenclatura comunistă să nu-şi piardă poziţiile dominante în societate. Pentru evitarea unui astfel de deznodămînt, s-a luat legătura cu Moscova, de unde trebuia să vină soluţia salvatoare.
Cum la Kremlin Ceauşescu era considerat persona non grata, un lider politic care punea în primejdie eforturile Uniunii Sovietice de a aşeza relaţiile cu Occidentul pe baze noi, „rebelul” de la Bucureşti trebuia eliminat. O operaţie murdară, pe care a preluat-o KGB-ul, în tainiţele căruia au fost puse la punct detaliile executării ei. Astfel, starea de nemulţumire a facţiunii anticeauşiste din PCR s-a transformat în conspiraţie, iar Silviu Brucan a devenit eminenţa cenuşie a complotului care l-a trimis pe Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie.
Aşadar, pe cîtă vreme în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia începuseră cu ani în urmă pregătirile în vederea înfăptuirii unor revoluţii autentice, menite să conducă la abolirea regimurilor comuniste şi înlocuirea lor cu democraţii de tip occidental, în România se punea la cale, în pripă, o lovitură de stat care urmărea înlocuirea garniturii comuniste aflate la guvernare cu altă garnitură comunistă, alcătuită din membri de partid din tabăra complotiştilor anticeauşişti. Dar cu toate că faptele care nu pot fi contestate arată limpede că în România nu a avut loc o „revoluţie”, ci doar o „lovitură de stat”, favorizată de o insurecţie populară, izbucnită spontan ca urmare a abuzurilor şi privaţiunilor la care era supusă populaţia, beneficiarii frauduloşi ai insurecţiei populare ţin cu tot dinadinsul să acrediteze ideea că în România ar fi avut loc o „Revoluţie”, care i-ar fi „emanat” la guvernarea ţării.
Grav nu e însă faptul că autorii „loviturii de stat” susţin elucubraţia că în România, în decembrie ’89, ar fi avut loc o „Revoluţie”. Gravă e acceptarea tacită a ideii care s-a insinuat treptat în conştiinţa românilor, anume că răzmeriţa din decembrie ’89 ar fi fost într-adevăr o „Revoluţie”. Dar mult mai gravă este apatia şi lipsa de reacţie a istoricilor, a analiştilor politici şi nu în ultimul rînd a „societăţii civile” faţă de această Minciună mare cît veacul – cum caracterizează, în lucrarea cu acest titlu, jurnalistul francez Michel Castex aşa-zisa „Revoluţie” din România.
Martor ocular al evenimentelor din decembrie ’89 din România, Michel Castex, secondat de o echipă de ziarişti trimişi la „faţa locului” de Agenţia France-Press, a demontat toate mistificările pe care comuniştii postceauşişti încercau să le acrediteze ca fapte reale. În România postdecembristă cartea jurnalistului francez, care poartă sugestivul subtitlu: România, istoria unei manipulări, nu numai că nu s-a bucurat de o traducere aşa cum s-ar fi cuvenit, dar a trecut neobservată chiar şi de cei care, în virtutea profesiei lor de istorici sau analişti politici, ar fi avut datoria să o menţioneze.
Şi Minciuna mare cît veacul nu e singurul studiu de referinţă ignorat atît de istorici, cît şi de cei care pretind a fi analişti politici. De un tratament similar a avut parte şi lucrarea cercetătoarei Anneli Ute Gabanyi de la Südost-Institut din München, intitulată Die unvollendete Revolution. Rumänien zwischen Diktatur und Democratie (Revoluţia neîmplinită. România între dictatură şi democraţie), care, conform precizărilor făcute de Editura Picser, abordează următoarele teme încă actuale: Căderea lui Ceauşescu; Retrospectiva unei telerevoluţii; Cauzele căderii lui Ceauşescu; Noul factor de putere, Frontul Salvării Naţionale; Revoltă populară sau lovitură de stat?; Politica externă; Priorităţi noi, probleme noi; O şansă pentru economia de piaţă?; Spre democraţie sau spre trecut? Şi, în final, concluzia: O revoluţie neîmplinită.
