Pagini

luni, octombrie 06, 2014

PENTRU CE NU PUTEM SLUJI CU ETERODOCŞII

SUMARUL BLOGULUI


Între ortodocşi, mai ales printre intelectualii nepracticanţi, era răspîndită deja de ceva vreme ideea că participarea la slujbele altor confesiuni, în special la cele ale catolicilor, aduce un folos duhovnicesc echivalent. Fireşte, ideea nu era formulată explicit în acest fel, ci era împachetată, de regulă, în forma confuză a toleranţei lui “De ce nu?” sau a lui “Eu mă simt la fel de bine şi în bisericile lor”. Era rezultatul unei necunoaşteri şi, în cele din urmă, a unei îngăduinţe rău acordate, determinate de propria slăbiciune.
Noua ordine a vremurilor din urmă îi împinge pe din ce în ce mai mulţi oameni să socotească slujirea bisericească drept prilej de participare necondiţionată la un gest simbolic, ajungîndu-se pînă la a se considera că preoţi de confesiuni diferite pot sluji împreună aceeaşi slujbă. Consecinţa ultimă este că administrarea Sfintelor Taine ar putea fi făcută, de pildă, de către catolici ortodocşilor şi de către ortodocşi catolicilor. Iar, astăzi, implicaţi în acest tip de gîndire nu mai sînt doar cei care nu ştiu, ci şi cei cei care înţeleg greşit.
Or, condiţiile slujirii şi valoarea ei simbolică constituie esenţa implicării oamenilor în această lucrare divino-umană, care nu poate fi asezonată după moda politică, socială sau de alt soi, ci se cere a fi asumată după Teologie şi după Tradiţie, cu ştiinţă şi cu ascultare.
Canonului 45 apostolic – care pedepseşte cu afurisenia fapta clericului de a se ruga împreună cu ereticii şi cu caterisirea fapta de a sluji împreună cu ereticii – nu va fi o autoritate pentru cel cu mintea autonomă a zilelor noastre, dar pentru credincios, de la laic pînă la episcop, ar trebui să fie un solid criteriu de orientare, căci Canoanele apostolice sînt ţinute de Ortodoxie între cele opt monumente ale Tradiţiei [1]. Canoanele păstrate sub numirea de “Apostolice” sînt roada duhovnicească şi raţională a harismelor celor apropiaţi de Hristos, fie că aceştia au fost înşişi Apostolii ori alţii, după cum se susţine uneori. Însă, întrucît omului de azi îi este de trebuinţă şi altceva decît cuvîntul de hotărnicie al sfîntului, se impun cîteva explicări liturgico-simbolice în legătură cu această chestiune.
Mai întîi se cuvine a şti că slujirea bisericească nu este un gest simbolic comun. Simbolul este elementul cel mai adecvat, uneori unic, de identificare a unui corespondent îndepărtat sau de exprimare abstractă. Cuvîntul vine dintr-unul cu acelaşi sens în limba greacă, sumbolon, unde, la început, desemna părţile unei monede rupte de două persoane în scopul unei recunoaşteri ulterioare – personală ori prin împuterniciţi. În elineşte, la plural, era folosit şi ca nume al acelui instrument de consemnare a datoriilor succesive numit la noi răboj, a cărui utilizare se întemeiază tocmai pe potrivirea exclusivă a celor două piese corespondente.
Slujba bisericească este simbolică în sensul că este cea mai adecvată formă de raportare contemplativ-obştească la Dumnezeu, dar nu este simbolică în sensul comun al cuvîntului, adică nu este un gest esenţialmente substitut, care îşi face oficiul prin formalitate şi estetism.
Pe aceeaşi filieră semantică, rezumatul de credinţă ortodoxă, Crezul, este denumit şi Simbol de credinţă.
Iată, aşadar, însemnătatea simbolică în Ortodoxie şi cît de diferită este ea de simbolistica gestului laic, fie el şi de cea mai distilată culturalitate. Sînt categorii net diferite, care pot fi puse în rînd numai dintr-o rătăcire amarnică.
Apoi trebuie văzut care sînt condiţiile adecvării cultice, liturgice în sens larg, la corespondenţa cu Dumnezeu.
Slujba bisericească sau cultul bisericesc este o rugăciune publică sau, mai nuanţat spus, o rugăciune obştească. Spre deosebire de rugăciunea particulară, care se poate face oricum – deşi este recomandată o anumită rînduială, ca să nu zicem tehnică – şi oricînd, rugăciunea obştească se face după un tipic alcătuit în primele secole ale creştinismului şi pe care Ortodoxia l-a păstrat cu puţine şi nesemnificative modificări – fie generale [2], fie locale [3]. Tipicul a fost primit prin insuflarea convergentă a multor sfinţi, adică a acelor oameni care au dobîndit harul de a pune în cea mai “eficientă” formă duhovnicească liantul fluid al comunicării şi comuniunii creştine care este, după cuvîntul Î. P. S. Bartolomeu Anania [4], rugăciunea.
