INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (21)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I 

Pe limba ta noi nu ne-om înţelege,

dar limba mea ne ştie pe de rost,
mai desluşiţi în ea decît am fost,
cu visul crez şi cu iubirea lege.

Să taci în ea e loc cît şi să spui,
şi poţi s-asculţi cît eu te spun de bine,
căci un tălmaci al tău mai bun ca mine
nici pe pămînt şi nici în ceruri nu-i.

De nu-mi crezi mie, crede limbii mele
şi lasă-ţi trupul gol să fie cînt,
din tălpi şi pînă-n pletele rebele!
Eu nu te am, ci mai curînd te sînt,
şi nu-i vreo iotă-n mine să te-nşele,
că-mi eşti, din toate, tîlcul cel mai sfînt. 


II 

În disperarea ta de tine eşti
păcatului tu însăţi răzbunare,
căci nu-i virtute-n omul viu mai mare
decît căinţa firii lui lumeşti.

Pe cît te plîngi, pe-atît te izbăveşti,
punînd pe rana vieţii tale sare,
iar moartea-i numai crucea de pe care
vei învia cu ochii tăi celeşti.

Şi-atît vei fi cu vraja ta de vie
că raiul tot ţi-o înflori sub paşi
şi nu va fi temei de bucurie
mai sfînt ca urma ce-ndărăt o laşi,
iar Dumnezeu se va trufi cu tine
pe limba dulce-a slavei lui divine. 


III 

Iubirea este duh sau carne goală?
Dacă e duh, cu carnea cum rămîne?
Şi dacă-i carne, duhul tău, Stăpîne,
ce rost mai are-n dulcea ei răscoală?

Iar dacă-i duh şi carne deodată,
cum poate duhu-aşa de jos să cadă
sau carnea slavei să îi fie nadă,
cînd lupta lor e-atît de-nfricoşată?!

Mă tem iubirii să-i mai spun pe nume
şi-atît mă simt de sfîşiat în mine
că nu mai ştiu dacă-ntre rai şi lume
e răul rău şi binele e bine,
nici dacă pot, cu firea mea-ndoită,
să mai aleg virtutea de ispită. 


IV 

Impur îmi e pe talpa ta sărutul,
căci n-o admir în dulcea-i mlădiere
cît o poftesc c-o lubrică plăcere,
ca pe o pradă ce precede rutul.

Nimic din îngereasca-ţi frumuseţe
nu stinge-n mine rîvna spre păcat
şi sufletul, oricît ţi-e de curat,
nu vrea iubirea-mi limba lui s-o-nveţe.

De-aceea nu te merit şi mă doare
de tine gîndul tot, ca de o vină,
pe care-o simt, din creştet la picioare,
în firea-mi care altei legi se-nchină:
m-aş înfrupta din tine cu ardoare,
în loc s-ador icoana ta virgină. 


V 

Încet-încet tăcerea-n noi se lasă
şi tot mai frig ne este-n mădulare,
ca toamna, cînd devreme ziua moare
şi bezna vine ca la ea acasă.

Tu încă eşti în felul tău frumoasă,
iar eu mai spînzur încă de-o visare,
dar ştim în sinea noastră fiecare
că moartea-şi bate-n noi cumplita coasă.

Vom mai aprinde-un foc de vreascuri poate
şi-om adormi cu capul pe-amintiri,
stelar de trişti, dar împăcaţi cu toate,
sperînd la mila veşnicei iubiri,
căci numai ea de-acum ne poate scoate
din stricăciunea bietei noastre firi. 


VI 

Atît de mult te-ai împărţit că ţie
nu ţi-ai rămas nici cît să umpli-un vis
şi coastă de mi-ai fost în paradis,
azi nu-mi mai eşti decît ispită vie.

Nu ştiu cît rău sau bine-a fost să fie,
nici de mai ai ceva în stele scris
acum, cînd anii tot mai veştezi ţi-s
şi lumea-i de iubire mai pustie.

Risipei tale singur Dumnezeu
îi ştie rostul, dacă are unul,
şi nu sînt vrednic să te judec eu.
În sinea mea eşti taină-ndurerată
şi suni frumos în graiul meu, străbunul,
cu întregimea ta de altădată. 


VII 

La ce o frumuseţe ce n-are-n ea cusur,
dacă lăuntru-ţi este şi vraişte, şi impur?
Splendoarea fără suflet e ca o coajă goală
şi de păcat se moare la fel ca de o boală.

Nu-i binele totuna cu a simţi plăcere,
ci după cruce-adesea iubirea ni se cere
ca după o măsură a ei de veşnicie,
iar Dumnezeu ne este el însuşi rană vie.

Cînd Duhu-n noi se roagă şi Firea-n noi suspină,
se face frumuseţea icoană de lumină
şi pregustăm în taină, chiar răstigniţi de-am fi,
a raiului dulceaţă, de-acum şi de aci,
şi-atît ne năpădeşte nelumea-n mădulare
încît se face chipul în noi asemănare. 


VIII 

Atîta graţie dulce se-ntruchipează-n ele,
dar în aşa măsură cu firea-s de certate
încît abia mai afli pe-acest pămînt păcate
ce sînt ca vinovata lor dragoste de grele!

Sînt sterpe şi smintite plăcerile rebele
şi-asupra lor osînda din ceruri se abate
ca focul pe-a Sodomei pidosnică cetate,
căci nu se cade trupul pe suflet să-l înşele.

E vană frumuseţea de nu se uită-n sus,
ca şi plăcerea care nu leagă nici un rod,
căci Dumnezeu o noimă a nunţii-n noi a pus
şi sînt Adam şi Eva eternul calapod,
oricît, făcînd ispită din tot ce e frumos,
se străduieşte dracul să tragă lumea-n jos. 


IX 

Necredinciosul cîntă

pe lira lui tîrzie... 

«Şi s-a mai stins în suflet o iubire,
şi-a mai tăcut pe buze un cuvînt,
dar toate-şi văd de treabă pe pămînt
şi n-are nimeni timp să se mai mire.

Atîrnă toate de un fir subţire,
şi azi fiind, ca mîine nu mai sînt,
căci nu-i nimic, nici păcătos, nici sfînt,
să-nfrîngă trecătoarea lumii fire.

Iar amintirea, cît de vie-ar fi,
e pîn' la urmă-nvinsă de uitare
şi-oricît a fost măsura lor de mare,
cu toate-ajung, pe rînd, nimicnicii,
încît mă-ntreb de Dumnezeu nu-i oare
Nimicul pur al tristei veşnicii... » 


X 

N-am fost ajuns de capăt niciodată
să-i dau iubirii-n trupul meu calic:
sau eu i-am fost nevrednic ucenic,
sau ea mi-a fost nădejde înşelată.

De-a vrut anume cerul să mă bată,
cum n-a bătut pe nimeni şi nimic,
îmi mai rămîne doar amin să zic,
căci s-a-mplinit ce soartă-mi fuse dată!

Dar ce-am cîrpit din visele frumoase
a fost mai mult decît putea să fie
vreo dragoste în carne şi în oase,
şi cred că dar mi-a fost blestemul mie,
căci ce-am pierdut pe limba firii joase
am răzbunat în grai de veşnicie. 

Răzvan CODRESCU 

Aici se încheie ciclul Erosstihurilor.