Dacă cercetătoarea de la Südost-Institut, originară din România (născută la Bucureşti şi stabilită la Sibiu, de unde în anii ’70 a emigrat în RFG), evită să se pronunţe categoric în dilema revoluţie sau lovitură de stat, adoptînd o atitudine prudentă, Radu Portocală, fost deţinut politic, stabilit în Grecia, una dintre vocile active ale diasporei româneşti, în documentata sa lucrare intitulată România. Autopsia unei lovituri de stat. În ţara în care a triumfat minciuna, publicată iniţial în limba franceză de Editura Calmann-Lévy (traducerea şi prefaţa: Ioana Cantacuzino), nu lasă loc de nici un semn de întrebare cu privire la faptul că în România, în decembrie ’89, a avut loc o lovitură de stat comunistă. De altfel, închinarea de pe frontispiciul studiuului său este lipsită de echivoc: „În memoria tuturor acelora a căror viaţă a fost sacrificată pentru a ne face să credem că lovitura de stat a fost o revoluţie populară şi spontană”.
De profesie redutabil om de ştiinţă (doctor docent, conferenţiar la Catedra de Inframicrobiologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti), Radu Portocală întreprinde o adevărată autopsie socio-politică a tragicelor evenimente total impropriu denumite „Revoluţie”. Studiul său nu se impune şi nu convinge prin dimensiuni, ci prin rigurozitatea cu care sînt prezentate faptele, pornind de la cauzele care le-au generat. Nici un detaliu nu e neglijat, iar portretizarea personajelor care şi-au jucat rolul atribuit, dar mai ales demontarea mistificărilor care vor să transforme crimele odioase în acte de eroism, constituie argumente irefutabile, care conduc, într-o înşiruire logică, lipsită de fisuri, spre concluzia că în decembrie ’89, în România nu a avut loc o „Revoluţie”, ci o „lovitură de stat”, care, după eliminarea comunistului Nicolae Ceauşescu, l-a adus la conducerea ţării pe comunistul Ion Iliescu, despre care Silviu Brucan afirma admirativ că „întruchipează tot ce are mai bun poporul român”. Mai modest, Ion Iliescu afirma despre sine doar că, spre deosebire de predecesorul său, el este un „despot luminat”.
Din păcate, în euforia provocată de căderea lui Ceauşescu, românii şi-au închipuit că acest eveniment însemna ieşirea României din era comunistă şi intrarea în era democraţiei. O speranţă neîmplinită. Cînd România adevărată se va dezmetici, va constata că România comunistă îşi asigurase deja continuitatea în guvernarea ţării. Singura concesie pe care România comunistă o va face celor care detestau comunismul va fi schimbarea firmei. Partidul Comunist Român va deveni Frontul Salvării Naţionale, dar frontul ideologic va rămîne acelaşi. „Pe 22 decembrie – ne reaminteşte Tom Gallagher în remarcabila sa lucrare Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace – primul discurs televizat al lui Ion Iliescu, figura cea mai importantă dintre conspiratori, a oferit indicii clare că el a rămas credincios rădăcinilor sale comuniste. Iliescu a spus că foştii conducători «s-au declarat a fi comunişti. Ei n-au avut nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific... Ei doar au pîngărit numele Partidului Comunist Român. Ei au pîngărit de asemenea memoria celor care şi-au sacrificat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară»”. În faţa limpezimii acestei declaraţii orice comentariu e de prisos.
Mai interesante însă decît actele de sinceritate ale lui Ion Iliescu, care astăzi e mai discret cu dezvăluirea crezului său politic, sînt confesiunile tardive ale lui Silviu Brucan. În anul 1998, eminenţa cenuşie a conspiraţiei anticeauşiste îşi publica memoriile: un volum de 330 de pagini intitulat: O biografie între două revoluţii. De la capitalism la socialism şi retur. Bineînţeles, versatul politician marxist nu dezvăluie tot ce am dori să aflăm despre intrigile şi combinaţiile în care a fost implicat, dar nici nu poate ascunde totul. Astfel, interesante pentru elucidarea etapelor preliminare evenimentelor din decembrie sînt capitolele intitulate „Călătorie la Washington, Londra şi Moscova” şi „Întîlnirea cu Gorbaciov”. Înainte însă de a relata despre contactele lui Brucan cu importante personalităţi politice din cele trei capitale europene, cîteva precizări cu privire la climatul politic şi la starea de spirit din ţările comuniste în anul 1988 sînt necesare.