În centrul cultului ortodox stă Sfînta Liturghie, Liturghie însemnînd etimologic slujbă obştească. Toate slujbele ortodoxe gravitează, mai mult sau mai puţin excentric, în jurul Liturghiei, fiecare dintre ele menţinînd într-un fel sau altul legătura omului cu Dumnezeu, fie prin drămuirea liturgică a timpului cosmic (de pildă cu Laudele bisericeşti, adică Vecernia, şi celelalte asemenea), fie prin atragerea în folosul omului a unui ajutor haric în forme speciale (de la Sfintele Taine pînă la ierurgii [5]), potrivit trebuinţelor firii. Toate acestea pregătesc momentul în care, la vremea Liturghiei, prin Sfînta Euharistie, credinciosul care a primit dezlegare de la duhovnicul său se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, mijlocul vădit al comuniunii omului cu Hristos şi impulsul dumnezeiesc dat periodic creştinului întru mîntuire [6].
Prin urmare rugăciunea obştească este instrumentul contemplativ-ritual şi de comuniune prin care – nu în mod exclusiv, ci şi cu întreaga sa vieţuire – omul caută apropierea de Bine.
Condiţia cea dintîi a rugăciunii este credinţa, iar lucrurile au stat aşa dintotdeauna. Părintele Alexandre Schmemann spune [7] că Biserica a mărturisit dintru început cu tărie că “legea credinţei” şi “legea rugăciunii” sînt nedespărţite şi una serveşte de temelie celeilalte, după cuvîntul Sfîntului Irineu din Lyon (130-200). Aşadar, legătura aceasta este determinantă nu doar în sensul că se roagă doar cine crede, iar rugăciunea lipsită de credinţă este o inutilitate în cel mai bun caz, ci mai cu seamă în sensul că nimeni nu se poate ruga decît conform credinţei sale. Privită cu luare-aminte, practicarea de către cineva a unei rugăciuni sau a unui act liturgic care nu corespund credinţei pe care acela o are nu poate fi decît rezultatul unei schizoidii sau al unei perversităţi.
În ceea ce priveşte prezenţa credinciosului la o slujbă, ea implică, indiferent de tipul slubei, o nemijlocită participare la aceasta. Faptul că există un preot în altar sau în faţa acestuia, rostind rugăciuni şi săvîrşind acte liturgice, nu înseamnă că mirenii care sînt în biserică fac doar să asiste la slujbă, adică la rugăciunea în public a preotului. Noţiunea de rugăciune publică acoperă, mai presus de aspectul public, realitatea con-slujirii [8] poporului cu preotul, fapt pentru care rugăciune obştească este termenul mai potrivit. Slujba este rugăciune obştească nu doar cînd vine la Paşti tot satul, ci şi cînd o singură babă uitată de vreme dă răspunsurile în strană la vreo Liturghie din mijlocul săptămînii secularizate, ţinînd cu asta rînduiala mistică a locului. Întreaga alcătuire dialogală a Sfintei Liturghii – şi lucrul este valabil pentru toate celelalte slujbe – arată unitatea preotului cu poporul şi împreună-lucrarea lor sinergică. Aşadar, cei care se află la slujbă o fac spre a sluji ei înşişi lui Dumnezeu, fiecare după harul său, indiferent că au darul preoţiei sacramentale ori că sînt laici, şi nu pot face acest lucru decît dacă au aceeaşi credinţă, deci dacă sînt în comuniune.
Desfăşurarea Liturghiei ortodoxe punctează pînă astăzi momentul în care, în vechime, catehumenii – credincioşii încă nebotezaţi, dar beneficiari ai instruirii întru credinţă –, care stătuseră în spatele bisericii, fără a pătrunde în naos, trebuiau să părăsească incinta, invitaţi cu formula: “Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi! Cei chemaţi, ieşiţi! Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămînă!”. Căci adunarea celor care stau între zidurile bisericii este însăşi Biserica, ekklesia, adică adunarea celor chemaţi, dar nu doar chemaţi, ci care au şi răspuns chemării, fiind botezaţi întru aceeaşi credinţă. Tot aşa cum în sinea ta nu te poţi ruga decît conform credinţei tale, tot aşa nici în obşte nu o poţi face decît dacă împărtăşeşti credinţa Bisericii din al cărei Trup mistic faci parte şi dacă eşti botezat întru ea.
Bineînţeles, s-ar putea obiecta că, cercetată în amănunt, credinţa indivizilor e diferită, ba că şi între teologii aceleiaşi Biserici, chiar între sfinţi, există diferenţe de opinii. Dar adevărul este că diferenţele teologice dinlăuntrul Ortodoxiei nu vizează nici dogmele, nici canoanele şi nici Tradiţia, nefiind cauze ale unor ireductibile contraziceri, astfel că nu au puterea de a determina interferări liturgice, în timp ce diferenţele interconfesionale în materie de credinţă sînt şi canonice, şi dogmatice, şi spirituale.