Îndelungatul proces de erodare a principalelor instituţii economice şi sociale ale sistemului comunist, cu reflexe îngrijorătoare în stabilitatea politică a ţărilor din Pactul de la Varşovia, devenise evident şi nu mai putea fi ascuns. Soluţiile adoptate pentru ieşirea din criză au fost însă diferite, în funcţie de capacitatea de reacţie a populaţiei din statele respective. În timp ce Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia au optat pentru soluţia radicală, simplă şi eficientă exprimată concis prin preceptul Sublata causa, tollitur effectus – „Suprimată cauza, dispare efectul” (cauza fiind sistemul comunist), în România „soluţiile” recomandate de cei conştienţi că se merge pe un drum greşit s-au limitat la firave intenţii reformiste. Petece pe idei formulate cu grija ca esenţa sistemului comunist să nu fie afectată.
În raport de aceste deosebiri, democraţiile occidentale şi-au selectat interlocutorii. În Ungaria, ţara în care în urma revoltei din 1956 populaţia dobîndise un statut politic oarecum tolerat, precum şi un nivel de trai de invidiat („comunismul gulaşului”), Occidentul a stabilit legături cu Forumul Democrat Maghiar, formaţiune care milita pentru democraţie autentică. În Cehoslovacia, unde în 1968 funcţionase pînă la înăbuşirea ei brutală tentativa de umanizare a comunismului, „Primăvara de la Praga”, Occidentul a găsit interlocutori în rîndurile grupării Charta 77, ai cărei membri sprijineau fără rezerve valorile democraţiei şi contestau ferm comunismul. Iar în Polonia, impresionanta alianţă dintre muncitori şi intelectuali, Sindicatul Solidaritatea, se bucura din plin atît de sprijinul Occidentului, cît şi de binecuvîntarea unui Papă polonez, anticomunismul fiind o stare de spirit cvasigenerală.
În contextul legăturilor dintre democraţiile occidentale şi mişcările din ţările est-europene, care pregăteau „Revoluţiile contra Revoluţiei” – abolirea comunismului –, situaţia din România era total diferită. O situaţie asupra căreia reflectînd astăzi, la o distanţă de două decenii de la evenimentele din decembrie ’89, nu ştim ce trebuie să precumpănească: sentimentul de nemulţumire şi durere, sau sentimentul de ruşine. Nemulţumire şi durere, pentru că România adevărată nu a fost capabilă să închege, în interior, un front anticomunist puternic, aşa cum s-a întîmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Ruşine, pentru că în lipsa unei reprezentanţe a României adevărate, Occidentul a fost nevoit să accepte contacte cu disidenţa anticeauşistă, alcătuită din personaje sinistre, care contribuiseră decisiv la edificarea României comuniste şi pentru care supravieţuirea regimului comunist şi legătura ombilicală cu Moscova erau dogme. Iar dacă la această situaţie adăugăm faptul că, în ajunul „Revoluţiilor contra Revoluţiei”, ambasadorul României pe lîngă cancelariile occidentale a fost un evreu, politrucul marxist Silviu Brucan, sentimentul de ruşine, ca români, e cu atît mai întemeiat.
„La Washington – relatează emfatic purtătorul de cuvînt al „părinţilor fondatori” ai României comuniste – i-am găsit pe cei de la Departamentul de Stat entuziasmaţi de textul «Scrisorii» [1], de-a dreptul uimiţi de numele semnatarilor. Thomas Simmons, Asistent under Secretary for Eastern Europe, care cunoştea bine scena politică românească, era cel mai surprins de greutatea politică a semnatarilor...
Vizita la Londra, în noiembrie, a fost mult mai elaborată, începînd cu o conferinţă la Wilton Park, urmată de conferinţe la Oxford University, London University şi Sussex University, şi chiar de una neaşteptată la Academia Militară Regală Sandhurst. Punctul culminant al vizitei a fost la Foreign Office, unde am avut o lungă convorbire cu dl William Waldergrave, ministru de stat, urmată de o întîlnire, tot atît de interesantă, cu dl Martin Nicholson, consilierul doamnei Thatcher pentru Europa de Est”.
Scopul urmărit de experimentatul propagandist marxist prin relatarea vizitelor la Washington şi Londra este transparent. Nominalizînd prestigioasele personalităţi politice cu care s-a întîlnit, Brucan încearcă să acrediteze ideea că proiectata acţiune anticeauşistă de la Bucureşti s-a bucurat de sprijin atît la Departamentul de Stat, cît şi la Foreign Office, iar semnatarii „Scrisorii celor şase” de stimă şi respect în forurile guvernamentale din Occident. La Moscova, însă, ultima etapă a turneului său politic, activitatea lui Silviu Brucan nu s-a limitat, ca la Washington şi Londra, la discuţii cu caracter general despre situaţia din România. În capitala Uniunii Sovietice, emisarul complotiştilor anticeauşişti a primit instrucţiuni precise despre proiectul înlăturării lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea României şi înlocuirea lui cu un agent al Kremlinului.
„Am trecut, în sfîrşit, la chestiunea care mă durea pe mine mai mult: România. El, Gorbaciov, a deschis discuţia, dovedindu-se perfect în temă. A declarat de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită astfel încît să ducă la menţinerea Partidului Comunist ca forţă politică conducătoare în România”. Restul acestui capitol dedicat „convorbirii” sale cu Gorbaciov este o înşiruire de figuri de stil, fabricate la 10 ani după ce a avut loc „convorbirea”, menită să-i convingă pe naivi că „returul” său de la „socialism la capitalism” este sincer. Şi ca o culme a cinismului cu care acest stîlp al României comuniste sfidează tragedia trăită timp de o jumătate de veac de România adevărată, trebuie reţinută o neruşinată cugetare, pe care o enunţă cu o revoltătoare seninătate: „S-ar putea comenta că, pentru a deveni anticomunist convins, omul trebuie să treacă mai întîi prin experienţa de partid. Ce stranie viziune modernă a Purgatoriului!”.

Dacă pentru cercetătorii obiectivi controversa „lovitură de stat sau revoluţie” e o falsă problemă (succesiunea evenimentelor, profilul participanţilor, dar mai ales deznodămîntul pledează, fără drept de apel, pentru verdictul lovitură de stat), beneficiarii ei, comuniştii anticeauşişti dirijaţi de la Moscova, susţin teza revoluţiei. Şi nu se poate spune că această „Minciună mare cît secolul” nu a prins. Dacă întrebi 10 români ce s-a întîmplat în decembrie ’89 în România, 9 îţi vor răspunde fără să clipească: Revoluţie! Cît priveşte pe cel de-al zecelea, acesta ar putea răspunde, după un răstimp de gîndire: Lovitură de stat! 
Pentru a sprijini opinia celui de-al zecelea român, cel care susţine teza loviturii de stat, respingînd-o pe cea a revoluţiei, vom face apel din nou la lucrarea profesorului Tom Gallagher, căruia nu i se pot pune la îndoială temeinica documentare, imparţialitatea şi buna credinţă: „Revolta populară spuntană de la Timişoara – şi mai tîrziu de la Bucureşti – a fost urmată de un puci intern pe care Ceauşescu n-a fost în stare să-l înăbuşe. O serie de oameni politici bine informaţi, care iniţial s-au autocaracterizat ca fiind comunişti moderaţi, credincioşi legalităţii socialiste, au format un Front al Salvării Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, în ziua cînd Ceauşescu a consfinţit prăbuşirea regimului, fugind împreună cu soţia sa – cu elicopterul – de pe clădirea Comitetului Central al PCR din Bucureşti”.