De la prima binecuvîntare, curgerea Sfintei Liturghii pregăteşte momentul împărtăşirii omului cu Trupul şi Sîngele Domnului, moment în care se atinge prin excelenţă unul dintre principalele scopuri ale slujbei, anume cel harismatic, sfinţitor. Totul se face spre pregătirea acestui moment, aşa cum sfîntul are în perspectivă, orice ar face, să se unească pe sine în Hristos şi să-i unească şi pe ceilalţi cu El. În economia slujbei, acest moment este precedat de Prefacerea Sfintelor Daruri, iar aceasta nu are loc decît numai după împreuna-rostire, de către toţi cei aflători la slujbă, a Simbolului de credinţă. Prin urmare, pe lîngă alte trebuinţe rînduite de Ortodoxie, ca să te poţi împărtăşi din Potirul ortodox trebuie mai întîi de toate să te împărtăşeşti din credinţa ortodoxă [9]. Corolarul, din punct de vedere ortodox, este că, dacă te împărtăşeşti de la catolici, înseamnă că împărtaşeşti credinţa catolică şi, a fortiori, nu mai eşti ortodox.
Iar dacă împărtăşeşti credinţa ortodoxă şi totuşi te împărtăşeşti de la catolici, înseamnă că fie socoteşti credinţa ortodoxă identică celei catolice, fie socoteşti că împărtăşania nu are de-a face cu credinţa. Or, este evident că nici una dintre aceste variante nu este acceptabilă, din pricina unor rigori care ţin de logica formală şi, la urma urmei, de o minimă onestitate.
Mergînd puţin mai departe, se poate dovedi că aceleaşi lucruri sînt adevărate şi din perspectiva catolicilor (ale căror corpusuri de canoane spun, pentru aceleaşi raţiuni, acelaşi lucru ca şi cele ortodoxe), cît şi din perspectiva celor mai mulţi protestanţi. Altminteri ar apărea o contradicţie cu însăşi credinţa lor.
Este adevărat, pe de altă parte, că există forme de religiozitate care fac loc practicării unor astfel de contradicţii, însă aceste contradicţii destabilizează cultul, ca element esenţial al religiei [10], şi pun la îndoială caracterul de religie al respectivei alcătuiri.
Din toate acestea rezultă limpede că Sfînta Euharistie este rezultatul comuniunii, iar nu mijlocul prin care se poate forţa obţinerea ei. În general, nici o slujbă nu poate fi oficiată în afara Bisericii, adică a Trupului mistic alcătuit din credincioşii în comuniune şi al cărei cap e Însuşi Hristos.
Cînd preoţi sau episcopi ai unor confesiuni diferite – şi cu atît mai mult cînd o fac împreună cu sacerdoţi ai unor religii diferite – oficiază slujbe în comun, actul lor ritual se apropie cel mai mult de magie şi cel mai puţin de religie. Caracteristic magiei este că omul, puţin interesat de credinţă şi adevăr, este interesat în principal de rezultatul, îndeobşte practic, al ritualului şi săvîrşeşte actul ritual cu tendinţa de a forţa energiile invocate – ignorînd caracterul lor creat ori necreat, benefic ori malefic – să acţioneze în favoarea sa. Oricît de diplomatică ar fi o întîlnire a sacerdoţilor neaflaţi în comuniune de credinţă, deci nici liturgică şi nici euharistică, eventuala lor slujire va fi expresia unei anti-comuniuni. Oricît de profitabilă lumeşte, ea nu are nici un fel de suport dogmatic ori liturgic, ci rămîne să fie o ceremonie compozită şi dezorientată mistic.
Slujba ortodoxă a Sfîntului Botez cuprinde lepădarea pe care cel ce urmează a fi botezat ori naşul, în cazul pruncilor, o rosteşte: “Mă lepăd de satana şi de toate faptele lui şi de toată trufia lui...”. În elineşte, adică în varianta autentică, pentru ceea ce s-a tradus în română cu trufie, este cuvîntul pomph (pronunţat aproximativ pompi) şi care se referă la fastul procesiunilor rituale din cultele păgîne antice, în spatele cărora creştinii îl vedeau pe necuratul.
Or, haina Botezului ar trebui să ne ajute să ne ferim de sincretismele slujirilor cu sau fără pompă,  care, chiar dacă n-or fi lucruri drăceşti, nici slujbe ortodoxe nu sînt.
Şi fără nici o legătură cu ele, vom face darul nostru de iubire ca lui Însuşi Hristos, cu fapta şi cu rugăciunea personală, pentru tot aproapele nostru, oricine ar fi el, chiar de-ar fi ecumenist, ori eretic, ori impostor, ori năvălitor, ori toate laolaltă. Şi încă, pe deasupra, de şapte zeci şi şapte de ori cîte şapte.

Lucian D. POPESCU

[1] Monumentele Predaniei sînt socotite în Ortodoxie: Canoanele Apostolice, Simbolurile de credinţă, definiţiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi ale celor nouă Sinoade locale confirmate de Sinodul ecumenic Trulan, cultul divin consemnat în carţile de slujbă, mărturisirile de credinţă ale martirilor consemnate în actele martirice, scrierile Sfinţilor Părinţi, definiţiile dogmatice împotriva ereticilor cuprinse sub forma anatematismelor în Sinodiconul Ortodoxiei, mărturiile istorice şi arheologice şi de artă bisericească.
[2] Este evident că ectenia pentru cei care “calătoresc prin aer” este introdusă extrem de recent, dar cine poate pune la îndoială conformitatea ei cu Tradiţia?
[3] Reprezentanţii celorlalte confesiuni pun uneori un mare accent pe aceste deosebiri dintre cultul Bisericilor ortodoxe locale. Adevărul este că deosebirile sînt neesenţiale.
[4] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împăraţiei, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 12.
[5] Ierurgie e un cuvînt care vine dintr-un cuvînt grecesc care înseamnă sfînt. Ierurgia e o slujbă de sfinţire, cum este, de pildă, cea de sfinţire a apei, Agheasma mică. Cu totul altceva este slujba de sfinţire a Aghasmei Mari, care este literalmente legată de Sfînta Liturghie.
[6] Desigur că Împărtăşania poate fi dată, în cazurile speciale cînd credinciosul nu se poate deplasa, şi în afara Liturghiei, dar acestea sînt excepţii care nu înfrîng regula, căci Sfînta Euharistie a fost slujită, cum se cuvine, la Liturghie.
[7] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a., p. 19.
[8] Ibidem, pp. 20-24.
[9] Faptul că în ultima vreme, mai ales în situaţii foarte mediatizate, catolicii rostesc Crezul omiţînd Filioque, nu înseamnă nimic din punct de vedere al credinţei, căci Filioque rămîne un adaos dogmatic la care catolicii n-au renunţat efectiv şi care are importante consecinţe doctrinale.
[10] Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. II, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 361.

Un comentariu:

  1. Problema interasistenţei (căci termenul de ,,participare” pare aici impropriu) la slujbele religioase ale altor confesiuni din partea omului golit de fiorul sacru şi lipsit de înţelegerea semnificaţiilor profunde ale oficierii trece azi mai mult neobservată, pentru că e privită ca raritate, ca excepţie minoră şi, deci, ignorabilă, de la regulă, căci nu face (încă !) serie. Privind slujba doar ca formă de spectacol şi ignorând diferenţierile în favoarea analogiilor forţate, el trece pe la toate bisericile, cu toate confesiunile, ,,ca românul imparţial”, vorba lui Caragiale, dar ratează esenţa sacră a ritualului, în favoarea unui fals confort interior, vremelnic şi superficial. Tocmai de aceea, cele ,,câteva explicări liturgico-simbolice” se relevă oportune acum, reactivând, totuşi, o discuţie mai veche, de acum câţiva ani. Demontarea ,,sincretismelor slujirii” are în favoarea sa aici argumente logice şi teologice puternice, care fac discursul fluent şi persuasiv, întru avertizare şi întru pază. Să luăm, deci, aminte !

    RăspundețiȘtergere