În aceeaşi zi, prin intermediul televiziunii, românii aflau că la conducerea ţării locul comunistului Nicolae Ceauşescu a fost luat de comunistul Ion Iliescu. Pentru persoanele avizate, înlocuirea nu a fost o surpriză. Se ştia că Ion Iliescu e „omul Moscovei” şi că fusese pregătit, timp de patru ani, în capitala Uniunii Sovietice, ca agent de influenţă pentru România. Cum însă resortul intim care i-a scos pe români în stradă a fost dorinţa de a pune capăt regimului comunist (lozinca strigată din răsputeri de români a fost: „Jos comunismul!”), rocada operată la vîrful Partidului Comunist contrasta flagrant cu aspiraţiile României adevărate. Ca urmare, pentru a estompa izul comunist emanat de FSN, a fost inventată „Revoluţia”. Un odios spectacol de zgomot şi lumini, regizat de profesionişti în arta manipulării, în care rolurile principale le-au jucat „teroriştii” şi „victimele” lor. „Teroriştii”, făpturi fantomatice, venite de nu se ştie unde, pe care nu i-a văzut nimeni, dar care din ascunzişuri tainice acţionau zi şi noapte folosind mijloace şi metode din cele mai sofisticate, pentru a împiedica eforturile guvernării FSN de a normaliza situaţia din ţară. „Victimele”, fiinţe concrete, oameni obişnuiţi, sacrificaţi fără scrupule de regizorii acestei monstruoase înscenări, pentru ca spectacolul să pară veridic.
„Pe 23 decembrie – relatează în continuare autorul Furtului unei naţiuni – Iliescu a vorbit la televizor despre teroriştii care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-l menţine pe Ceauşescu la putere şi a chemat populaţia să vină să apere sediile Televiziunii şi Radioului, precum şi Ministerul Apărării. În zilele ce au urmat, mai multe sute de persoane au fost ucise în Bucureşti, cînd centrul oraşului devenise scena unor încleştări înverşunate, dar clădirea Comitetului Central şi sediul Televiziunii au rămas aproape neatinse, în timp ce multe clădiri din jur erau deteriorate sau distruse. Dacă teroriştii provenind din unităţi de Securitate loiale vechiului regim ar fi intenţionat să pună stăpînire pe situaţie, ar fi putut să taie liniile telefonice sau să distrugă staţia de emisie a Televiziunii. Ei ar fi putut de asemenea să atace alte ţinte strategice, dar nu s-a întîmplat nimic din toate acestea. Nici un terorist nu a fost judecat vreodată, iar criticii neputînd să creadă că un comunist învederat ca Iliescu avea să fie vestitorul schimbării, au tras rapid concluzia că purtase un război fictiv pentru legitimarea noii puteri, conferindu-i-se prestigiul de salvatoare a revoluţiei”.
Într-adevăr, noua putere – Frontul Salvării Naţionale –, avîndu-l portdrapel pe Ion Iliescu, a fost salvatoare. Dar nu a unei revoluţii fictive, ci a României comuniste. Folosind cu cinism morţii şi răniţii, pe care România adevărată i-a jertfit cu generozitate pentru dobîndirea libertăţii, profesioniştii aparatului agitprop al Partidului Comunist au inventat o telerevoluţie pentru a ascunde în spatele ei adevărul: sîngeroasa lovitură de stat.
Cînd România adevărată se va dezmetici şi va înţelege că „democraţia originală” propovăduită de comunistul Ion Iliescu nu e decît o perdea de fum propagandistică, va fi prea tîrziu: „Minciuna mare cît veacul” triumfase... [2] 

Gabriel CONSTANTINESCU

[1] Este vorba de „Scrisoarea celor şase”, rechizitoriul semnat de Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan, în care Ceauşeștii şi acoliții lor erau acuzaţi de trădarea comunismului. 
[2] Acesta este un episod din lungul serial intitulat „Cele două Românii”, semnat de regretatul Gabriel Constantinescu și apărut în paginile Punctelor cardinale de la nr. 1-2/2007 pînă la nr. 10/2008. [Nota Blog]


* Gabriel Constantinescu, „Cele două Românii (XV)”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 9/213, septembrie 2008, pp. 4-5 (rubrica „Pulsul vremii”).


Maria și Gabriel Constantinescu (2007)


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXL) – " Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie"; "O istorisire de demult..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLI) – "Poezia carcerală (1): Valeriu Gafencu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLII) – "Adevăr, Biserică, ecumenism" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIII) – "De la un tînăr cititor al Punctelor cardinale" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIV) – "Poezia carcerală (2): Radu Gyr" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLV) – "Paul Goma – lupul singuratic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVI) – "Biserica şi Securitatea" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVII) – "Poezia carcerală (3): Nichifor Crainic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVIII) – "De la ecumenism la apostazie" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIX) – "Taina decadenței" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CL) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Cazul Nicolae Corneanu" (2008)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu